ICCJ. Decizia nr. 1883/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1883/2012
Dosar nr. 1082/33/2010
Şedinţa publică de la 5 aprilie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 315 din 20 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte acţiunea reclamantei SC Q.P. SRL în contradictoriu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, a fost anulată în parte decizia nr. 73 din 19 mai 2010 şi actele fiscale ce au stat la baza acesteia în privinţa sumei de 537.755 lei reprezentând debite şi accesorii la sursele impozit pe venit, impozit pe dividende şi taxa pe valoarea adăugată, a fost exonerată reclamanta de plata acestora şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.294,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale reprezentând onorariu expertiză, onorar avocat şi taxă judiciară.
S-a arătat, în considerentele sentinţei civile nr. 315 din 20 mai 2011 că din cele exprimate de specialist se poate constata că din suma contestată de reclamantă de 1499450 lei reprezentând impozit pe profit, dividende, taxa pe valoarea adăugată şi accesorii la acestea reclamanta datorează doar suma de 961.695 lei, diferenţa de 537.755 lei nefiind datorată. Prin urmare, raportat la concluziile expertului, a apreciat instanţa de fond că susţinerile reclamantei sunt în parte întemeiate cu privire la suma de 537.755 lei, context în care s-a procedat la admiterea în parte a acţiunii.
Judecătorul fondului a învederat, legat de susţinerile reclamantei în sensul că constatările expertului în privinţa debitelor raportat la leasingul operaţional trebuie înlăturate, că acestea nu pot fi reţinute atâta vreme cât obiectivele stabilite au constat în formularea de răspunsuri privitoare la existenţa sau inexistenţa debitelor, respectiv determinarea obligaţiilor. Or, expertul prin lucrare dar şi prin răspunsul la obiecţiuni a arătat mecanismul operaţiunilor efectuate de reclamantă, determinând debitele în contextul reglementărilor aplicabile referitoare la amortizare, nivelul chiriilor, plăţi în folosul operaţiunilor taxabile, aspecte la care instanţa a achiesat.
Împotriva sentinţei civile sus menţionate au declarat recurs în termen legal reclamanta SC Q.P. SRL şi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, prin care s-a solicitat, de către reclamantă, în principal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, şi, în subsidiar, admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii în întregime a acţiunii reclamantei şi a obligării intimatei pârâte la plata integrală a cheltuielilor de judecată suportate la instanţa de fond precum şi la plata cheltuielilor de judecată din recurs, şi, de către pârâtă, admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantei şi a exonerării organului fiscal de la plata cheltuielilor de judecată.
I. Reclamanta SC Q.P. SRL a considerat că sentinţa recurată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
1. Hotărârea nu este motivată. Instanţa de fond, s-a precizat, era datoare să analizeze fiecare punct al contestaţiei reclamantei şi să arate argumentele de fapt şi de drept pentru care îl admite sau respinge. Or, în sentinţa recurată sunt redate pe rând elemente referitoare la actele administrativ fiscale emise, la contestaţia administrativă şi decizia emisă cu privire la aceasta, la acţiunea în contencios administrativ şi la întâmpinarea pârâtei faţă de aceasta, la concluziile raportului de expertiză şi obiecţiunile formulate de părţi, însă judecătorul fondului nu a prezentat propriile sale argumente de fapt şi de drept în susţinerea hotărârii pe care a pronunţat-o, ceea ce echivalează practic cu o motivare a unei hotărâri. Chiar dacă a achiesat întru totul la concluziile raportului de expertiză, instanţa de fond era datoare să arate punctual, motivele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat fiecare din criticile formulate de reclamantă împotriva actelor fiscale contestate.
2. Instanţa de fond, în mod total nelegal, a respins atât al doilea rând de obiecţiuni formulate de reclamantă la raportul de expertiză (la ultimul termen de judecată) prin care s-a arătat că expertul nu a răspuns complet la obiecţiunile recurentei, cât şi solicitarea de efectuare în litigiu a unui raport de contraexpertiză contabilă judiciară, probă la care reclamanta s-a considerat îndreptăţită din moment ce a contestat în cea mai mare parte concluziile primului raport de expertiză contabilă.
A considerat reclamanta că argumentul cu care instanţa de fond a respins această probă legală nu este justificat, din moment ce a investit experta cu acest aspect al textelor de lege referitoare la leasingul operaţional şi mai ales din moment ce, fără nici o argumentare proprie, a achiesat întrutotul la concluziile expertei, fără a arăta motivele de fapt şi de drept pentru care nu a reţinut apărările recurentei.
Proba solicitată, a apreciat recurenta, era cu atât mai necesară cu cât în litigiu este vorba de o sumă mare, care trebuia să responsabilizeze, pentru că executarea ei este de natură a perturba grav activitatea societăţii. Mai mult, reclamanta a susţinut că prima instanţă i-a încălcat dreptul la apărare, drept ocrotit atât prin Constituţia României cât şi prin art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, şi între ale cărui garanţii se înscrie şi posibilitatea de a se administra probe şi contraprobe în susţinerea cererii.
Prin urmare, pentru cele două motive de recurs mai sus menţionate, a considerat recurenta reclamantă că se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de fond, pentru a se dispune în cauză efectuarea a raportului de contraexpertiză contabilă solicitat de reclamantă.
3. Soluţia judecătorului fondului este greşită în ceea ce priveşte nereţinerea la cheltuieli deductibile în mod integral a ratelor de leasing operaţional, ci doar a unei diferenţe, calculată în mod nelegal de expertul contabil (prin analiza a ceea ce organele de control nu au contestat şi nici măcar nu au considerat ca fiind susceptibile de interpretări, respectiv faptul dacă din punct de vedere fiscal ratele de leasing operaţional achitate de recurentă în interesul societăţii sunt sau nu integral deductibile fiscal).
Referitor la contractele de leasing operaţional având ca obiect apartamentul din Cluj, str. Becaş, autoturismul şi terenul aferent din Apahida, pentru care organele de control fiscal au considerat ca fiind integral nedeductibile fiscal toate cheltuielile aferente (ratele leasing, cheltuielile cu amenajarea, dotarea, întreţinerea şi asigurarea acestora), a relevat reclamanta că este total eronată soluţia care a fost pronunţată de prima instanţă cu privire la nereţinerea integrală la cheltuieli deductibile a tuturor sumelor plătite de societate cu titlu de rate leasing operaţional, impunându-se a fi înlăturată obligarea societăţii la plata impozitului suplimentar aferent sumelor din ratele de leasing operaţional excluse de la cheltuielile deductibile precum şi a accesoriilor la acesta.
4. Acest tratament nelegal al ratelor de leasing operaţional, a precizat reclamanta, a condus instanţa de fond la o soluţie greşită şi în ceea ce priveşte TVA-ul aferent lor, pe care nu l-a considerat deductibil pentru diferenţele de sume neacceptate de expert la cheltuieli deductibile, menţinând astfel în sarcina recurentei o obligaţie fiscală cu titlu de TVA calculat suplimentar şi cu titlu de accesorii la acesta, care în realitate nu este datorată.
5. La fel şi în ceea ce priveşte impozitul pe dividende în sumă de 91.764 lei şi a accesoriilor la acesta în sumă de 105.015 lei, sume pe care instanţa de fond a reţinut că reclamanta le datorează tocmai datorită neluării în considerare la cheltuielile deductibile a ratelor de leasing operaţional în integralitatea lor, ci doar a sumelor din acestea considerate de expertul contabil ca fiind deductibile.
6. A considerat recurenta că de asemenea este greşită achiesarea de către instanţa de fond la concluziile expertei contabile şi în ceea ce priveşte faptul că ”suma de 999.091 lei înregistrată în conturile de investiţii nu poate fi înregistrată ca şi cheltuială deductibilă la calculul profitului impozabil, aceasta urmând regimul amortizării…” (contravaloarea unor cheltuieli efectuate la Hala nr. 1 din localitatea Apahida). Organele de control, s-a arătat, nu au făcut nici un fel de dovadă că respectivele cheltuieli sunt cheltuieli de investiţii, de natură a îmbunătăţi parametrii tehnici iniţiali ai halei prin creşterea gradului de confort sau al ambientului. Dimpotrivă, aceste cheltuieli au fost destinate restabilirii parametrilor iniţiali ai halei, ele fiind corect încadrate de recurentă în categoria cheltuielilor de întreţinere şi reparaţii, care sunt integral deductibile fiscal.
7. A apreciat recurenta şi că în mod eronat a reţinut prima instanţă, achiesând de asemenea la părerea expertului contabil, că cheltuiala care nu îndeplineşte condiţiile de recunoaştere ca fiind efectuată în scopul realizării veniturilor impozabile este reprezentată de suma de 1876 lei constând în achiziţia bunului bandă de alergat, cu motivarea că ”nu poate fi făcută dovada că beneficiarii acestei cheltuieli sunt asociaţii firmei”. Or, din moment ce acest bun se află în posesia firmei, unde a şi fost găsit de către organele de control, este evident faptul că beneficiarii ei sunt asociaţii şi angajaţii, fiind vorba astfel de o cheltuială care contribuie în mod indirect la obţinerea de profit, ea fiind astfel deductibilă.
8. Tot greşită a fost considerată şi soluţia judecătorului fondului şi în ceea ce priveşte cheltuielile cu deconturile şi cu sponsorizările, acestea fiind diminuate cu sume pe care expertul contabil nu le-a luat în calcul, deşi îndeplineau condiţiile în acest sens.
9. În fine, a fost criticată sentinţa pronunţată de curtea de apel şi pe aspectul modului de acordare a cheltuielilor de judecată, susţinându-se că în mod nejustificat a fost diminuat onorariul de avocat la suma de 5000 lei.
II. Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj a apreciat că hotărârea recurată este nelegală şi netemeinică, pe motiv că instanţa de fond, în soluţionarea cauzei, s-a rezumat doar la concluziile expertizei contabile efectuate în cauză, fără a ţine seama de argumentele invocate de organul fiscal, atât prin întâmpinarea depusă la dosar cât şi prin obiecţiunile formulate la raportul de expertiză contabilă, şi cu argumentarea, în esenţă, că constatările şi concluziile din actele administrativ fiscale atacate sunt corecte.
În cauză au depus întâmpinare atât reclamanta SC Q.P. SRL cât şi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj, prin care s-a solicitat respingerea ca nefondate a recursurilor declarate în cauză.
Examinând cu prioritate, prin raportare la dispoziţiile de principiu ale art. 137 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs invocat de ambele recurente, constând în nulitatea sentinţei recurate datorită nerespectării prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se reţin următoarele.
Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească se dă în numele legii şi trebuie să menţioneze, printre altele, ”motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”. Constituie motiv de recurs, astfel cum dispune art. 304 pct. 7 C. proc. civ., situaţia în care ";hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii";.
În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Motivarea este, aşadar, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Indiscutabil, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, instanţă care are în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti echivalează practic cu soluţionarea procesului fără a intra în fondul acţiunii, de natură prin urmare să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare. Într-adevăr, atâta timp cât în considerente instanţa nu analizează probele care au fost administrate, nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauza, nu evocă normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced. O astfel de hotărâre devine arbitrară şi nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la o casare cu trimitere chiar dacă, strict teoretic, instanţa s-a pronunţat pe ";fond";, respingând acţiunea nu pe excepţie ci ca ";neîntemeiată"; sau, după caz, s-a pronunţat prin admiterea acţiunii, în integralitate sau în parte.
Se constată, în cauză, că prima instanţă a procedat la admiterea în parte a acţiunii reclamantei, la anularea în parte a deciziei nr. 73 din 19 mai 2010 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj şi a actelor fiscale ce au stat la baza acesteia în privinţa sumei de 537.755 lei reprezentând debite şi accesorii la sursele impozit pe profit, impozit pe dividende şi taxa pe valoarea adăugată (cu consecinţa exonerării reclamantei de plata acestora), şi la menţinerea efectelor actelor administrativ fiscale contestate cu privire la suma de 961.695 lei reprezentând impozit pe profit, impozit pe dividende şi taxa pe valoarea adăugată, plus accesoriile aferente, motivându-şi soluţia - după redarea pe rând a elementelor referitoare la actele administrativ fiscale, la contestaţia administrativă şi decizia emisă cu privire la aceasta, la acţiunea în contencios administrativ şi la întâmpinarea pârâtei faţă de aceasta, la concluziile raportului de expertiză şi obiecţiunile formulate de părţi - în exclusivitate pe constatările şi concluziile din cuprinsul raportului de expertiză contabilă judiciară efectuat în litigiu de expertul contabil C.S.
Judecătorul fondului nu a analizat, în mod efectiv, argumentele reclamantei, nu a procedat la o înlăturare, motivat şi argumentat, în mod explicit, a susţinerilor din acţiunea în contencios administrativ, şi nici nu a prezentat, în concret, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea sa. Chiar dacă a achiesat întrutotul la concluziile raportului de expertiză contabilă ordonat în cauză, instanţa de fond nu era dispensată de obligaţia legală de a releva punctual motivele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat fiecare din criticile aduse de reclamantă actelor administrativ fiscale contestate.
Or, prin omisiunea primei instanţe de analiza şi cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, motivele de fond invocate de reclamantă prin acţiunea în contencios administrativ – motive ce necesitau un răspuns specific şi explicit - au fost nesocotite dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi a fost încălcat astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil. În aceste condiţii, recurentei reclamante i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.
În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că sunt întemeiate o parte din motivele de recurs invocate în cauză şi că este nelegală hotărârea pronunţată în cauză, se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor art. 304 pct. 7, art. 312 alin. (1) – (3) şi art. 313 C. proc. civ., admiterea recursurilor declarate de reclamanta SC Q.P. SRL şi de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj împotriva sentinţei civile nr. 315 din data de 20 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Instanţa de fond, cum dispune expres art. 315 alin. (3) C. proc. civ., va rejudeca litigiul din nou, ţinând seama de toate motivele invocate de reclamantă prin acţiune, de pârâtă prin întâmpinare şi de celelalte motive de recurs de care s-au prevalat recurentele întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a căror examinare a devenit inutilă, prin raportare la soluţia dispusă prin prezenta decizie, de casare totală.
Cu prilejul rejudecării pricinii, se impune, în vederea lămuririi depline a litigiului, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, administrarea probei cu o nouă expertiză contabilă, probă care se priveşte ca pertinentă şi utilă, în condiţiile în care atât reclamanta cât şi pârâta au contestat concluziile primului raport de expertiză contabilă efectuat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta SC Q.P. SRL şi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj împotriva sentinţei nr. 315 din 20 mai 2011 a Curţii de Apel Cluj - secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 187/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1908/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
