ICCJ. Decizia nr. 2304/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2304/2012
Dosar nr. 613/35/2011
Şedinţa publică de la 11 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, reclamanta U.A.T.M. Marghita, reprezentată legal prin P.M. Marghita, a solicitat, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, în contradictoriu cu intimatele C.C.R. şi C.C. Bihor, suspendarea punerii în executare a prevederile pct. II. 2 şi II. 3 din Decizia nr. 37/2011 a C.C.R. – C.C. Bihor, decizie emisă în baza procesului-verbal de constatare nr. 4.876 din 20 iulie 2011, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr. 601/35/2011 aflat pe rolul Curţii de Apel Oradea, prin care a solicitat anularea Încheierii nr. VI/383 din 09 noiembrie 2011 a C.C.R. – C.C. Bihor.
În motivarea cererii de suspendare, reclamanta a susţinut că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 25 din 25 ianuarie 2012, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea de suspendare formulată de petenta U.A.T.M. Marghita, reprezentată legal prin P.M. Marghita, în contradictoriu cu intimatele C.C.R. şi C.C. Bihor, a dispus suspendarea executării pct. II. 2 din Decizia nr. 37/2011, emisă de intimată, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare şi a respins ca nefondată cererea de suspendare a executării pct. II. 3 din Decizia nr. 37/2011.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În speţă, petenta a invocat faptul că drepturile băneşti acordate angajaţilor sunt stabilite prin contractele/acordurile de muncă încheiate în temeiul art. 72 din Legea nr. 188/1999 coroborate cu art. 59 alin. (1) Titlul III, Cap. 7 din Legea nr. 161/2003, potrivit cărora autorităţile şi instituţiile publice pot încheia anual, în condiţiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcţionarilor publici, sau cu reprezentanţii acestora, care să cuprindă măsuri referitor la constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă, sănătatea şi securitatea în muncă, programul zilnic de lucru, perfecţionarea profesională, alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecţia celor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, art. 37 şi 38 din Legea nr. 188/1999, conform cărora autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să asigure funcţionarilor publici condiţii normale de muncă şi igienă, de natură să le ocrotească sănătatea şi integritatea fizică şi psihică şi funcţionarii publici beneficiază de asistenţă medicală, proteze şi medicamente, art. 22 lit. b) din Anexa III a Legii nr. 330/2009, conform cărora funcţionarii publici au următoarele drepturi prevăzute de alte acte normative, al căror cuantum se suportă de la bugetul de stat, bugetul local sau, după caz, de la bugetul asigurărilor sociale de stat: indemnizaţiile stabilite pentru activităţi suplimentare la care este desemnat să participe în cadrul unor comisii organizate în condiţiile legii; alte drepturi care nu sunt de natură salarială, stabilite în condiţiile legii, art. 12. alin. (1) din Legea nr. 130/1996, în conformitate cu care contractele colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale, Legea nr. 54/2003, Legea nr. 40/2011, că aceste drepturi nu sunt de natură salarială, ci drepturi speciale cu caracter social, achitate în întregime din veniturile proprii ale bugetului local, iar plata acestor drepturi este o obligaţie contractuală.
Prin invocarea acestor aspecte, instanţa de fond a apreciat că s-a făcut dovada unor împrejurări de fapt şi de drept de natură a crea o serioasă îndoială asupra legalităţii actului administrativ în litigiu.
Sub aspectul îndeplinirii celei de a doua condiţii, respectiv a pagubei iminente, Curtea a constatat că, până la pronunţarea instanţei judecătoreşti asupra legalităţii şi temeiniciei actului administrativ în litigiu şi asupra existenţei unui prejudiciu cert de recuperat, executarea actului administrativ ar crea un prejudiciu evident.
Pentru aceste aspecte, instanţa de fond a apreciat că se impune suspendarea executării pct. II. 2 din Decizia nr. 37/2011 emisă de pârâtă.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării pct. II. 3 din Decizia nr. 37/2011, prima instanţă a constatat că, sub acest aspect, cererea de suspendare nu a fost motivată, nefiind invocate aspecte de natură a dovedi îndeplinirea celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, situaţie în care se impune respingerea ca nefondată a cererii de suspendare a executării punctului II. 3 din Decizia nr. 37/2011.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâta C.C.R. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Autoritatea recurentă critică hotărârea atacată, susţinând, în esenţă, că instanţa de fond, în motivarea sentinţei atacate, a interpretat incorect atât prevederile legale invocate, cât şi apărarea formulată de C.C., reţinând faptul că în prezentul litigiu ar fi întrunite cumulativ ambele condiţii de admisibilitate a cererii reclamantei, atât condiţia ce vizează cazul bine justificat, cât şi cea referitoare la prevenirea unei pagube iminente.
În mod indubitabil, susţine recurenta, în prezentul litigiu nu sunt întrunite condiţiile pentru o eventuală suspendare a actului administrativ atacat, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, în cazul de faţă instanţa a hotărât suspendarea unui act administrativ al cărui obiect îl reprezenta tocmai stabilirea existenţei unui prejudiciu şi cuantumul acestuia, iar până în momentul în care este stabilit cuantumul prejudiciului, nu se justifică aplicarea art. 14 alin. (l) din Legea contenciosului administrativ.
Totodată, precizează autoritatea recurentă, Decizia nr. 37 din 10 august 2011 a C.C. Bihor se referă la recuperarea unor sume de bani încasate ilegal. Deci, nu recuperarea prejudiciului înregistrat prin plată, respectiv încasarea în mod ilegal a unor aşa zise drepturi băneşti, poate fi considerată o pagubă pentru reclamantă, ci chiar nerecuperarea acestui prejudiciu, fapt ce ar priva bugetul local de sumele respective, sume care ar putea să aibă o destinaţie legală.
Recurenta mai susţine că măsurile dispuse prin Decizia nr. 37 din 10 august 2011 au suport legal, deci se bucură de o aparenţă de legalitate care urmează a fi analizată şi menţinută sau anulată în speţa având ca obiect fondul cauzei, astfel că nu se poate reţine ca fiind îndeplinită condiţia existenţei unui caz bine justificat, iar referitor la paguba iminentă, această condiţie nu este dovedită, susţinerile reclamantei fiind simple afirmaţii nedovedite, întrucât însăşi executarea actului nu poate fi considerată o pagubă.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Înalta Curte, analizând recursul în raport cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, apreciază că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.
În raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie suspendarea parţială a executării Deciziei nr. 37/2011 a C.C.R. – C.C. Bihor, în ceea ce priveşte măsurile dispuse la pct. II.2 şi pct. II.3.
Atât în ceea ce priveşte anularea actelor administrative, cât şi în cazul suspendării executării acestora, competenţa materială şi teritorială a instanţei de fond şi de recurs se stabileşte în raport de aceleaşi dispoziţii legale. Astfel, acţiunile ce au ca obiect atât anularea cât şi suspendarea actelor în discuţie, vor fi judecate de aceeaşi instanţă în favoarea căreia s-a stabilit competenţa materială şi teritorială.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice C.C., precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 (M. Of. nr. 832/13.12.2010), împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia”.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării, este decizia structurii teritoriale a C.C.R., acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale C.C.R., prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ”.
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului C.C.R. nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului C.C.R. nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se impune a se stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a C.C.R., ca autoritate publică judeţeană.
În altă ordine, chiar dacă soluţiile în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu caracter irevocabil, a fost soluţionată în sensul admiterii excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor pct. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului C.C.R. nr. 130/2010, întăreşte argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel cauze. De asemenea, şi prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a constatat nelegalitatea aceloraşi dispoziţii.
De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunţate ca regulator de competenţă, cât şi în astfel de litigii, cum este şi cel care face obiectul cauzei deduse judecăţii, că revine competenţa materială şi teritorială de soluţionare a acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 şi nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudenţe unitare în ceea ce priveşte judecarea acestora.
Înalta Curte, ţinând seama de considerentele expuse, reţine că revenea competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Bihor, secţia contencios administrativ şi fiscal .
Prin urmare, în mod greşit, Curtea de Apel Bihor a reţinut că îi revine competenţa materială de soluţionare a cauzei.
În consecinţă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza întâi şi alin. (61) şi art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bihor, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Totodată, Înalta Curte reţine că pronunţarea acestei soluţii face de prisos examinările celorlalte cereri şi susţineri ale recurentei, formulate în prezenta cale de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de C.C.R. împotriva sentinţei nr. 25 din 25 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bihor, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2038/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2305/2012. Contencios → |
|---|
