ICCJ. Decizia nr. 2676/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2676/2012
Dosar nr. 7954/2/2010
Şedinţa publică de la 30 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta G.E.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună următoarele:
- să se procedeze cu prioritate la analizarea dosarului înregistrat la Comisie cu nr. 43910/CC în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, fiind un caz special, conform dispoziţiilor art. 3 din Decizia internă a Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 coroborate cu dispoziţiile art. 15 din Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005;
- să se desemneze un evaluator şi să îi predea dosarul în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul situat în str. Sf. Apostoli, sector 5, Bucureşti, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii;
- să se emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul mai sus menţionat, în termen de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii;
- să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut, în esenţă că, dosarul său administrativ a fost înregistrat la autoritatea publică pârâtă sub nr. 4390/CC, fiind parcursă etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor, că de aproape 10 ani aşteaptă soluţionarea dosarului său; timp în care starea sa de sănătate s-a agravat; fiind în vârstă de 83 de ani, şi că, în mod nejustificat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prelungeşte procedura de restituire şi acordarea despăgubirilor cuvenite, fiind cu mult depăşit termenul rezonabil de soluţionare a unei astfel de cereri, procedura administrativă durând nejustificat de mult.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1, 7, 8, 18 şi 24 din Legea nr. 554/2004, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Decizia Comisiei nr. 2815/2008.
Autoritatea publică pârâtă a formulat întâmpinare (fila 17 dosar) prin care a confirmat faptul că dosarul aferent Dispoziţiei nr. 8429 din 09 iulie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale Pentru Stabilirea Despăgubirilor, însă numărul corect de dosar este 43331/CC iar nu nr. 43910/CC, cum în mod greşit a arătat reclamanta; că dosarul a parcurs etapa transmiterii şi înregistrării, situaţie în care s-a solicitat să se constate că primul capăt de cerere a rămas fără obiect. A mai arătat că dosarul a fost analizat în privinţa legalităţii, fiind desemnat şi un evaluator, conform tabelului anexă depus la fila 23 dosar şi că emiterea deciziei nu se poate face decât cu respectarea parcurgerii tuturor etapelor din procedura prevăzută de lege.
Prin sentinţa civilă nr. 2973 din 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta G.E.C., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul că, a obligat autoritatea publică pârâtă să finalizeze procedura administrativă prevăzută de lege şi să emită titlul de despăgubire, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii de faţă.
A constatat că primul capăt al acţiunii a rămas fără obiect.
A obligat autoritatea publică pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să plătească reclamantei cheltuielile de judecată reduse la suma de 2.000 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
- Reclamanta, în baza Legii nr. 10/2001, a depus notificare înregistrată sub nr. 503/2001, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. 16 situat la etaj 5 din imobilul din Bucureşti, str. Sfinţii Apostoli, sector 5, iar prin Dispoziţia nr. 8429 din 09 iulie 2007, Primarul general al Municipiului Bucureşti a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în diferenţa dintre despăgubirile încasate şi valoarea reală pentru apartamentul în discuţie, vândut în baza Legii nr. 112/1995, fiind imposibil de restituit persoanelor îndreptăţite şi că, dosarul aferent acestei dispoziţii fiind înregistrat pe rolul Comisiei Centrale Pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 43331/CC, în prezent fiind desemnat un evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare (fila 24 dosar).
Astfel fiind, a constatat prima instanţă că, în raport de capătul 1 al acţiunii - analizarea dosarului sub aspectul legalităţii respingerii cererii de restituire - şi faptul că această etapă a fost parcursă de autoritatea publică pârâtă, acest prim capăt al acţiunii a rămas fără obiect.
- Referitor la celelalte capete ale acţiunii, care vizează finalizarea însăşi a procedurii administrative declanşate încă din anul 2001, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Este adevărat că Titlul VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu prevede un termen limită pentru soluţionarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăseşte nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1035/2005, şi nici în Decizia nr. 2815/16 septembrie 2008 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dar această situaţie nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluţionare să fie lăsată la aprecierea arbitrară a autorităţii competente.
Astfel, unul din principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administraţiei publice, este principiul operativităţii care obligă orice structură administrativă ca, în scopul interesului general, dar şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acţioneze, în mod prompt, eficace şi eficient.
În acest sens, a menţionat prima instanţă, Recomandarea CM (2007)7 privind buna administraţie, prin care Comitetul de Miniştri ai Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administraţii, ca administraţiile publice să acţioneze şi să-şi exercite obligaţiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei şi cu interesele care există în cauza respectivă.
Prin urmare, curtea de apel a constatat că, în lipsa unui termen prevăzut de lege, autorităţile administrative competente erau obligate să acţioneze într-un termen rezonabil, pentru soluţionarea cererii reclamantei, iar acest termen a început să curgă la data declanşării procedurii administrative, în speţă anul 2002, când reclamanta a depus notificarea conform prevederilor legale, iar nu de la data înregistrării dosarului la Secretariatul Comisiei.
Astfel fiind, instanţa de fond a reţinut că autoritatea publică pârâtă a depăşit în mod nejustificat termenul rezonabil de soluţionare a cererii reclamantei, încălcând astfel dreptul său la o bună administrare, recunoscut în favoarea oricărui particular, iar ca o consecinţă a acestui fapt, şi existenţa unui refuz nejustificat din partea administraţiei publice de soluţionare a cererii.
Referitor la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., ţinând cont de soluţia adoptată şi de documentele justificative depuse la dosarul cauzei prima instanţă a admis în parte cererea, reţinând că, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. se impune micşorarea onorariului cerut la suma de 2.000 lei, având în vedere complexitatea medie a cauzei şi volumul redus al activităţilor desfăşurate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 punctul 9 şi ale 3041 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă prin motivele de recurs formulate, susţine, în esenţă, că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că, în speţă, au fost încălcate dispoziţiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluţionare a cauzei, deoarece procedura administrativă reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune parcurgerea mai multor etape, printre acestea fiind şi etapa evaluării, etapă condiţionată de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de pârâtă.
Mai precizează recurenta-pârâtă că procedura administrativă stabilită de Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi care nu pot fi restituite în natură este o procedură complexă care cuprinde mai multe etape distincte în care sunt implicate mai multe entităţi, astfel încât, în mod obiectiv, astfel de cauze nu pot fi soluţionate în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materie contenciosului administrativ, nefiind posibilă executarea acestei obligaţii într-un termen de 30 de zile.
O altă critică vizează greşita obligare a autorităţii la plata cheltuielilor de judecată, în favoarea reclamanţilor, cuantumul acestora fiind nejustificat de mare în raport de munca depusă de avocat, având în vedere că pentru soluţionarea procesului a fost necesar doar un termen de judecată, iar avocatul C.L. a depus pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, un număr de 80 de dosar cu acelaşi obiect ca al prezentei cauze.
Recursul este nefondat.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele de recurs invocate şi de prevederile 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Omisiunea legiuitorului de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la ideea că pârâta Comisie, în cadrul marjei de apreciere ce i-a fost conferită, să procedeze discreţionar, manifestând pasivitate şi aducând astfel atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Pentru respectarea termenului rezonabil, pârâta era obligată să-şi organizeze activitatea în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de faţă, procedura administrativă a debutat în anul 2001 prin formularea notificării, iar Dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti datează din 09 iulie 2007 şi nici până în prezent nu s-a propus dosarul pentru a se trece la etapa evaluării.
În mod corect, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a obligat recurenta-pârâtă să procedeze la finalizarea procedurii administrative prevăzute de lege şi să emită titlul de despăgubire, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii de faţă.
Criticile care vizează această soluţie sunt nefondate întrucât Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al legii menţionate anterior are ca atribuţie doar verificarea legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, ori, acest aspect nu a fost contestat.
Soluţia instanţei de fond se impune şi pentru că, prin netrimiterea dosarului la evaluator şi implicit neparcurgerea etapei evaluării într-un interval destul de mare, în raport de data înregistrării dosarului la Comisie (în anul 2008), este evidentă depăşirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Pârâtei, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, îi revin fără putinţă de tăgadă obligaţii în acest sens, fiind ţinută de respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative.
Prin urmare, sentinţa recurată este legală, atât în raport de prevederile art. 16 alin. (5) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, Capitolul V cât şi de dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel că nu pot fi reţinute criticile aduse în temeiul art. 3041 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată către reclamant, Înalta Curte constată că aceasta este vădit nefondată, în contextul în care, recurenta-pârâtă a susţinut în permanenţă netemeinicia acţiunii formulate de reclamanţi, aceasta nu poate pretinde că a achiesat la pretenţiile formulate, în sensul art. 275 C. proc. civ., mai ales că a exercitat şi calea de atac a recursului împotriva sentinţei. Faptul că pârâta este o entitate în subordinea Ministerului Finanţelor Publice şi reprezintă Statul Român nu reprezintă nicio piedică în obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, deoarece aceasta are buget propriu, din care se pot achita cheltuielile de judecată.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., autoritatea recurentă căzând în petenţii, faţă de soluţia de respingere a recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de C.C.S.D., împotriva Sentinţei civile nr. 2973 din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă G.E.C.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1115/2012. Contencios. Amendă pentru... | ICCJ. Decizia nr. 3342/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
