ICCJ. Decizia nr. 2145/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2145/2012
Dosar nr. 315/33/2011
Şedinţa publică de la 3 mai 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 353 din 10 iunie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţi procesuale pasive a A.N.R.P. şi a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanta S.D.I., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. A obligat pârâta să emită reclamantei decizie reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul casă, anexe şi terne în suprafaţă de 1003 m.p., situate în Baia Mare, fosta str. A.S., imobil pentru care s-a emis dispoziţia Primarului Municipiului Baia Mare nr. X, care modifică dispoziţia nr. Y.
A respins capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale şi a daunelor cominatorii.
A constatat că reclamanta a renunţat la cererea formulată în contradictoriu cu Prefectura Maramureş.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive aceasta este întemeiată, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 aşa cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este organul abilitat să dispună emiterea deciziilor referitoare la titluri de despăgubiri, A.N.R.P. neavând nici o atribuţie în acest sens.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire sau pentru parcurgerea fiecăreia dintre etapele procedurii administrative reglementate de Titlul VII, astfel că omisiunea legiuitorului va fi complinită prin raportare la termenul rezonabil de soluţionare a cererii consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În cauza dedusă judecăţii, instanţa a constatat că termenul rezonabil de soluţionare a cererii nu a fost respectat, în condiţiile în care notificarea formulată de reclamantă a fost soluţionată după 8 ani, deşi termenul legal este de 90 de zile, iar de la data înregistrării Dosarului nr. /CC/2010 la Comisia Centrală şi până la data sesizării instanţei nu s-a întreprins nicio operaţiune administrativă în vederea analizării acestuia şi emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Termenul rezonabil de soluţionare a cererilor de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001 trebuie analizat atât în raport de durata procedurii administrative de soluţionare a notificărilor, cât şi de durata procedurii instituite de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cele două proceduri fiind succesive, iar în acest stadiu al procedurii de emitere a deciziei constând în titlul de despăgubire, atitudinea adoptată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este de natură să anuleze speranţa legitimă a reclamantei că într-un interval de timp rezonabil şi previzibil cererea îi va fi soluţionată, iar dreptul la despăgubiri va fi realizat.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind daunele morale, prima instanţă a constatat că acesta este nefondat, reclamanta nefăcând dovada că a suferit vreun prejudiciu moral, tergiversarea emiterii titlului de despăgubire putând da naştere la eventuale daune materiale.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea daunelor cominatorii, instanţa de fond a apreciat că această instituţie este specifică dreptului civil, în materia contenciosului administrativ fiind incidente dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 referitoare la punerea în executare a hotărârilor pronunţate în materia contenciosului administrativ, în cazul refuzului de executare, partea având la îndemână instituţia amenzii, respectiv a despăgubirilor, în condiţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta S.D.I. şi pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând motivele expuse în ceea ce urmează:
1. Recurenta-reclamantă S.D.I. solicită modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de obligare a autorităţii pârâte la plata daunelor cominatorii de câte 1.000 RON/zi întârziere.
În susţinerea recursului invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., arătând, în esenţă, că, în mod greşit, instanţa de fond a respins acest petit, deşi recunoaşte în motivarea sentinţei că autoritatea pârâtă se face vinovată de tergiversare, iar capătul principal de cerere are ca obiect „obligaţia de a face”. În mod greşit, prima instanţă a situat instituţia daunelor cominatorii exclusiv în sfera dreptului civil, deşi nu există nicio dispoziţie legală care să excludă acordarea daunelor cominatorii în materia contenciosului administrativ.
2. Recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor îşi întemeiază recursul formulat pe dispoziţiile art. 3041 din C. proc. civ.
În susţinerea recursului se arată următoarele:
- instanţa de fond nu a luat în considerare apărările formulate de pârâtă în sensul că reclamanta are dreptul la acordarea de măsuri reparatorii, stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care nu a fost depusă la dosar, decât ulterior, după înregistrarea la Comisia Centrală, fapt ce a determinat întârzierea în parcurgerea etapelor prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Se mai arată că în decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-a stabilit că dosarele de despăgubire sunt soluţionate în ordinea înregistrării acestora, aspect pe care instanţa de fond nu l-a luat în considerare, încălcând astfel principiul egalităţii.
Recursurile sunt nefondate.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor cuprinse în întâmpinări, cât şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este legală pentru motivele care succed.
Contextul factual al cauzei de faţă nu este contestat.
1.Recursul declarat de reclamanta S.D.I.
Analizând motivul de recurs dezvoltat de recurenta-reclamantă Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a respins cererea de obligare la daune cominatorii, întrucât prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 s-a prevăzut o procedură specială de sancţionare a autorităţilor, în cazul în care acestea nu execută hotărâri definitive şi irevocabile, procedură care este subsecventă actualei etape judiciare.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta S.D.I. va fi respins ca nefondat.
2. Recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor
Analizând motivele de recurs invocate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând refuzul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Baia Mare, fosta str. A.S., pentru care au fost propuse măsuri reparatorii prin echivalent prin dispoziţia nr. X, care a modificat dispoziţia nr. Y emisă de Primarul Municipiului Maia Mare, în contextul împrejurărilor de fapt şi de drept expuse în cererea de chemare în judecată şi reţinute ca atare prin sentinţa recurată.
Înalta Curte constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluţiei pronunţate de prima instanţă, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi inexistenţa unei culpe a autorităţii în derularea acesteia.
Omisiunea legiuitorului de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la ideea că pârâta Comisie, în cadrul marjei de apreciere ce i-a fost conferită, să procedeze discreţionar, manifestând pasivitate şi aducând astfel atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Pentru respectarea termenului rezonabil, pârâta era obligată să-şi organizeze activitatea în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de faţă, procedura administrativă a debutat în anul 2001 prin formularea notificării, iar dispoziţia Primarului Baia Mare datează din 14 februarie 2008 şi nici până în prezent nu a fost emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire.
În mod corect, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a obligat recurentul-pârât să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Criticile care vizează această soluţie sunt nefondate întrucât Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al legii menţionate anterior are ca atribuţie doar verificarea legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, ori, acest aspect nu a fost contestat.
Soluţia instanţei de fond se impune şi pentru că, prin netrimiterea dosarului la evaluator şi implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în raport de data înregistrării dosarului la Comisie (în anul 2009), este evidentă depăşirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Pârâtei, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, îi revin fără putinţă de tăgadă obligaţii în acest sens, fiind ţinută de respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative.
Prin urmare, sentinţa recurată este legală, atât în raport de prevederile art. 16 alin. (5) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, Capitolul V cât şi de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu pot fi reţinute criticile aduse în temeiul art. 3041 din C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. şi recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de S.D.I. şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinţei civile nr. 353 din 10 iunie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2300/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1820/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
