ICCJ. Decizia nr. 2387/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2387/2012
Dosar nr. 3019/2/2011
Şedinţa publică de la 16 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a, reclamantul I.O. a solicitat, în contradictoriu, cu pârâta Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea acesteia din urmă la efectuarea controlului de legalitate în sensul analizării dosarului înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sub nr. 25309/CC sub aspectul legalităţii cererii de restituire în natură, obligarea pârâtei la transmiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare a imobilului situat în Iaşi, şi pentru construcţia demolată care a fost situată la aceeaşi adresă precum şi obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii de 200 lei/zi de întârziere începând cu 60 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin dispoziţia nr. 2304 din 02 august 2006 emisă de Primăria Municipiului Iaşi, s-a soluţionat notificarea din 12 februarie 2002, s-a stabilit valoarea echivalentă a terenului în suprafaţă de 2340 mp situat în Iaşi, şi pentru construcţia demolată care a fost situată la aceeaşi adresă în suprafaţă de 235,75 m.p. Arată în continuare că, potrivit Legii nr. 247/2005, dispoziţia împreună cu actele doveditoare au fost înaintate către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea efectuării controlului de legalitate a măsurii de respingere a cererii de restituire în natură.
A mai susţinut reclamantul că de la data emiterii dispoziţiei şi până în prezent s-au efectuat demersuri în vederea transmiterii dosarului către Comisie şi, ulterior, în vederea analizării acestuia din punctul de vedere al legalităţii cererii de restituire în natură însă şi în prezent dosarul se află în arhivă fără a fi repartizat spre a fi lucrat.
Pârâta, prin întâmpinarea formulată/a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 4936 din 7 septembrie 2011 a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul I.O., în contradictoriu, cu pârâta Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a obligat pe aceasta din urmă la desemnarea unui evaluator pentru evaluarea despăgubirilor datorate reclamantului şi la emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire pentru dosarul nr. 25309/CC.
Prin aceeaşi sentinţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de plată a daunelor cominatorii ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii, instanţa l-a respins ca atare.
Cu privire la cererea de obligare a pârâtei la transmiterea dosarului către evaluator, instanţa a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (5) din Cap. VII al Legii nr. 247/2005, „Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare";.
Referitor la necesitatea completării dosarului, instanţa a reţinut că reclamanta a făcut dovada faptului că a înaintat aceste acte Comisiei Centrale, prin adresa din 31 august 2011.
A mai argumentat instanţa de fond că faţă de data notificării şi faţă de data emiterii dispoziţiei de primar a fost depăşit termenul rezonabil de soluţionare a unei cereri cu consecinţa încălcării dreptului la proprietate a reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care a solicitat modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii capetelor de cerere privind obligarea la transmiterea dosarului la evaluator în vederea efectuării raportului de evaluare şi emiterea titlului de despăgubire.
Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în dezvoltarea criticilor, a arătat că, în mod greşit prima instanţă a reţinut că s-ar fi încălcat termenul rezonabil, întrucât în cadrul procedurii administrative reglementată de Titlul VII din Legea nr. 554/2004 s-au prevăzut mai multe etape care trebuie parcurse, respectiv etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor, conform art. 16 alin. (1) şi (2) din Capitolul V, Titlul VII, modificat şi completat prin O.U.G. nr. 81/2007, etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul posibilităţii restituirii în natură a imobilului ce formează obiectul notificării şi etapa evaluării, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi valorificarea acestuia în condiţiile prevăzute de pct. 26 din O.U.G. nr. 81/2007.
Recurenta a mai susţinut că nu există un refuz nejustificat din partea sa de a desemna un evaluator pentru imobilul pentru care s-a stabilit dreptul intimatei la despăgubiri, însă această măsură se va realiza în cadrul şi cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 republicată, care nu se declanşează prin simpla cerere a persoanei îndreptăţite, ci numai după transmiterea dosarelor, potrivit art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 247/2005, aşa cum a fost modificat şi completat prin O.U.G. nr. 81/2007.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Recursul pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti declarat împotriva sentinţei nr. 4936 din 7 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti prin care a fost obligată să transmită dosarul unui evaluator în vederea efectuării raportului de evaluare şi emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, nu cuprinde critici propriu-zise cu privire la soluţia primei instanţe, ci reia susţinerile şi argumentele prezentate în întâmpinarea depusă la fond, ce vizează complexitatea şi etapele procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, inexistenţa unei culpe a acesteia şi, pe cale de consecinţă, concluzionează că nu există nici un refuz nejustificat al soluţionării solicitării acesteia, de desemnare a unui evaluator şi de emitere a titlului de despăgubire.
Deşi argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005 care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entităţi (organe investite cu soluţionarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depăşirea termenului rezonabil de rezolvare a cererii de despăgubire a intimatei.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen de finalizare pentru fiecare etapă a procedurii administrative nu îndreptăţeşte autoritatea publică să determine discreţionar acest interval de timp, fiind necesar ca etapele procedurii să fie parcurse într-un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor art. 6 par. 1 C.E.D.O.
Termenul rezonabil priveşte atât durata procedurilor administrative preliminare, cât şi timpul necesar finalizării procedurilor judiciare propriu-zise şi de executare a hotărârilor judecătoreşti, astfel că Statul român avea obligaţia de a organiza astfel funcţionarea puterilor sale, încât să răspundă acestor cerinţe şi persoana îndreptăţită să poată beneficia efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 C.E.D.O.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite discreţionare, de pasivitate, a autorităţilor publice.
Atunci când Statul Român şi-a asumat obligaţia de a compensa prin măsuri reparatorii persoanele al căror drept de proprietate a fost încălcat de statul comunist prin preluarea abuzivă a imobilelor, era dator să stabilească măsuri legislative adecvate, transparente, coerente, care să asigure punerea în aplicare a procedurilor administrative de restituire a imobilelor, sau de plată a despăgubirilor într-un termen rezonabil, pentru persoanele cărora li s-a recunoscut dreptul la restituire sau la despăgubiri şi care astfel au devenit posesoarele unui „bun"; în sensul art. l din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în acest sens pronunţându-se Curtea de la Strasbourg prin hotărârile Viaşu împotriva României, Katz şi Faimblat din anul 2009.
În speţă, raportat la perioada îndelungată, cât a trecut de la data declanşării procedurii de restituire a imobilului luat abuziv de statul comunist de la autorul intimatei, de la emiterea notificării din anul 2002, prima instanţă a concluzionat în mod corect că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinţei conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 4936 din 7 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2370/2012. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 2399/2012. Contencios → |
|---|
