ICCJ. Decizia nr. 2264/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2264/2012
Dosar nr. 9967/2/2010
Şedinţa publică de la 10 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC R.M. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (D.G.A.M.C.), în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 180 din 16 iulie 2010, emisă de D.G.A.M.C., până la soluţionarea irevocabilă a prezentei cauze, în prelungirea efectului suspensiv încuviinţat până la pronunţarea instanţei de fond potrivit Deciziei nr. 3208 din 18 august 2010 a acestei instanţe pronunţate în dosar nr. 6665/2/2010; anularea Deciziei de impunere nr. 180 din 16 iulie 2010 şi pe cale de consecinţă să se constate că debitul în sumă totală de 13.802.493 lei (din care debit principal în sumă de 9.454.797 lei şi accesorii în sumă de 4.347.696 lei) este nedatorat începând cu data constatării şi impunerii acestuia, respectiv 16 iulie 2010; anularea în parte a Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 35012 din 16 iulie 2010, în ceea ce priveşte măsura diminuării pierderii fiscale înregistrate de societate cu suma totală de 7.120.219 lei (din care 5.452.586 lei pentru anul 2008 şi 1.667.634 lei pentru anul 2009); anularea Raportului de Inspecţie Fiscală nr. 34977 din 16 iulie 2010 emis D.G.A.M.C. sau în cazul în care se consideră că este act preparatoriu să fie înlăturate considerentele acestuia, menţinând închisă perioada fiscală astfel controlată.
În subsidiar, reclamanta a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală de a soluţiona contestaţia înregistrată sub nr. 1032340 din 22 iulie 2010; anularea Deciziei nr. 248 din 20 septembrie 2010 emisă de aceeaşi pârâtă, prin care s-a suspendat soluţionarea contestaţiei până la soluţionarea laturii penale; obligarea acestei pârâte să soluţioneze în fond contestaţia sa, precum şi la plata de daune interese de 1.000 lei/zi începând cu data de 05 septembrie 2010 când a expirat termenul de 45 de zile în care trebuia soluţionată pe fond contestaţia administrativă, conform art. 70 C. proc. fisc.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în luna septembrie 2009 organele de inspecţie fiscală din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili au iniţiat o inspecţie fiscală parţială pentru soluţionarea decontului de TVA cu sumă negativă şi opţiune de rambursare depus de societate în luna iunie 2009 pentru suma de 1.124.103 lei.
Această inspecţie fiscală a fost suspendată la 27 octombrie 2009 pentru efectuarea unor controale încrucişate şi a fost reluată în 10 decembrie 2009 procedându-se la o inspecţie fiscală generală pentru perioada anului fiscal 2008, iar în martie 2010 respectiva inspecţie a fost extinsă şi pentru perioada anului fiscal 2009.
Reclamanta a arătat că urmare a inspecţiei fiscale efectuate, s-a emis Decizia de impunere nr. 180 din 16 iulie 2010 prin care a fost obligată la achitarea către bugetul de stat si bugetul asigurărilor sociale a unei sume de 13.802.493 lei, reprezentând obligaţiile fiscale stabilite suplimentar si obligaţiile fiscale accesorii aferente, împotriva căreia a formulat contestaţie administrativă.
Prin Decizia nr. 248 din 20 septembrie 2010, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a suspendat soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva deciziei de impunere, până la soluţionarea laturii penale, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., măsură considerată nelegală de către reclamantă.
Reclamanta a susţinut astfel că refuzul organului de soluţionare a contestaţiei pe fond, în sensul stabilirii dacă societatea avea într-adevăr obligaţia plăţii contribuţiilor sociale aferente contractelor de drepturi de autor, precum şi în sensul clarificării celorlalte aspecte contestate, îi limitează dreptul la apărare şi la un proces echitabil, emiterea acestei decizii echivalând cu un refuz nejustificat de soluţionare a fondului cauzei.
A mai arătat reclamanta că inspecţia fiscală a procedat la aplicarea în mod eronat a legii asupra unor raporturi juridice nesusceptibile de retractare fiscală, considerând ca fiind venituri de natură salarială veniturile obţinute de persoanele fizice şi de persoanele fizice autorizate din contractele de cesiune a drepturilor de autor şi din contractele de prestări servicii, în condiţii de necontradictorialitate, de apreciere unilaterală şi de interpretare subiectivă a unor norme din Legea nr. 571/ 2003 privind C. fisc., C. proc. fisc. şi Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor.
Reclamanta a concluzionat că, în speţă, interpretarea inspectorilor fiscali este eronată şi abuzivă, excedând textelor legale în vigoare şi încălcând normele imperative ale legislaţiei drepturilor de autor şi a drepturilor conexe.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, în principal, ca inadmisibilă în ceea ce priveşte anularea Deciziei de impunere nr. 180 din 16 iulie 2010, a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. 34977 din 16 iulie 2010 şi a Dispoziţiei de măsuri nr. 35012 din 16 iulie 2010 întocmite de către Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili; în subsidiar a solicitat respingerea cererii privind anularea Deciziei nr. 248 din 20 septembrie 2010 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi obligarea la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative.
A susţinut că faţă de soluţia pronunţată în procedura administrativă, acţiunea reclamantei este inadmisibilă, în raport de prevederile art. 218 C. proc. fisc., potrivit cărora actul administrativ ce poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ este decizia pronunţată în soluţionarea contestaţiei administrative, iar motivele acţiunii, în prezenta cauză, nu pot viza decât motivele de nelegalitate a acestei decizii, nu şi ale deciziei de impunere şi raportului de inspecţie fiscală, întrucât organul fiscal nu s-a pronunţat asupra legalităţii acestor acte administrative fiscale.
Referitor la cererea de suspendare a efectelor deciziei de impunere, a solicitat respingerea acesteia, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 2391 din 28 martie 2011, a luat act că reclamanta a renunţat la judecata cererii de suspendare a executării Deciziei nr. 180 din 16 iulie 2010, respingând excepţia inadmisibilităţii acestei cereri, invocată de pârâtă, precum şi acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
În privinţa excepţiei inadmisibilităţii cererii de suspendare a executării Deciziei nr. 180 din 16 iulie 2010 emisă de pârâtă, prima instanţă a reţinut că a rămas fără obiect, motivat de faptul că reclamanta a renunţat la judecata acestei cereri.
Prima instanţă a reţinut că obiectul acţiunii îl reprezintă anularea Deciziei de impunere nr. 180 din 16 iulie 2010, anularea Raportului de Inspecţie Fiscală nr. 34977 din 16 iulie 2010 emis de D.G.A.M.C. din cadrul A.N.A.F. şi anularea Deciziei nr. 248 din 20 septembrie 2010 emisă de pârâta A.N.A.F., Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.
În speţă, la data de 28 septembrie 2009 organele de inspecţie fiscală din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili au procedat la o inspecţie fiscală parţială, pentru soluţionarea decontului de TVA cu suma negativă cu opţiune de rambursare, la SC R.M. SA Această inspecţie a fost suspendată la data de 27 octombrie 2009, iar în temeiul art. 102 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., inspecţia fiscală a fost reluată la 10 decembrie 2009, procedându-se la o inspecţie fiscală generală conform Avizului de inspecţie fiscală nr. 29172 din 10 decembrie 2009. S-a încheiat procesul – verbal nr. 4103 din 11 martie 2010, constatările fiind cuprinse în Raportul de inspecţie fiscală contestat în cauză nr. 34977 din 16 iulie 2010.
Prima instanţă a reţinut că autoritatea pârâtă, în raport cu prevederile art. 108 alin. (1) din O.U.G. nr. 92/2003 republicată, a sesizat Ministerul Public – D.N.A., solicitând începerea cercetărilor privind existenţa elementelor constitutive ale infracţiunilor de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale în ceea ce o priveşte pe societatea reclamantă, în scopul obţinerii de venituri prin nedeclararea veniturilor impozabile, evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale, făcându-se şi aplicarea dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, modificată şi completată, sens în care a fost emisă Decizia nr. 248/2010.
S-a menţionat că în raport de prevederile art. 218 C. proc. fisc., actul administrativ ce poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ este decizia pronunţată în soluţionarea contestaţiei administrative, or în speţă, a fost suspendată soluţionarea acestei contestaţii.
Referitor la Decizia nr. 248 din 20 septembrie 2010, atacată în cauză, prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., prima instanţă a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a fi luată o astfel de decizie.
Astfel, pe de o parte, în urma controlului fiscal efectuat organele fiscale au formulat sesizarea penală nr. 863895 din 12 martie 2010 şi au întocmit procesul – verbal nr. 4103 din 11 martie 2010, iar pe de altă parte există şi o strânsă interdependenţă între caracterul infracţional al faptelor petentei şi stabilirea obligaţiilor fiscale rezultate din decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.
Prin urmare, în raport de dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., prima instanţă a reţinut că decizia de suspendare a contestaţiei administrative formulată de reclamantă este legală.
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva Sentinţei nr. 2391/2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta SC R.M. SA, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 312 C. proc. civ.
În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine, în esenţă, că la pronunţarea soluţiei recurate instanţa de fond nu a verificat şi susţinerile sale, iar motivarea nu este convingătoare şi completă.
Deşi recurenta nu a indicat ca temei legal al recursului prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de recurs apreciază că celelalte critici se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia se aduc următoarele critici sentinţei atacate:
- În mod eronat s-a reţinut de instanţa de fond îndeplinirea condiţiilor cumulative, prevăzute de art. 214 C. proc. fisc., referitoare la sesizarea de către organele de control a organelor în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi înrâurirea hotărâtoare a acestei constatări asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă, deşi această ultimă condiţie menţionată nu este îndeplinită;
- Se arată că, în speţă, se impunea determinarea obligaţiei fiscale în raport de normele fiscale aplicabile, care este de competenţa judecătorului de contencios fiscal şi nu a organelor de urmărire penală.
- De asemenea, condiţia referitoare la „înrâurirea hotărâtoare” trebuia analizată prin compararea motivelor contestaţiei sale fiscale, care reclamă dezlegări în drept în materie fiscală, cu obiectul sesizării penale, iar aceste dezlegări în drept şi nu în fapt expuse în cuprinsul cererii de recurs, nu depind de soluţionarea „laturii penale”.
Intimata-pârâtă A.N.A.F. a formulat recurs prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca legală şi temeinică sentinţa recurată.
S-a arătat, în esenţă, că în mod corect instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 124 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, pentru a fi emisă decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative.
De asemenea, sumele de plată ce au fost stabilite prin decizia de impunere, sunt consecinţa directă a faptelor pentru care s-a formulat sesizarea penală, fiind prevăzute de art. 6 şi 9 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 241/2005, ce vizează evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Înalta Curte, analizând recursul formulat în raport de motivele invocate, de înscrisurile care se află la dosarul cauzei, de susţinerile părţilor, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse.
Criticile recurentei-reclamante, astfel cum s-a menţionat în recursul formulat, vizează soluţia asupra cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat anularea Deciziei nr. 248 din 20 septembrie 2010 prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de SC R.M. SA împotriva Deciziei de impunere nr. 180 din 16 iulie 2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală şi a Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 35012 din 35012 din 16 iulie 2010 emise de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările şi completările ulterioare coroborat cu art. 216 alin. (4) din acelaşi act normativ (filele 66-87 dosar fond).
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii” nu poate fi reţinut ca fiind incident în cauză.
După cum se constată, instanţa de fond a analizat legalitatea Deciziei nr. 248 din 20 septembrie 2010 a cărei anulare s-a solicitat în cauză, prin prisma dispoziţiilor legale care au constituit temeiul legal al emiterii acesteia.
Sentinţa recurată respectă cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în considerentele acesteia fiind expuse motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Argumentele recurentei cu privire la legalitatea actelor administrative fiscale care au făcut obiectul contestaţiei pe cale administrativă nu puteau fi analizate în prezenta cauză care are un alt obiect.
Dezlegarea în drept a problemelor în materie fiscală expuse de recurentă, atât în cuprinsul cererii de recurs cât şi în contestaţia fiscală, se poate realiza cu ocazia soluţionării cauzei pe fond în cadrul unui litigiu declanşat potrivit dispoziţiilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., după soluţionarea contestaţiei administrative de organul de soluţionare competent. Astfel, nu se poate reţine critica potrivit căreia instanţa de fond a omis să cerceteze tezele A.N.A.F. referitoare la aplicabilitatea unor norme fiscale la datele speţei, susţinând că acest aspect nu este de competenţa organelor de urmărire penală ci de competenţa judecătorului de contencios administrativ.
În alte ordine, soluţia instanţei de fond a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304pct. 9 C. proc. civ.
Legalitatea Deciziei nr. 248/2010 a cărei anulare s-a solicitat de reclamantă, a fost cercetată în raport de dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., care reglementează un caz de suspendare facultativă a procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă.
Însăşi recurenta-reclamantă recunoaşte în cuprinsul cererii de recurs că este îndeplinită în cauză condiţia referitoare la sesizarea de către organul care a efectuat activitatea de control a organelor în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, impusă de dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., pentru a se dispune suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă.
De altfel, criticile vizează neîndeplinirea condiţiei referitoare la „înrâurirea hotărâtoare” impusă de aceleaşi dispoziţii legale.
Cum s-a reţinut anterior, argumentele de nelegalitate a deciziei de impunere nu pot fi analizate în prezenta cauză, întrucât acestea trebuie analizate de instanţa de contencios administrativ după investirea acesteia în condiţiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.
Din cuprinsul procesului verbal nr. 4103 din 11 martie 2010 înregistrat la D.N.A. sub nr. 84/P/2010 rezultă că organele de control, în urma constatărilor făcute, au sesizat organele de cercetare penală cu privire la cercetarea faptelor prevăzute de art. 6, 9 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 241/2005, susţinându-se că interdependenţa constă în faptul că s-a constatat, în urma verificărilor, că reclamanta nu a constituit, evidenţiat, declarat sau efectuat plăţi către bugetul de stat a tuturor contribuţiilor aferente drepturilor de natură salarială, precum şi a impozitului pe profit şi a TVA pentru servicii ce nu sunt justificate, fapt ce a condus la diminuarea sumelor declarate şi plătite către buget în perioada 2008-2009.
De asemenea, rezultă că sesizarea s-a făcut şi în raport de faptul că s-au înregistrat în evidenţa contabilă a reclamantei cheltuieli de prestări servicii, consultanţă, management ce au fost facturate de alte societăţi comerciale, în baza unor contracte de servicii, management, consultanţă, fără a se face dovada prestării în realitate a acestora.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, „constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 3 ani sau cu amendă, reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă”.
Conform art. 9 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege, „Constituie infracţiuni de evaziune fiscală următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: b) ascunderea bunului ori a sursei impozabile; c) evidenţierea, în actele contabile ori în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive”.
Necontestată este situaţia potrivit căreia faptele pentru care s-a formulat sesizarea penală pentru cercetarea penală sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 6,art. 9 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 241/2005, al căror cuprins a fost redat anterior, au stat şi la baza stabilirii obligaţiilor fiscale de plată menţionate în decizia de impunere.
De asemenea, trimiterile instanţei de fond la considerentele Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 499 din 26 octombrie 2004 şi nr. 72/1996 întăresc legalitatea soluţiei instanţei de fond în cauza de faţă, scopul suspendării contestaţiei constituindu-l tocmai verificarea existenţei sau a inexistenţei infracţiunilor cu privire la care organul de control are unele „indicii” menţionate în cuprinsul sesizării penale.
În altă ordine, problema privind întâietatea rezolvării laturii penale urmare a sesizării penale în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. a fost tranşată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 449/2004 menţionată, referitoare tocmai la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 183 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, privind C. proc. fisc. (în prezent art. 214 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ).
Cum deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii de la data publicării în M. Of. conform art. 147 alin. (4) din Constituţia României, criticile referitoare la faptul că „fiscalul ar trebui să ţină în loc penalul”, sunt nefondate.
Prin urmare, este dovedită „înrâurirea hotărâtoare” a constatării săvârşirii acestor infracţiuni cu privire la care organul de control are „indicii” şi a sesizat organele în drept, asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Faţă de considerentele expuse, instanţa de recurs apreciază ca fiind corectă soluţia primei instanţe care a reţinut ca fiind îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., pentru a se suspenda procedura de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă de către organul de soluţionare competent.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC R.M. SA împotriva Sentinţei nr. 2391 din 28 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2260/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2295/2012. Contencios → |
|---|
