ICCJ. Decizia nr. 2522/2012. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2522/2012
Dosar nr. 9956/2/2010
Şedinţa publică de la 22 mai 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 796 din 4 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul C.O., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor - Oficiul Român Pentru Imigrări a obligat pârâtul să acorde reclamantului dreptul de şedere permanentă pe teritoriul României.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că adresa contestată face doar trimitere la prevederile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, fără să arate motivul de fapt, din acest punct de vedere adresa fiind nemotivată, întrucât reclamantul nu a putut cunoaşte care a fost motivul real al respingerii cererii sale.
Analizând actele depuse la Compartimentul Documente Clasificate cu caracter „secret”, Curtea de Apel a reţinut că decizia emisă de către pârât este nelegală şi netemeinică, din documentele depuse şi informaţiile existente nerezultând că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa României.
Simplul fapt că reclamantul este simpatizant al unei fundaţii coordonată de o organizaţie fundamentalist-islamică extremistă şi a fost semnalat în legătură cu alţi etnici turci cunoscuţi cu acelaşi gen de orientări, fără să se arate concret ce activităţi desfăşoară reclamantul, care ar fi de natură să prezinte pericol pentru ordinea publică şi siguranţa României, nu pot conduce la refuzul acordării dreptului de şedere pentru acest motiv.
Refuzul acordării dreptului de şedere trebuie să fie motivat, această regulă fiind în concordanţă cu art. 12 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene din 16 decembrie 2008 în care la condiţiile de formă se arată că deciziile de returnare se emit în formă scrisă şi conţin motivele de fapt şi de drept, precum şi informaţii privind căile de atac posibile, informaţiile referitoare la motivele de fapt putând fi limitate în cazurile în care legislaţia naţională permite limitarea dreptului de informare, în special prin protejarea securităţii naţionale, apărării, siguranţei publice şi pentru prevenirea, investigarea, detectarea şi urmărirea penală a infracţiunilor.
Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că în contextul în care, la data de 13 mai 2007, când s-a prelungit dreptul de şedere temporară, s-a apreciat că străinul îndeplineşte în continuare condiţiile cu privire la intrarea în România, prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. c), e), f), g) şi h), inclusiv deci condiţia că nu prezintă un pericol pentru apărarea şi siguranţa naţională, ordinea, sănătatea ori morala publică, prelungindu-i-se acest drept până la data de 12 mai 2012, nu există nici un motiv în a considera că la data de 20 septembrie 2010, reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa României.
Împotriva hotărârii instanţei de fond Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Administraţiei şi Internelor - Oficiul Român pentru Imigrări au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamant ca neîntemeiată.
Recurenţii-pârâţi şi-au întemeiat recursurile pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat de către recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti că în mod greşit instanţa de judecată a calificat actul administrativ contestat ca fiind un refuz nejustificat al autorităţii pârâte, având în vedere faptul că, în ceea ce priveşte nemotivarea deciziei prin care i-a fost respinsă cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă, nu poate fi reţinută culpa instituţiei publice, întrucât expunerea şi detalierea motivelor care au stat la baza acesteia este interzisă expres de lege, informaţiile respective intrând sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională.
Totodată, recurentul a invocat şi interpretarea eronată a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, respectiv interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) care definesc noţiunea de „refuz nejustificat” în raport cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. n) privind „excesul de putere, apreciind că în cauză neindicarea în concret a motivelor care au determinat luarea deciziei este conformă legii, întrucât informaţiile clasificate nu pot fi aduse la cunoştinţa persoanei neautorizate, conform prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 182/2002.
Recurentul a susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că actul cu caracter secret depus la Compartimentul documentelor clasificate din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, nu ar conţine nici un element concret din care să rezultă că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.
a apreciat recurentul că motivarea instanţei, potrivit căreia nu este justificat refuzul de acordare a dreptului de şedere permanentă, atâta vreme cât acesta beneficiază de un drept de şedere temporară, este neîntemeiată întrucât acest drept i-a fost acordat anterior, iar informaţiile respective au fost obţinute de la autorităţile competente în anul 2010, ulterior analizării cererii în vederea obţinerii dreptului de şedere temporară.
În consecinţă recurentul a susţinut că refuzul Oficiului Român pentru Imigrări a fost emis cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege.
În motivarea recursului formulat de recurentul – pârât Oficiul Român pentru Imigrări s-a susţinut în esenţă că, în mod greşit instanţa de fond a apreciat că din documentele depuse şi informaţiile secrete existente, nu rezultă că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională, deşi din adresele din 2 iulie 2010 şi 21 septembrie 2010 emise de Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, a rezultat că activităţile reclamantului se circumscriu prevederilor art. 3 lit. e) raportat la lit. i) din Legea nr. 51/1991 prin care sunt definite activităţile ce constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României.
Totodată, recurentul a criticat sentinţa instanţei de fond apreciind că în mod greşit s-a reţinut prin sentinţa atacată faptul că întrucât intimatului-reclamant i s-a acordat drept de şedere temporară acesta poate beneficia şi de dreptul de şedere permanentă deşi cele două instituţii sunt reglementate diferit, iar acordarea dreptului de şedere temporară este doar o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru obţinerea dreptului de şedere permanentă.
Recurentul a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut existenţa în cauză a unui refuz nejustificat, decizia Oficiului Român pentru Imigrări de respingere a cererii reclamantului de acordare a dreptului de şedere permanentă pe teritoriul României, fiind temeinică şi legală.
Intimatul-reclamant C.O. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursurilor formulate şi menţinerea a legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de instanţa de fond, susţinând în esenţă că în mod corect s-a apreciat şi reţinut caracterul de refuz nejustificat al deciziei prin care i-a fost respinsă cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă pe teritoriul României, deşi îndeplineşte toate condiţiile legale.
examinând cauza, în raport de motivele de recurs invocate şi cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., având în vedere dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursurile formulate în cauză sunt fondate, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect obligarea pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări la acordarea dreptului de şedere permanentă, drept care i-a fost respins prin adresa din 28 septembrie 2010, pe motivul că nu îndeplineşte condiţia prevăzută de dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile formulate de recurenţii-pârâţi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Oficiul Român pentru Imigrări în sensul că actul administrativ contestat, respectiv adresa prin care i-a fost respinsă cererea reclamantului de acordare a dreptului de şedere permanentă, nu reprezintă un refuz nejustificat al autorităţii pârâte astfel cum este acesta definit de dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 dreptul de şedere permanentă se acordă străinilor prevăzuţi la art. 70 alin. (1) dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii, respectiv: „şedere continuă şi legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori formulării cererii (lit. a)); fac dovada deţinerii mijloacelor de întreţinere la nivelul salariului minim net pe economie, cu excepţia străinilor membrii de familie ai cetăţenilor români (lit. b)); fac dovada asigurării sociale de sănătate (lit. c)) ; d) fac dovada deţinerii legale a spaţiului de locuit, în condiţiile legii; e) cunosc limba română el puţin la nivel satisfăcător; f) nu prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională”.
Astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, refuzul autorităţii pârâte de a acorda reclamantului dreptul de şedere permanentă s-a datorat neîndeplinirii condiţiei prevăzute de dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, neîndeplinire contestată conform documentaţiei transmise de către Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor prin adresa din 2 iulie 2010 cât şi a raportului întocmit de Comisia constituită la nivelul O.R.I., lucrări cu caracter secret, care intră sub incidenţa art. 10 din Legea nr. 51/1991 şi care au fost puse la dispoziţia completului de judecată, în vederea examinării în condiţiile legii, respectiv dispoziţiile Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi ale Hotărârii Guvernului nr. 582/2002 pentru aprobarea standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România.
Instanţa de control judiciar, verificând întregul material probator administrat în cauză, inclusiv a actelor cu caracter „secret” depuse la Compartimentul Documente Clasificate al instanţei, constată că în mod greşit instanţa de fond a apreciat şi reţinut că refuzul autorităţii pârâte Oficiul Român pentru Imigrări de acordare a dreptului de şedere permanentă intimatului-reclamant ar fi un „refuz nejustificat” astfel cum este acesta definit de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) şi n) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
din perspectiva acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că actul administrativ atacat – respectiv adresa din 28 septembrie 2010 prin care s-a respins cererea intimatului de acordare a dreptului de şedere permanentă în România – este temeinică şi legală, documentele clasificate care au stat la baza emiterii acesteia, justificând măsura adoptată de recurentul-pârât Oficiul Român pentru Imigrări, care a apreciat corect că intimatul – reclamant nu îndeplineşte condiţia legală prevăzută de dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, respectiv prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa şi protecţia informaţiilor clasificate.
În mod eronat a apreciat instanţa de fond ca fiind nemotivată decizia de neacordare a dreptului de şedere permanentă întrucât, astfel cum rezultă din conţinutul adresei atacate, autoritatea emitentă a precizat neîndeplinirea condiţiei legale prevăzute de dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002 iar o expunere detaliată a motivelor în baza cărora a fost dispusă respingerea cererii formulate este interzisă expres de dispoziţiile legale.
instanţa de control judiciar constată că sunt fondate şi criticile recurenţilor-pârâţi conform cărora nu este întemeiată motivarea instanţei de fond potrivit căreia refuzul de acordare a dreptului de şedere permanentă ar fi nejustificat întrucât intimatul-reclamant beneficiază în prezent de un drept de şedere temporară pentru acordarea căruia este necesar a fi îndeplinită condiţia ca acesta să nu prezinte pericol pentru ordinea şi siguranţa naţională.
Într-adevăr, condiţia de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională este prevăzută atât în cazul acordării dreptului de şedere temporară cât şi în cazul acordării dreptului de şedere permanentă, cele două instituţii fiind reglementate distinct de prevederile legale ale O.U.G. nr. 194/2002, condiţiile de acordare fiind evident mult mai stricte în cazul acordării dreptului de şedere permanentă, iar simplul fapt că cetăţeanul străin beneficiază de un drept de şedere temporară reprezintă o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru obţinerea dreptului de şedere permanentă.
pe de altă parte existenţa unui pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de şedere permanentă, fără însă a împiedica acordarea dreptului de şedere temporară, gradul de pericol urmând a fi apreciat de către organele competente în domeniu care pot dispune măsurile legale faţă de cetăţenii străini cu respectarea garanţiilor prevăzute de dispoziţiile legale.
în speţă, dreptul de şedere temporară i-a fost acordat şi prelungit intimatului-pârât începând cu anul 2007, în scopul reîntregirii familiei, iar datele cu privire la pericolul pentru ordinea publică şi siguranţa naţională au fost obţinute ulterior de autorităţile competente, în anul 2010, cu ocazia formulării cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă de către acesta.
de altfel, potrivit dispoziţiilor art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 refuzul acordării dreptului de şedere permanentă nu produce efecte juridice asupra dreptului de şedere temporară a străinului solicitant.
având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) –(3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ va admite recursurile formulate în cauză şi va modifica sentinţa atacată, în sensul că va respinge acţiunea reclamantului C.O. ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Administraţiei şi Internelor - Oficiul Român pentru Imigrări, împotriva sentinţei civile nr. 796 din 4 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal C. proc. civ.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2440/2012. Contencios. Litigiu privind regimul... | ICCJ. Decizia nr. 2588/2012. Contencios → |
|---|
