ICCJ. Decizia nr. 3342/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3342/2012
Dosar nr. 11694/62/2010
Şedinţa publică de la 29 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Braşov sub nr. 11694/62/2010, reclamanţii A.M.O., F.R.S. şi G.V.D., reprezentaţi de Sindicatul M. Codlea, au solicitat anularea deciziei nr. 4545 din 9 august 2010 emisă de A.N.P. şi obligarea acesteia la plata drepturilor salariale la zi actualizate cu indicele de inflaţie.
În motivare, reclamanţii au arătat că sunt funcţionari publici ce-şi desfăşoară activitatea la Penitenciarul Codlea, iar prin decizia a cărei anulare se solicită s-a dispus diminuarea salariului acestora cu 25% pentru perioada 3 iulie - 31 decembrie 2010.
Decizia contestată încalcă dreptul de proprietate al membrilor de sindicat întrucât, astfel cum s-a stabilit în practica CEDO, creanţele salariale sunt bunuri în sensul Protocolului Adiţional de C.E.D.O.
Prin sentinţa nr. 964 din 7 martie 2011, Tribunalul Braşov a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Braşov.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa nr. 135 din 22 iunie 2011, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanţii A.M.O., F.R.S., G.V.D., reprezentaţi de Sindicatul M. Codlea, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă următoarele:
Decizia contestată a fost emisă în aplicarea prevederilor Legii nr. 118/2010 prin care s-a dispus reducerea cu 25% a cuantumului brut al salariilor, soldelor şi indemnizaţiilor lunare de încadrare pentru personalul plătit din fondurile publice.
Măsura reducerii temporare, pe perioada 3 iulie – 31 decembrie 2010, a salariului personalului bugetar, a fost dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010, iar în aplicarea acestui act normativ pârâta a emis decizia contestată.
Instanţa de fond a reţinut că în motivarea contestaţiei nu se invocă nerespectarea Legii nr. 118/2010 care a stat la baza emiterii deciziei atacate, ci se invocă faptul că prin această lege au fost încălcate anumite drepturi fundamentale ale reclamanţilor, respectiv dreptul de proprietate, dreptul la muncă şi la o salarizare corespunzătoare şi egală pentru toţi salariaţii.
Toate aceste drepturi fundamentale sunt garantate de Constituţia României iar verificarea constituţionalităţii unei norme legale nu se poate realiza decât de către Curtea Constituţională. în acest sens, prin decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituţională a decis că art. 1 - 8 şi art. 10 - 17 din lege sunt constituţionale. Astfel, raportat la art. 41 din Constituţie, s-a statuat că restrângerea dispusă prin Legea nr. 118/2010 se încadrează în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţia României şi anume, măsura este prevăzută de lege, se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare şi este determinată de imperativul apărării securităţii naţionale prin prisma aspectelor economice, financiare şi sociale care ar putea afecta însă şi fiinţa statului.
Datorită amplorii şi gravităţii situaţiei de criză economice, măsura nu aduce atingere substanţei dreptului, având dealtfel, caracter temporar şi o aplicare nediscriminatorie.
A reţinut instanţa de fond că, potrivit jurisprudenţei CEDO salariul, ca principiu, este o valoare patrimonială care intră în domeniul de aplicare al art. 1 din protocolul nr. 1.
Diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde nici unei exproprieri (privări de proprietate) şi nici unei măsuri de reglementare a folosinţei bunurilor, fiind analizată de C.E.D.O. numai din unghiul primei norme cuprinse in art. 1, respectiv a principiului respectării bunurilor. In acest context, C.E.D.O. urmăreşte numai dacă justul echilibru între exigenţele relative la interesul general si imperativele legate de protecţia drepturilor fundamentale ale individului a fost menţinut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz si ceilalţi c. Spaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010, par. 48), reducerea salariilor nefiind tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 al Protocolului 1.
Prin urmare, C.E.D.O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează o atingere adusă însăşi substanţei dreptului şi a analizat respectarea principiului proporţionalităţii, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general ai colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 si 41). Pe de altă parte, C.E.D.O. a făcut o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Leias c. Croaţiei, Hotărârea din 20 mai 2010, paragraf nr. 58). Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum, iar o creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. l din Protocolul nr. l numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din19 aprilie 2007, paragraful nr. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de faţă, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
În speţă trebuie avut în vedere că legalitatea măsurii nu este pusă în discuţie, aşa cum nu este în discuţie o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară a exerciţiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar.
2. Recursul declarat în cauză
Împotriva sentinţei nr. 135 din 22 iunie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul Sindicatul Măgura Codlea în numele membrilor de sindicat A.M.O., F.R.S. şi G.V.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 şi 3041 din C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul a arătat în esenţă, că măsura reducerii drepturilor salariale cu 25% dispusă prin Legea nr. 118/2010 încalcă dreptul consacrat de art. l din Protocolul adiţional nr. l la Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel că, instanţa de fond trebuia să respecte art. 20 din Constituţia României şi să facă aplicarea reglementărilor internaţionale, mai favorabile. Măsura diminuării salariului contravine dispoziţiilor CEDO, în condiţiile în care deşi a fost privat de un bun al său, acest lucru nu a condus la acordarea unor despăgubiri din partea statului.
În opinia recurentului, reducerea salariilor bugetarilor cu 25% şi imposibilitatea acestora de a-şi mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui proces au dus la ruperea justului echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.
Procedându-se în acest fel, s-a adus atingere chiar substanţei dreptului de proprietate al reclamanţilor, atingere care, în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art. l din Protocolul nr. l la Convenţie.
În acest sens, a arătat că CEDO s-a pronunţat în numeroase cauze, chiar şi împotriva României, în sensul că salariul reprezintă un bun în sensul art. l din Protocolul adiţional nr. l la Convenţia europeană a drepturilor omului (a se vedea cauza Mureşanu împotriva României).
Pe de altă parte, recurentul a susţinut că prin măsura de reducere a salariului cu 25 %, funcţionarii publici sunt forţaţi să presteze activitatea fără a fi remuneraţi, ceea ce echivalează cu munca forţată, fapt interzis de practica Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi de convenţiile internaţionale la care România este parte.
3. Apărările intimatei
Intimata-pârâtă A.N.P. a formulat întâmpinare, prin care a răspuns criticilor recurentului, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 3041 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurentul-reclamant a supus controlului instanţei de contencios administrativ legalitatea Deciziei nr. 4545 din 9 august 2010 emisă de Administraţia Naţională a Penitenciarelor Ordinul prin care s-a dispus diminuarea salariilor cu 25% pentru perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, în executarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Fără îndoială recurentul poate invoca atingerea adusă dreptului său de proprietate prin Legea nr. 118/2010, în condiţiile în care prin reducerile salariale reglementate de actul normativ i-a fost afectat în mod direct dreptul la încasarea integrală a salariului.
Însă, măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită ca o privare de bunuri, care, presupunând o preluare completă şi definitivă a unor bunuri, ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, cum în mod greşit susţine recurenta-reclamantă, ci ca o circumstanţiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exerciţiului respectivului drept, în acord cu dispoziţiile art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. l.
Dincolo de existenţa unei ingerinţe din partea autorităţilor statului în exercitarea unui drept fundamental al recurentei-reclamante, măsura temporară de reducere a cuantumului salariului cu 25% nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, câtă vreme nu a afectat substanţa dreptului de proprietate, ci a fost luată prin lege în vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, şi s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
În acest sens este şi jurisprudenţa CEDO, respectiv în cauza Broniowski c. Polonia, s-a reţinut că, în situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea ce ar putea avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară.
În materia drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecinţe economice evidente asupra ansamblului statului.
În acest context, se apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010 nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurentului, ci se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigenţa de interes general a restabilirii echilibrului bugetar şi imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariaţi vizaţi.
De altfel, prin decizia pronunţată la data de 6 decembrie 2011, în cauzele Felicia Mihăieş şi Adrian Gavril Senteş c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a reţinut încălcarea de către Statul Român a dispoziţiilor art. l din Protocolul adiţional nr. l la Convenţie, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Cauza Mureşanu contra României invocată de recurent nu reprezintă un precedent pentru cauza de faţă, dat fiind cadrul juridic diferit (în această cauză, reclamantul obţinuse o hotărâre judecătorească prin care autorităţile erau obligate la plata unui anumit salariu). în acest caz "bun" în sensul convenţiei era creanţa de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătoreasca executorie. Deci, situaţia privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătoreşti, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.
În fine, raportarea la practica Organizaţiei Internaţionale a Muncii este străină cauzei, pentru că, măsura de reducere temporară a salariilor personalului bugetar nu a avut drept efect supunerea acestei categorii de personal la prestarea unei munci forţate, cum în mod greşit se afirmă.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru toate aceste considerente, constatând că hotărârea atacată este legală şi temeinică şi nu există motive de reformare a acesteia, recursul se priveşte ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Sindicatul M.C. în numele şi pentru membrii de sindicat A.M.O., F.R.S. şi G.V.D. împotriva sentinţei nr. 135 din 22 iunie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2676/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3356/2012. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
