ICCJ. Decizia nr. 1724/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1724/2012
Dosar nr. 848/35/2010
Şedinţa publică de la 29 martie 2012
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, reclamanta a solicitat anularea Procesului-verbal de control nr. 6109 din 25 iunie 2010, a Procesului-verbal de control nr. 6160 din 28 iunie 2010, a Deciziilor pentru regularizarea situaţiei nr. 406-410 din 25 iunie 2010, a Deciziei nr. 92 din 30 iunie 2010 a Direcţiei Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor, precum şi a Deciziei nr. 303 din 2 august 2010 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat următoarele:
- Prin procesele verbale de control nr. 2846 din 29 martie 2010 şi nr. 2902 din 30 martie 2010 ale Direcţiei Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor, a fost obligată la plata sumei de 682.883 RON, reprezentând datorii vamale suplimentare provenite în urma unor importuri temporare de bunuri din anul 2006, încheiate apoi în 30 martie 2007 şi 3 aprilie 2007 prin punerea acestora în liberă circulaţie. Conform prevederilor legale, împotriva acestora, reclamanta a formulat contestaţii la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, care prin Decizia nr. 162 din 7 iunie 2010 admis contestaţiile, anulând procesele verbale de control şi celelalte acte subsecvente. Decizia de anulare a fost emisă ca urmare a constatării îndeplinirii termenului de prescripţie extinctivă aplicabil în speţă;
- La data de 25 iunie 2010 şi 28 iunie 2010 Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor, prin inspectorii săi, a întocmit alte procese verbale de control, nr. 6109, respectiv 6160, având acelaşi obiect ca şi cele anulate şi în cadrul cărora a fost obligată reclamanta, din nou la plata sumei de 682.883 RON, reprezentând datorii vamale suplimentare provenite în urma unor importuri temporare de bunuri din anul 2006, încheiate apoi în 30 martie 2007 şi 3 aprilie 2007 prin punerea acestora în liberă circulaţie.
- Împotriva acestora a formulat din nou contestaţii, însă prin Deciziile nr. 92 din 30 iunie 2010 ale Direcţiei Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor şi nr. 303 din 2 august 2010 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor, au fost respinse, cu toate că situaţia de fapt şi de drept era aceeaşi, chiar mai mult se mai adăugaseră câteva luni la termenul de prescripţie care de altfel fusese împlinit încă din momentul întocmirii primelor procese verbale de control.
În susţinerea acţiunii, reclamanta a invocat prescripţia extinctivă a datoriei vamale în baza articolului nr. 221 alin. (3) C. vam. Comunitar (Regulamentul CEE nr. 2913/92 a Consiliului) potrivit căruia: „Comunicarea către debitor nu poate fi făcută după expirarea unui termen de trei ani de la data la care a luat naştere datoria vamală", menţionând că în urma controlului efectuat în perioada 18 iunie 2010 - 25 iunie 2010 s-au încheiat procesele-verbale şi deciziile de regularizare cu privire la declaraţiile vamale din data de 30 martie 2007 şi 3 aprilie 2007, care însă au fost întocmite şi comunicate reclamantei, mult după împlinirea termenului de 3 ani.
S-a mai arătat că obligaţia vamală s-a născut la data de 30 martie 2007 şi 3 aprilie 2007, în mod evident, după aderarea României la Uniunea Europeană, respectiv data de 1 ianuarie 2007, astfel că este aplicabilă legislaţia comunitară, în speţă Codul Vamal Comunitar, chiar dacă, potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (1) din Legea nr. 86/2006 - Codul vamal al României se prevede un termen de 5 ani de la acordarea liberului de vamă în care autoritatea vamală poate modifica declaraţia de vamă, aceste din urmă dispoziţii contravenind legislaţiei comunitare în materie, care se aplică prioritar, potrivit dispoziţiilor art. 148 din Constituţia României.
În continuare, a susţinut că Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Oradea nu dispune de absolut nici un element nou, de care nu a dispus şi Biroul Vamal Oradea la data de 30 martie 2007, respectiv 3 aprilie 2007 momentul aprobării declaraţiei, care să o îndrituiască să regularizeze ad libitum, fără îndeplinirea condiţiilor legale (respectiv informaţii inexacte sau incomplete şi elemente noi), condiţii care au fost impuse de legiuitor tocmai pentru a preveni abuzurile autorităţilor şi hărţuirea operatorilor economici.
Pe cale de excepţie, a invocat şi nulitatea absolută a procesului verbal de control, datorită greşitei încadrări juridice a faptelor şi, pe cale de consecinţă a deciziilor pentru regularizare întocmite pe baza acestuia, întrucât sunt acte adiacente şi subsecvente, aplicându-se principiul accesorium sequitur principale.
În final, a precizat ca în cazul de faţă este încălcat în mod flagrant unul dintre principiile de bază ale dreptului, intimata prevalându-se de propria vinovăţie pentru a beneficia de un drept.
În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, art. 220 alin. (2) lit. b) C. vam. Comunitar (Regulamentul CEE nr. 2913/1992), D.G. TAXUD nr. 1661/2006 RO, Legea nr. 86/2006, art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României.
Prin Sentinţa nr. 80/CA - P.I. din 21 martie 2011, Curtea de Apel Oradea a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. F.M. S.R.L., împotriva pârâtelor Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor, Autoritatea Naţională a Vămilor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
S.C. F.M. SRL Borş a introdus în ţară, în regim de admitere temporară, diferite maşini şi utilaje conform declaraţiilor vamale de operaţiuni temporare nr. 169536 din 17 octombrie 2006, nr. 190900 din 17 noiembrie 2006, nr. 185321 din 9 noiembrie 2006, nr. 180989 din 2 noiembrie 2006, nr. 180997 din 2 noiembrie 2006, nr. 15450 din 4 februarie 2006, nr. 19795 din 12 februarie 2006, nr. 15467 din 4 februarie 2006, nr. 58811 din 19 aprilie 2006, nr. 208429 din 13 decembrie 2006, pentru care a achitat drepturile vamale de import calculate prin declaraţiile vamale de punere în liberă circulaţie nr. 1024, 1025, 1026, 1027 şi 1028 din 30 martie 2007, respectiv nr. 1071, nr. 1072, nr. 1073, nr. 1074 şi nr. 1075 din 3 aprilie 2007 şi pentru care transformarea în lei a valorii în vamă a acestor mărfuri s-a realizat la cursul leu/euro aplicabil la data declaraţiilor vamale de import.
Ulterior, prin procesele - verbale de control nr. 6109 din 25 iunie 2010 şi nr. 6160 din 28 iunie 2010 şi Deciziile de regularizarea situaţiei nr. 406.410 din 25 iunie 2010 şi nr. 413.417 din 28 iunie 2010, organele de control au procedat la regularizarea drepturilor de import, considerând că iniţial, obligaţiile vamale de import au fost stabilite prin transformarea în lei a valorii în vamă, în mod greşit, la cursul de schimb în vigoare la data înregistrării declaraţiilor vamale de punere în libera circulaţie, faţă de cursul de schimb în vigoare la data plasării mărfurilor în regim de admitere temporară, stabilind în sarcina societăţii o diferenţă de obligaţii vamale, în sumă totală de 317.392 RON, reprezentând taxe (resurse proprii tradiţionale), TVA, comision vamal.
Pentru neplata în termen a obligaţiilor vamale, organele de control au calculat majorări de întârziere în sumă totală de 347.542 RON pe perioada 31 martie 2007 - 29 martie 2010, respectiv 4 aprilie 2007 - 2 aprilie 2010 şi dobânzi compensatorii în sumă de 17.949 RON.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive a datoriei vamale, invocată de reclamantă în temeiul prevederilor art. 221 alin. (3) C. vam. comunitar (Regulamentul CEE nr. 2913/1992 a Consiliului) aplicabil în speţă, instanţa de fond a reţinut că din corelarea articolului mai sus menţionat cu prevederile art. 217 alin. (1) C. vam. comunitar se constată că, referitor la îndeplinirea procedurii de comunicare a actelor administrative, în termenul de 3 ani de la data naşterii datoriei vamale, organele vamale de control au încheiat controlul întocmind deciziile de regularizare a situaţiei la 29 martie 2010 şi, respectiv 30 martie 2010, în interiorul termenului de prescripţie, iar predarea dosarului de corespondenţă la poştă pentru comunicarea către debitoare a fost făcută la data de 31 martie 2010, potrivit ştampilei poştale de pe borderoul de corespondenţă al instituţiei, confirmată şi prin Adresa nr. 32/15 din 7 iunie 2010 transmisă de Oficiul Poştal Oradea 9, anexată la dosar, în conformitate cu prevederile art. 44 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Faptul că societatea reclamantă a ridicat corespondenţa de la poştă la data de 8 aprilie 2010, înscrisă pe confirmarea de primire este un element pare nu depinde de autoritatea vamală, ci se datorează societăţii, care având deschisă căsuţa poştală şi un termen pentru a ridica corespondenţa, deşi în perioada 31 martie - 8 aprilie 2010 au fost 5 zile lucrătoare (în afară de perioada 3 aprilie - 5 aprilie 2010 zile libere şi Paşti), aceasta s-a prezentat pentru ridicarea corespondenţei abia la data de 8 aprilie 2010.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că, în speţă, sunt aplicabile prevederile Tratatului de Aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, lit. b) „Protocolul privind condiţiile şi aranjamentele referitoare la admiterea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană", Anexa V, pct. 4 „Uniunea Vamală", alin. 13, 16 şi 19 în conformitate cu care, regimurile vamale de admitere temporară începute înainte de aderare, se încheie după aderarea la Uniunea Europeană în condiţiile aplicării legislaţiei comunitare, ţinând cont la stabilirea datoriei vamale, de elementele de taxare în vigoare la data plasării mărfurilor sub regim suspensiv. Astfel, pentru mărfurile care fac obiectul declaraţiilor vamale în cauză, supuse regimului vamal suspensiv, începute înaintea aderării, valoarea în vamă corectă se obţine din transformarea în lei a monedei de facturare la cursul valabil la data plasării mărfurilor în regim vamal suspensiv.
A mai reţinut prima instanţă că, în speţă, sunt incidente şi prevederile art. 144, 201 şi 204 din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/1992 de instituire a Codului vamal comunitar, coroborate cu cele ale art. 78 alin. (3) din acelaşi act normativ, potrivit cărora, în situaţia în care datoria vamală se naşte urmare a punerii în libera circulaţie a bunurilor importate, plasate iniţial în regim de admitere temporară, cuantumul datoriei vamale se determină pe baza naturii mărfurilor, a cantităţii şi originii acestora şi a clasificării tarifare a bunurilor importate la momentul acceptării declaraţiilor vamale de plasare în regim suspensiv, organele vamale întocmind în acest sens decizia pentru regularizarea situaţiei privind stabilirea obligaţiilor suplimentare de plată.
A mai constatat curtea de apel, că se datorează şi comisionul vamal reglementat conform Legii nr. 8/1994, în vigoare la acel moment, fiind considerat taxă cu efect echivalent al taxelor vamale, astfel cum rezultă şi din Adresa nr. 44138 din 6 august 2007 a Direcţiei Tehnici de Vămuire şi Tarif Vamal din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor.
Referitor la dobânzile compensatorii, s-a constatat că acestea au fost stabilite conform prevederilor art. 519 din Regulamentul Comisiei (CEE) nr. 2454/1993 privind dispoziţiile de aplicare a Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 2913/1992 de stabilire a Codului vamal comunitar, iar majorările de întârziere aferente obligaţiilor vamale sunt datorate potrivit principiului de drept accesorium sequitum principale, fiind calculate potrivit prevederilor art. 119 alin. (1) şi 120 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
În final, instanţa de fond a apreciat ca fiind nejustificată invocarea dispoziţiilor art. 220 alin. (2) lit. b) C. vam. comunitar (Regulamentul CEE nr. 2913/1992), în speţă nefiind vorba de o eroare din partea autorităţii vamale care nu ar fi putut fi detectată în condiţii rezonabile de către debitor, ci tocmai despre aplicarea prevederilor exprese ale Tratatului de Aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, menţionate în cuprinsul sentinţei pronunţate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. F.M. SRL Borş, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea căii de atac, se aduc, în esenţă, următoarele critici sentinţei atacate, considerată netemeinică şi nelegală:
- În mod eronat prima instanţă a respins excepţia prescripţiei în condiţiile în care, deşi reţine corect ca dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie data de 30 martie 2007 şi 3 aprilie 2007 (data acceptării declaraţiei vamale), ulterior se referă la procesele-verbale şi actele subsecvente din data de 29 martie 2010 şi respectiv 30 martie 2010 şi statuează că în raport de aceste date termenul de prescripţie nu e îndeplinit.
De asemenea, se susţine că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile comunitare, respectiv cele ale Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului Vamal Comunitar.
În raport de prevederile art. 221 alin. (3) coroborat cu art. 217 din legislaţia comunitară menţionată, se susţine că se impunea admiterea excepţiei prescripţiei întrucât termenul de prescripţie de comunicare către debitor a valorii drepturilor, este de 3 ani şi a început să curgă de la data acceptării declaraţiei vamale.
- Documentul D.G. Taxud nr. 1661/2006 privind măsurile tranzitorii în domeniul vamal al actului de aderare nu are caracter normativ şi nu poate sta la baza sancţionării operatorilor economici, astfel că întocmirea deciziilor pentru regularizare şi a procesului verbal de control în baza acestuia conduce la nulitatea absolută a acestora.
- Pe fondul cauzei, fără a indica/invoca/dezvolta vreun motiv de recurs, sunt reluate în integralitate argumentele din cererea de chemare în judecată.
Prin concluziile scrise, recurenta-reclamantă a reiterat criticile din cuprinsul cererii de recurs.
Intimata-pârâtă Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj (D.R.A.O.V. Cluj) a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca legală şi temeinică sentinţa recurată, combătând criticile recurentei atât cu privire la excepţie cât şi pe fond.
În esenţă, se menţionează că în mod eronat titularul operaţiunilor, la încheierea prin punerea în liberă circulaţie a operaţiunilor suspensive deschise înainte de aderare, derulate şi închise după aderare, nu a ţinut cont de elementele de taxare de la plasarea mărfurilor în regim suspensiv pentru stabilirea cuantumului datoriei vamale, ci a luat în considerare elementele de taxare de la data încheierii acestor operaţiuni, ajungând astfel să nu plătească nici la deschiderea şi nici la închiderea acestor operaţiuni datoria vamală compusă din taxe vamale, comision vamal şi TVA, precum şi majorările de întârziere aferente.
Înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Criticile referitoare la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei de comunicare a valorii drepturilor debitorului, invocată de recurenta-reclamantă la instanţa de fond, în temeiul art. 221 alin. (3) C. vam. Comunitar, sunt nefondate.
După cum se constată, recurenta nu aduce argumente noi faţă de cele invocate şi analizate de instanţa de fond cu ocazia soluţionării excepţiei invocate, în cererea de recurs fiind copiate într-o majoritate covârşitoare susţinerile din cererea de chemare în judecată.
Instanţa de recurs apreciază că soluţia primei instanţe cu privire la excepţia invocată este corectă şi pentru următoarele considerente.
Necontestat este faptul că recurenta-reclamantă a uzat de dreptul său la acţiune împotriva deciziilor luate de autorităţile vamale cu privire la aplicarea legislaţiei vamale şi care o privesc direct şi individual, astfel cum acest drept a fost prevăzut de art. 243 din Regulamentul CEE nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar (acesta va fi denumit în cuprinsul deciziei Codul Vamal Comunitar).
Recurenta-reclamantă a uzat de acest drept la momentul contestării Deciziilor pentru regularizarea situaţiei nr. 168, nr. 169, nr. 170, nr. 171 şi nr. 172 din 29 martie 2010 şi nr. 173, nr. 174, nr. 175, nr. 176 şi nr. 177 din 30 martie 2010 privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal şi procesele verbale de control nr. 2846 din 29 martie 2010 şi nr. 20902 din 30 martie 2010 privind datoria vamală a acesteia.
Această contestaţie este adevărat că a fost admisă prin Decizia nr. 162/2010, fiind desfiinţate actele contestate, urmând ca organele vamale să procedeze potrivit celor prezentate în această decizie, fiind recunoscut dreptul organelor vamale de a reanaliza documentele relevante în speţă şi de a emite, eventual, decizii de regularizare a situaţiei.
Astfel cum rezultă din cuprinsul acestei decizii, necontestate de recurentă, organul de soluţionare a contestaţiei nu a constatat îndeplinit termenul de prescripţie de 3 ani cu privire la dreptul autorităţilor de a comunica debitorului valoarea datoriei vamale, astfel cum eronat susţine recurenta.
Dispoziţiile art. 221 alin. (3) teza a II-a C. vam. Comunitar prevăd că termenul de 3 ani la care se face trimitere în cuprinsul art. 221 menţionat se suspendă din momentul introducerii unei acţiuni în conformitate cu art. 243 din acelaşi act normativ comunitar, pe durata acţiunii.
Cum, potrivit art. 243 menţionat, dreptul la acţiune include atât procedura în faţa autorităţii vamale desemnate în acest scop de statele membre cât şi pe cea în faţa instanţei, termenul de 3 ani invocat de recurentă a fost suspendat.
Întrucât acest termen s-a suspendat, iar urmare a reluării procedurii în faţa autorităţii vamale competente să soluţioneze contestaţia au fost emise deciziile de regularizare a situaţiei cu privire la datoriile vamale ale reclamantei în luna iunie 2010, sunt nefondate toate criticile recurentei referitoare la îndeplinirea procedurii de comunicare a actelor administrative în termenul de 3 ani de la data naşterii datoriei vamale conform art. 221 alin. (3) C. vam. Comunitar, cu privire la deciziile de regularizare din luna martie 2010, desfiinţate prin Decizia nr. 162/2010, necontestată.
De altfel, recurenta este în eroare cu privire la conţinutul şi efectele art. 221 din actul normativ comunitar menţionat.
Articolul menţionat este cuprins în Cap. II C. vam. Comunitar, referitor la „Recuperarea valorii datoriei vamale, Secţiunea I - Înscrierea în evidenţa contabilă şi comunicarea valorii drepturilor debitorului vamal”.
Prin urmare, acest termen vizează doar comunicarea datoriei vamale cu efecte/implicaţii evident în ceea ce priveşte procedura de recuperare a datoriei vamale asupra termenelor şi modalităţilor de plată prevăzute în Secţiunea 2 din acelaşi act normativ comunitar şi nu poate fi invocat de recurentă din perspectiva prescripţiei dreptului de a stabili datoria vamală prin acte administrative împotriva cărora poate fi exercitat dreptul la acţiune conform art. 243 din acelaşi cod.
Faţă şi de considerentele expuse, soluţia de respingere a excepţiei invocate este corectă, cu atât mai mult cu cât obiectul litigiului vizează anularea unor acte administrative prin care s-au stabilit datorii vamale şi nu recuperarea valorii datoriei vamale.
Sunt nefondate şi criticile referitoare la nulitatea absolută a procesului verbal de control datorită greşitei încadrări juridice a faptelor şi implicit sancţionarea greşită a sa în baza documentului D.G. Taxud nr. 1661/2006, care nu are forţă obligatorie nici pentru statele membre şi nici pentru operatorii economici din aceste state.
După cum se constată, se solicită anularea procesului-verbal de control în baza căruia au fost emise deciziile de regularizare, care constituie titlu de creanţă şi care pot constitui obiect al contestaţiei în procedura prevăzută de Titlul IX din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.
Pe de o parte, procesul-verbal nu are valoarea unui titlu de creanţă ce poate fi contestat în procedura menţionată.
Pe de altă parte, chiar dacă în cuprinsul actelor administrative contestate este inserat şi documentul menţionat, este evident că datoria vamală a fost stabilită conform dispoziţiilor Codului Vamal Comunitar, situaţie menţionată expres în cuprinsul Deciziei nr. 303/2010 contestată în cauză şi a cărei incidenţă în speţă nu a fost contestată.
În ceea ce priveşte soluţia pe fondul cauzei, instanţa de recurs apreciază că aceasta este corectă.
În cererea de recurs se constată că sunt preluate în integralitate toate argumentele din cererea de chemare în judecată, nefiind indicat/invocat/dezvoltat niciun motiv de recurs.
Or, în contextul în care instanţa de fond a analizat aceste argumente referitoare la contestaţie, instanţa de recurs supune cenzurii soluţia pronunţată prin prisma unor motive de recurs invocate şi dezvoltate.
Simpla nemulţumire a părţii care a promovat recurs nu este suficientă pentru admiterea acestei căi de atac, cum nu este suficientă nici afirmaţia generală că hotărârea atacată este nelegală sau netemeinică, recurenta fiind obligată să îşi sprijine recursul pe cel puţin unul din motivele prevăzute limitativ de lege, cerinţă pe care recurenta nu a îndeplinit-o.
În acest context, cum instanţa de recurs nu a identificat motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va fi menţinută hotărârea primei instanţe şi în ceea ce priveşte fondul cauzei, prin care, în mod corect a fost confirmată legalitatea şi temeinicia actelor administrative fiscale contestate şi a fost respinsă acţiunea.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de S.C. „F.M." S.R.L. Borş, împotriva Sentinţei nr. 80/CA - P.I. din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1721/2012. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 1771/2012. Contencios → |
|---|
