ICCJ. Decizia nr. 2300/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2300/2012
Dosar nr. 24/44/2011
Şedinţa publică de la 11 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta S.P. a formulat contestaţie împotriva deciziei din 30 iunie 2010 emisă de I.T.M., solicitând anularea deciziei atacate ca fiind nelegală.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepţia prematurităţii şi, respectiv, tardivitatea acţiunii.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 161/2011 din 26 mai 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca fiind nefondate, excepţiile invocate de pârâta I.T.M., respectiv: excepţia prematurităţii acţiunii, tardivitatea şi lipsa de obiect și a respins acţiunea formulată de reclamanta S.P., ca fiind nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a examinat cu prioritate excepţiile invocate în cauză, constatând următoarele: Cu privire la excepția prematurităţii, Curtea a apreciat că actul contestat nu este un act administrativ obişnuit, având în vedere că acesta transpune o O.G. ce impunea numirea temporară pe o funcţie de conducere a unui funcţionar public. Prin urmare, un atare act juridic trebuie să fie conform cu dispoziţiile din legea specială care disciplinează statutul funcţionarului public, respectiv Legea nr. 188/1999. Or, acţiunea de faţă, fiind promovată în temeiul dispozițiilor art. 106 din Legea nr. 188/1999, nu este condiţionată de efectuarea procedurii prealabile reglementate de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Cât priveşte excepţia tardivităţii, instanța de fond a reținut că pârâta nu a dovedit data comunicării deciziei în discuţie către reclamantă, aşa încât nu se poate calcula termenul de 30 de zile de la încunoştinţarea acesteia cu privire la conţinutul deciziei.
Pe fondul acţiunii, prima instanță a constatat că, fiind vorba de contestarea numirii temporare într-o funcţie de conducerea, dispoziţiile legale incidente în cauză sunt, în exclusivitate, cele ale Legii nr. 188/1999, fiind exclusă completarea acestora cu dispoziţiile art. 268 C. muncii, deoarece nu suntem în faţa unei sancţiuni disciplinare, aşa încât conţinutul deciziei să trebuiască a se calcula pe tiparul descris de Codul muncii.
Prin urmare, a apreciat că nu se poate reține excepţia nulităţii invocate de reclamantă pe temeiul art. 268 C. muncii.
Pe de altă parte, Curtea a reținut că numirea temporară a reclamantei într-o funcţie de conducere s-a făcut cu respectarea legislaţiei în vigoare.
Astfel, în baza O.U.G. nr. 37/2009 şi O.U.G. nr. 105/2009, la nivelul inspectoratelor teritoriale de muncă au fost desfiinţate posturile de conducere de inspectori şefi şi inspectori şefi adjuncţi, înfiinţându-se posturile de directori coordonatori şi de directori coordonatori adjuncţi.
Aşa fiind, prin efectul legii, reclamanta a fost eliberată din funcţia de inspector şef adjunct, oferindu-i-se un post de execuţie.
Ca urmare a declarării ca neconstituţionale a O.U.G. nr. 37/2009 şi a O.U.G. nr. 105/2009, posturile de directori coordonatori şi de directori coordonatori adjuncţi s-au desfiinţat, astfel că la nivelul inspectoratelor teritoriale de muncă au rămas vacante posturile de conducere. Totodată, conform legii, s-a revenit la funcţia publică de inspector şef şi inspector şef adjunct, fără ca acest lucru să ducă implicit la revenirea pe aceste funcţii a persoanelor care anterior le ocupaseră, în condiţiile în care niciun act normativ nu conţine prevederi în acest sens.
Reclamanta nu a atacat în termen legal ordinul ministerial prin care i s-a desfiinţat postul de inspector şef adjunct şi nici nu a formulat acţiune în contencios administrativ prin care să se prevaleze de Decizia de constatare a neconstituţionalităţii celor două ordonanţe de guvern.
Prin urmare, acţiunea sa întemeiată doar pe un principiu general, cel al stabilităţii în funcţie, nu poate fi admisă, fără riscul nesocotirii legislaţiei în vigoare care obligă la ocuparea posturilor de conducere prin concurs, iar nu la repunerea în situaţia anterioară a celor prejudiciaţi de fluctuaţiile legislative.
În altă ordine de idei, Curtea a reţinut că, deşi reclamanta se prevalează de necomunicarea prin poştă a deciziei contestate, aceasta s-a supus deciziei, acceptând să exercite funcţia publică de conducere menţionată în decizie pe durata de 6 luni.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, a declarat recurs reclamanta S.P., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta a criticat soluţia instanţei de fond sub aspectul nelegalităţii acesteia faţă de prevederile legale aplicabile şi faţă de modalitatea în care a înţeles să interpreteze principiul stabilităţii în muncă a funcţionarului public aşa cum este reglementat de lege.
Evocând principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice, recurenta susține că stabilitatea funcţionarului public îi garantează acesteia că transferul, înlocuirea sau orice modificare intervenită în derularea raportului de serviciu nu poate fi făcută decât în cazurile şi cu respectarea formelor prevăzute de lege.
Recurenta precizează că măsura iniţială de modificare a postului s-a întemeiat pe dispoziţiile art. III alin. (1) şi (11) din O.U.G. nr. 37/2009, conform cărora funcţia publică a fost desfiinţată, postul urmând a fi ocupat prin concurs.
Totodată, prin Decizia nr. 1257/2009, Curtea Constituţională a constatat că legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituţională, reţinând că Guvernul, prin întreg conţinutul reglementării cuprinse în ordonanţă şi care se referă la statutul juridic al unor funcţionari publici de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate, a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competenţă materială, respectiv în domeniul legii organice, încălcând astfel dispoziţiile art. 115 alin. (6) din Constituţie.
Recurenta mai susține că declararea, prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate, a neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale conduce la suspendarea de drept şi respectiv la încetarea efectelor sale juridice. De altfel, prin art. XIV alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2009 s-a dispus abrogarea O.U.G. nr. 37/2009.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum şi de reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele expuse în continuare.
Având în vedere natura raportului contractual şi valoarea de act administrativ a deciziei contestate, Înalta Curte reține, contrar opiniei instanței de fond, că litigiul născut din actul administrativ unilateral prin care s-a decis eliberarea din funcţie a reclamantei aparţine sferei contenciosului administrativ şi că soluţionarea acestuia se raportează la regulile instituite prin Legea nr. 554/2004.
Astfel, art. 7 din Legea nr. 554/2004 prevede că, „înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”, iar potrivit art. 11 alin. (1) din acelaşi act normativ,„cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, [...], recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii.”
Potrivit prevederilor art. 12 teza I din Legea nr. 554/2004, reclamantul trebuie să anexeze la actiune copia actului administrativ pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale. În situaţia în care reclamantul nu a primit niciun răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată prin numărul şi data înregistrării la autoritatea publică, precum şi orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile, dacă acest demers este obligatoriu.
Analizând conținutul actelor depuse de reclamantă în fața primei instanțe, Înalta Curte constată că nu s-a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile obligatorii.
Procedura prealabilă administrativă exercitată sub forma recursului graţios sau ierarhic este reglementată ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune, ca un fine de neprimire şi este obligatorie, neîndeplinirea acesteia fiind sancţionată cu respingerea cererii în contencios administrativ ca inadmisibilă, în acord cu dispozițiile art. 109 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora “în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege”.
Prin urmare, instanţa de fond, reținând că procedura prealabilă nu este obligatorie în cauză, a pronunțat o pronunţat hotărâre netemeinică şi nelegală.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine faptul că soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, pronunțată de către instanţa de control judiciar, face de prisos examinarea celorlalte cereri şi susţineri ale recurentei, care privesc fondul litigiului dedus judecăţii.
Pentru considerentele expuse şi în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 312 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica sentinţa atacată, în sensul că va admite excepţia tardivităţii plângerii prealabile şi va respinge acţiunea reclamantei S.P., ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de S.P. împotriva sentinţei nr. 161/2011 din 26 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că admite excepţia tardivităţii plângerii prealabile şi respinge acţiunea reclamantei S.P. ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2316/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2145/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
