ICCJ. Decizia nr. 2370/2012. Contencios. Constatarea calităţii de lucrător/colaborator al securităţii (OUG nr.24/2008). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2370/2012
Dosar nr. 8846/1/2011
Şedinţa publică de la 15 mai 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sentinţa Curţii de apel.
Prin sentinţa civilă nr. 3142 din 30 iunie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în contradictoriu cu pârâtul V.A. şi a constatat calitatea de colaborator al Securităţii în ceea ce-l priveşte pe pârât.
Instanţa de fond a apreciat că cele două condiţii cumulative prevăzute în art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 sunt întrunite.
Astfel, prima instanţă a avut în vedere mai multe note informative din perioada anilor 1976 – 1981, îndeosebi cele referitoare la divulgarea unor relaţii cu cetăţeni străini sau români stabiliţi în străinătate. În considerentele sentinţei s-au prezentat pe larg informaţiile divulgate de pârât în legătură cu „unele persoane de la Întreprinderea Mecanică Sinaia care întreţin relaţii cu străinii” cum ar fi numitele A.G, N.R. şi D.E.
S-a conchis în sensul că informaţiile furnizate conştient se refereau la activităţi îndreptate împotriva regimului comunist, deoarece prin stabilirea acestor legături se puteau destrăma barierele informaţionale controlate de partid. De asemenea s-a reţinut că prin activitatea desfăşurată, pârâtul a creat premisele suprimării sau îngrădirii dreptului la viaţă privată şi a dreptului la libertatea conştiinţei şi a religiei.
2. Recursul declarat de V.A.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs V.A. criticând modul în care au fost interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.
De asemenea, prin concluziile scrise, recurentul a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii, excepţia tardivităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, precum şi excepţia nulităţii absolute a hotărârii instanţei de fond.
3. Decizia instanţei de recurs.
Prin Decizia nr. 4798 din 18 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat de V.A. împotriva sentinţei nr. 3142 din 30 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Înalta Curte a constatat că excepţiile invocate de acesta sunt nefondate şi le-a respins ca atare.
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii hotărârii instanţei de fond, instanţa de control judiciar a reţinut că:
C. proc. a consacrat într-adevăr, prin art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., principiul general potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate clar, convingător şi pertinent, ca o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrar judecătoresc şi singurul mijloc prin care se asigură exercitarea în mod real a controlului judiciar.
Instanţa nu este obligată, însă, să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, ori să le interpreteze numai în modalitatea solicitată de anumite texte de lege, prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., impunând doar cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată şi ca acestea să nu fie contradictorii sau străine de natura pricinii, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor.
Astfel, în speţă, s-a reţinut că motivarea hotărârii atacate îndeplineşte toate aceste cerinţe, făcând posibilă exercitarea controlului judiciar. Instanţa de fond, în motivarea hotărârii, a reţinut care sunt informaţiile furnizate de pârât, relevante din perspectiva art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 şi a făcut un examen al informaţiilor respective prin prisma condiţiilor cumulative ale textului legal precizat. Instanţa a tras concluzia, urmare a acestei analize, că anumite informaţii comunicate de pârât organelor de Securitate au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi că pârâtul, furnizând informaţii de asemenea natură, a avut reprezentarea clară a faptului că relatările sale sunt pasibile de urmări din partea Securităţii.
Cât priveşte susţinerea că informaţiile furnizate ar fi avut o valoare informativă scăzută, aceasta nu a putut fi examinată în cadrul soluţionării excepţiei în discuţie, ci este o chestiune de fond.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată s-au reţinut următoarele: conform pârâtului, C.N.S.A.S. verifică din oficiu doar persoanele care candidează pentru ocuparea unor demnităţi ori funcţii (prevăzute în art. 3 lit. a) şi h) din O.U.G. nr. 24/2008), iar, ca atare, dispoziţiile legale enumerate nu legitimează verificarea celor care, deşi au candidat, nu au fost aleşi în demnităţile respective. Pârâtul a susţinut că acţiunea este inadmisibilă şi din perspectiva faptului că, vizând o persoană care a candidat în alegeri, acţiunea se subordonează acestui scop şi ar fi trebuit introdusă la instanţa de judecată anterior alegerilor, or, cum acţiunea în constatare ce face obiectul prezentului dosar a fost introdusă la 09 aprilie 2009, ulterior alegerilor, aceasta este inadmisibilă.
Contrar celor susţinute de pârât, Înalta Curte a constatat că nu doar persoanele care au fost alese în anumite funcţii sunt verificate din oficiu de către Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, astfel cum rezultă fără echivoc din conţinutul art. 5 al O.U.G. nr. 24/2008, în care este reglementată procedura de verificare a persoanelor care candidează sau ocupă unele funcţii ori demnităţi publice.
Pe de altă parte, conform pieselor dosarului de fond, pârâtul V.A., este primar al comunei Talea, judeţul Prahova, aspect necontestat de către acesta, ceea ce legitimează demersul judiciar al reclamantului şi din perspectiva art. 3 lit. g) şi art. 5 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 24/2008.
S-a mai reţinut că dispoziţiile legale mai sus citate nu condiţionează promovarea acţiunii în justiţie în raport de momentul alegerilor, astfel că acţiunea nu este inadmisibilă, cum susţine pârâtul, scopul unei astfel de cereri de chemare în judecată fiind acela de a devoala acţiunile de poliţie politică întreprinse în timpul regimul totalitar trecut, inclusiv identificarea persoanelor care au desfăşurat activităţi de poliţie politică (art. 2 lit. a), precum şi a celor care au colaborat cu fosta poliţie politică al regimului comunist (art. 2 lit. b), în discuţie în cauză fiind această ultimă ipoteză, în privinţa pârâtului.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii acţiunii în constatare, termenul de 30 de zile lucrătoare, la care se referă art. 37 alin. (1) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al C.N.S.A.S., s-a reţinut că este un termen de recomandare, iar nu unul de decădere sau de prescripţie, în lipsa unor menţiuni exprese în acest sens. Această concluzie s-a impus şi pentru că O.U.G. nr. 24/2008 nu conţine nici o dispoziţie în care să se stabilească un termen pentru promovarea acţiunii în justiţie.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului, s-a reţinut că C.N.S.A.S. are calitate procesuală activă în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile O.U.G. nr. 24/2008, acesta fiind titularul acţiunii în constatarea calităţii de lucrător al Securităţii sau de colaborator al fostei poliţii politice a regimului comunist, astfel cum rezultă neechivoc din prevederile art. 11 din actul normativ precizat.
A apreciat instanţa de control judiciar că din perspectiva prevederilor O.U.G. nr. 24/2008, dispoziţiile art. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004, în sensul în care au fost invocate de pârât nu sunt incidente în speţă, ordonanţa de urgenţă amintită, act normativ special şi ulterior Legii 554/2004, instituind o procedură derogatorie de la dispoziţiile Legii contenciosului administrativ.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, s-a reţinut că susţinerile pârâtului, de asemenea, nu pot fi primite. Există un interes public major al promovării acţiunilor în constatare întemeiate pe prevederile O.U.G. nr. 24/2008, aşa cum se degajă neechivoc din conţinutul acestui act normativ - acela de a devoala activităţile de poliţie politică ale regimului comunist din România, demers care implică şi identificarea persoanelor care au desfăşurat astfel de activităţi (lucrătorii de Securitate), cât şi a persoanelor care au colaborat cu fosta poliţie politică a regimului totalitar comunist (colaboratori ai Securităţii), conform definiţiilor legale din ordonanţa de urgenţă. In concret, în cauză, interesul este acela de a stabili dacă pârâtul, V.A., a fost colaborator al Securităţii, în sensul art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.
În ceea ce priveşte recursul declarat, în raport de probele administrate în cauză şi de normele legale incidente, Înalta Curte a apreciat că, în mod legal şi temeinic, prima instanţă a admis acţiunea promovată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, constatând că pârâtul V.A. are calitatea de colaborator al Securităţii, în sensul art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, fiind întrunite condiţiile cumulative prevăzute de acest text legal.
A constatat Înalta Curte, că informaţiile furnizate de pârât organelor de Securitate se referă la atitudini potrivnice regimului comunist ale persoanelor vizate în delaţiunile sale, fiind analizate pe lângă cele referitoare la relaţii cu cetăţenii străini şi pe acelea care priveau un coleg de armată, caporalul C.S., adept al unei secte religioase în contextul profund antireligios al epocii respective.
4. Contestaţia în anulare.
Împotriva Deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie, V.A. a formulat contestaţie în anulare, invocând dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
În concret, contestatorul susţine că instanţa de recurs a omis să analizeze motivul nr. 1 de recurs, vizând nulitatea absolută a hotărârii instanţei de fond pentru soluţionarea cauzei cu încălcarea principiilor privind dreptul la apărare şi al contradictorialităţii.
De asemenea, mai arată contestatorul, instanţa de recurs nu a interpretat şi dat eficienţă juridică nici motivului nr. 2, referitor la lipsa unui angajament scris şi a caracterului voluntar al colaborării cu Securitatea.
5. Considerentele instanţei asupra contestaţiei în anulare.
Potrivit temeiului de drept invocat de contestator, art. 318 teza a II-a C. proc. civ., „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când instanţa, respingând recursul a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.
Verificând recursul declarat de pârâtul V.A., Înalta Curte constată că acesta cuprinde un singur motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează „încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a prevederilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008”.
Toate criticile subsumate acestui motiv converg către ideea că informaţiile furnizate de recurent ar fi avut rolul de a proteja persoanele respective şi că ele ar fi fost apreciate ca nerelevante de către organele de Securitate întrucât reflectau fapte notorii.
Acest unic motiv de recurs a fost analizat de instanţa de recurs în mod efectiv (paginile 8 şi 9 din decizie), raţionamentul său fiind expus în mod coerent şi convingător.
Împrejurarea că soluţia adoptată este contrară punctului de vedere exprimat de contestator nu îi conferă acestuia dreptul de a exercita un nou recurs, pentru că, în realitate, aceasta este semnificaţia căii de atac de faţă.
Or, reglementând contestaţia în anulare specială ca şi cale extraordinară de atac, legiuitorul a urmărit ca instanţele de recurs să-şi retracteze propriile hotărâri atunci când sunt îndeplinite ipotezele art. 318 C. proc. civ., ceea ce nu este cazul în speţă.
Cele două aşa-zise motive de recurs neanalizate reprezintă, de fapt, critici de nelegalitate ale sentinţei, formulate prin concluziile scrise depuse în termenul de amânare a pronunţării, dispus conform art. 260 alin. (1) C. proc. civ.
Deşi ele nu au fost invocate în condiţii procedurale, totuşi instanţa de recurs le-a analizat detaliat (paginile 5 şi 6 din decizie) răspunzând corespunzător după cum s-a arătat rezumativ la pct. 3 din această decizie.
Ca urmare, în temeiul art. 320 C. proc. civ., se va respinge contestaţia în anulare de faţă, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de V.A. împotriva Deciziei nr. 4798 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2362/2012. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 2387/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
