ICCJ. Decizia nr. 1954/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1954/2012
Dosar nr. 1708.1/115/2009*
Şedinţa publică de la 6 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi procedura derulată în primă instanţă
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. 1708/115/2009 la 05 iunie 2009, reclamantul Ş.S.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, să se constate nulitatea Ordinului Ministrului de Interne nr. II/01003/1988 în baza căruia a fost trecut ilegal în rezervă, calcularea, actualizarea şi plata drepturilor băneşti reprezentând salariul de ofiţer constituit din solda de funcţie, solda de grad, gradaţii şi indemnizaţia de dispozitiv corespunzătoare, reconstituirea şi recunoaşterea vechimii în muncă precum şi plata daunelor morale de 100 mii RON pentru traumele psihice permanente suferite de la momentul trecerii abuzive în rezervă.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat, în esenţă, faptul că începând cu luna septembrie 1985 şi-a desfăşurat activitatea de ofiţer în cadrul Grupului de Pompieri al Judeţului Bihor iar în data de 15 ianuarie 1988 i s-a comunicat că în baza ordinului Ministrului de Interne nr. II/01003 a fost trecut în rezervă conform art. 43 lit. f) din Statutul corpului ofiţerilor şi ca atare apreciază că a fost supus abuzurilor regimului comunist în condiţiile în care ordinul de trecere în rezervă a avut la bază împrejurarea că mama şi fratele său s-au stabilit în aceea perioadă în Germania.
Reclamantul a apreciat că îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerată o persoană persecutată politic aşa cum rezultă din prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 întrucât trecerea în rezervă s-a făcut în mod abuziv deoarece nu se încadra în niciuna din prevederile art. 43 ale Statutului Corpului Ofiţerilor Forţelor Armate ale R.S.R. aprobat prin H.C.M. nr. 1.177 din 04 octombrie 1965.
Reclamantul a mai precizat în mod expres faptul că prezenta acţiune nu intră sub incidenţa Legii nr. 554/2004 ci are la bază în mod exclusiv dispoziţiile art. 9 din Decretul-lege nr. 118/1990.
Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1.110 din 27 octombrie 2009 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, apreciind că acţiunea intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 3 pct. 1 C. proc. civ.
Dosarul s-a înregistrat pe rolul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal la data de 18 februarie 2010 iar în urma precizării de acţiune depusă de reclamant la data de 26 aprilie 2010 instanţa din oficiu a invocat, la termenul de judecată din 17 mai 2010, excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Timişoara.
Prin Sentinţa civilă nr. 260 din 17 mai 2010 a procedat la declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraş-Severin, secţia civilă, şi constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unui regulator de competenţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 4.860 din 9 noiembrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 1708.1/115/2009 a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul Ş.S.I. în contradictoriu cu Ministerul Administraţiei şi Internelor în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Cauza s-a reînregistrat la Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 02 mai 2011, iar la termenul de judecată din data de 06 iunie 2011 instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, invocată de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin raportare la prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin Sentinţa nr. 244 din 6 iunie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantului ca tardiv formulată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 4.860 din 9 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că reclamantul Ş.S.I. a solicitat să se constate nulitatea Ordinului Ministrului de Interne nr. II/01003/1988 în baza căruia a fost trecut nelegal în rezervă şi pe cale de consecinţă să se dispună reîncadrarea sa ca ofiţer de pompier, cu plata drepturilor băneşti aferente, cu recunoaşterea şi reconstituirea vechimii în muncă, solicitând totodată şi plata daunelor morale de 100.000 RON pentru traumele psihice suferite.
Raportat la petitul privind anularea Ordinului nr. II/01003/1988 Curtea a constatat că este întemeiată excepţia tardivităţii introducerii acţiunii invocată de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, în condiţiile în care potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă sau de la expirarea termenului de soluţionare a plângerii prealabile.
Or, în speţă ordinul atacat a fost emis în anul 1988. Reclamantul susţine că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente în cauză întrucât prezenta lege a contenciosului administrativ nu era în vigoare la data emiterii ordinului atacat.
Referitor la susţinerea că nu sunt incidente prevederile Legii nr. 554/2004, Curtea a apreciat că deşi Legea nr. 554/2004 nu era în vigoare la data emiterii Ordinului II/01003/1988, ea era în vigoare la data introducerii acţiunii, respectiv la data de 05 iunie 2009 şi câtă vreme Legea nr. 554/2004 cuprinde norme de procedură acestea sunt imediat şi direct aplicabile oricăror acţiuni introduse în perioada în care respectivele dispoziţii de procedură sunt în vigoare.
Şi în ceea ce priveşte apărarea reclamantului în sensul că la data emiterii ordinului nu avea asigurat accesul la justiţie pentru a solicita anularea ordinului, prima instanţă a statuat că anterior Legii nr. 554/2004 a fost în vigoare Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, care a abrogat Legea nr. 1/1967 cu privire la judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale, precum şi orice alte dispoziţii contrare, astfel încât instanţa a reţinut că la data emiterii Ordinului II/01003/1988 era în vigoare Legea nr. 1/1967 ce permitea accesul în instanţă pentru atacarea actelor administrative ilegale, acces recunoscut de altfel pe deplin, ulterior, prin Legea nr. 29/1990.
3. Recursul declarat în cauză
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Ş.S.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în baza art. 3041 C. proc. civ.
În esenţă, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de fond nu a respectat dispoziţiile art. 124 din Constituţia României, art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi Decretul-lege nr. 118/1990, cu modificările şi completările ulterioare, limitându-se la o analiză acţiunea prin raportare la prevederile art. 111 C. proc. civ., fără să reţină, ca temei al acţiunii, art. 9 din Decretul-lege nr. 118/1990, text care permite persoanelor care nu au putut a-şi exercite profesia sau, după caz, ocupaţia, pe o perioadă în care au fost persecutate politic, să obţină o hotărâre judecătorească prin care să se constate această situaţie.
4. Apărările intimatului
Prin întâmpinarea depusă la dosar, Ministerul Administraţiei şi Internelor a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că acţiunea recurentului-reclamant a avut ca obiect constatarea nulităţii ordinului de trecere în rezervă nr. II/01003/1988, intrând sub incidenţa legii contenciosului administrativ.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
După cum rezultă din cele rezumate la pct. I.1. din prezenta decizie, obiectul acţiunii cu care a fost învestită Curtea de Apel, aşa cum a fost calificat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 4.860 din 9 noiembrie 2010, ca premisă a pronunţării regulatorului de competenţă, a vizat nulitatea unui act administrativ, constând în Ordinul Ministrului de Interne nr. II/01003/1988, prin care recurentul reclamant a fost trecut în rezervă.
În acest context, judecătorul fondului a procedat corect, verificând respectarea termenelor de sesizare a instanţei, prevăzute în art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în vigoare la data formulării acţiunii, cu precizarea adecvată că accesul la justiţie a fost asigurat şi anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, prin Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi Legea nr. 1/1967 cu privire la judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale, care, de asemenea, reglementau anumite termene şi condiţii pentru exercitarea dreptului la acţiune.
Sub acest aspect, Curtea Constituţională a României a reţinut în mod constant, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru şi cu respectarea anumitor exigenţe legale, între care şi stabilirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
De aceea, Înalta Curte constată că motivul de recurs privind încălcarea art. 124 din Constituţia României şi art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale este nefondat.
Nici critica referitoare la ignorarea art. 9 din Decretul-lege nr. 18/1999 (art. 11, în forma actuală a Decretului-lege nr. 118/1990, republicat în M. Of. nr. 631 din 23 septembrie 2009) nu poate fi reţinută, pentru că textul normativ respectiv se referă la acţiunea în constatarea imposibilităţii exercitării profesiei sau, după caz, ocupaţiei pe perioada persecuţiei sau urmăririi din motive politice, în scopul recunoaşterii vechimii în muncă, or, aşa cum s-a arătat anterior, obiectul litigiului de faţă a fost calificat, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ca fiind constatarea nulităţii unui act administrativ.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Ş.S.I. împotriva Sentinţei nr. 244 din 6 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2012.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 1934/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 1971/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
