ICCJ. Decizia nr. 2798/2012. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 7 februarie 2011 pe rolul Curții de Apel Pitești, reclamanta SC P.T. SRL a solicitat, în contradictoriu cu D.G.F.P. -Agenția de Administrare Fiscală a Municipiului Râmnicu Vâlcea, anularea parțială a raportului de inspecție fiscală din 3 iulie 2009 și a deciziei de impunere din 6 iulie 2009 emisă de D.G.F.P. Vâlcea și a actelor întocmite pe baza acestora, referitoare la obligarea societății reclamante la plata sumei de 546.799 RON T.V.A. suplimentar și majorări de întârziere, plus penalități.
La data de 1 aprilie 2011, reclamanta a precizat acțiunea, arătând că solicită anularea deciziei din 17 martie 2011 prin care a fost soluționată contestația formulată de SC P.T. SRL.
Prin sentința civilă nr. 380/F-Cont din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC P.T. SRL dispunându-se anularea parțială a raportului de inspecție fiscală din 3 iulie 2009, a deciziei de impunere din 6 iulie 2009 și a deciziei din 17 martie 2011 emisă de D.G.F.P. Vâlcea, în ce privește obligarea reclamantei la plata sumei reprezentând T.V.A. suplimentar, cu majorări și penalități aferente pentru facturile emise de SC G.C. SRL și SC R.A. SRL din 21 iunie 2001, 18 septembrie 2001, 10 septembrie 2001, 21 septembrie 2001, 24 septembrie 2001, 27 septembrie 2001 și 29 septembrie 2001.
Au fost menținute actele fiscale în ce privește plata sumei reprezentând T.V.A. suplimentar cu majorări și penalități, pentru facturile emise de SC A.T.C. SRL.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut în ceea ce privește sumele reprezentând T.V.A. suplimentar cu majorări și penalități aferente ca în ceea ce privește facturile emise de SC G.C. SRL și SC R.A. SRL în perioada 21 iunie 2001 - 29 septembrie 2001, realitatea operațiunilor comerciale nu a fost contestată cu probe, mărfurile fiind livrate și menționate în contabilitatea și registrele reclamantei iar situația reală a societăților vânzătoare nu era cunoscută de reclamantă, nefiind adusă la cunoștința publicului, astfel că aparența de legalitate creată de aceste firme a fost legitim și rezonabil acceptată de către reclamantă astfel că nu poate fi considerată răspunzătoare pentru sumele reținute de către organele fiscale.
în ceea ce privește facturile emise de SC A.T.C. SRL se reține că acestea nu au fost însoțite de copia documentului legal care să ateste calitatea de plătitor de T.V.A. a furnizorului, fiind încălcate astfel dispozițiile O.U.G. nr. 17/2000, care prevăd obligația pentru contribuabilii plătitori de T.V.A. să solicite furnizorilor sau prestatorilor de servicii, facturi fiscale și documente legale și să verifice întocmirea corectă a acestora și, ca atare, s-a reținut neîndeplinirea acestei obligații de către reclamantă.
împotriva acestei hotărâri a instanței de fond au declarat recurs atât reclamata SC P.T. SRL cât și pârâta D.G.F.P. - Agenția de Administrare Fiscală a Municipiului Râmnicu Vâlcea.
în motivarea recursului formulat de recurenta-reclamantă SC P.T. SRL împotriva sentinței nr. 380/F-Cont din 12 septembrie 2011 cât și a încheierii din 15 aprilie 2011 se susține în esență că, în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului organelor fiscale de a stabili impozite și majorări de întârziere, arătând că acest drept era prescris la data emiterii deciziei de impunere din 6 iulie 2009.
Totodată, recurenta-reclamantă a criticat sentința atacată susținând că facturile în cauză îndeplinesc toate condițiile prevăzute de H.G. nr. 831/1997 iar faptul că societățile comerciale partenere sunt firme fantomă nu presupune că societatea recurentă a desfășurat activități comerciale incorecte.
în drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041C. proc. civ.
în motivarea recursului formulat de recurenta-pârâtă D.G.F.P. Vâlcea se susține că, în esență, în mod greșit instanța de fond a admis în parte contestația formulată de reclamantă, apreciind că nu este corect să se facă răspunzătoare societatea cumpărătoare de faptul că societățile SC G.C. SRL București și SC R.A. SRL București nu au evidențiat operațiunile respective în contabilitate, nu și-au depus situațiile financiare, astfel că sunt considerate firme fantome.
Totodată, recurenta a criticat sentința instanței de fond, susținând în esență că intimata-reclamantă datorează debitul suplimentar constatat prin actele de control, reprezentând T.V.A. cu majorările și penalitățile aferente întrucât facturile fiscale de achiziție emise de cele trei societăți nu îndeplinesc condițiile legale, în sensul că acestea nu au fost achiziționate de la distribuitori autorizați astfel că utilizarea acestora și înregistrarea operațiunilor respective în contabilitate este interzisă, conform dispozițiilor H.G. nr. 831/1997.
în consecință, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului formulat, apreciind că în cauză sunt incidente motivele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8, 8 și 9 C. proc. civ.
Intimata-reclamantă SC P.T. SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nelegalității recursului formulat de pârâtă, în raport de dispozițiile art. 3021C. proc. civ., susținând că recurenta nu a indicat în concret de ce sentința atacată ar fi lipsită de temei legal și nu a dezvoltat motivele de recurs.
Pe fond intimata a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtă ca nefondat.
în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., înalta Curte examinând excepția invocată de intimata-reclamantă constată că aceasta este nefondată și o va respinge având în vedere că recursul formulat de către D.G.F.P. Vâlcea îndeplinește condițiile legale prevăzute de dispozițiile art. 303 alin. (1) C. proc. civ. iar modul de structurare al motivelor de recurs permite încadrarea acestora de către instanță în cadrul motivelor legale prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., conform dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Pe de altă parte, sentința pronunțată de instanța de fond ca instanță de contencios administrativ nefiind atacabilă cu apel, conform dispozițiilor Legii nr. 554/2004, poate fi atacată cu recurs pentru orice alte motive conform dispozițiilor art. 3041C. proc. civ., instanța de control judiciar putând să examineze cauza sub toate aspectele.
în ceea ce privește excepția tardivității recursului formulat de către D.G.F.P. Vâlcea, excepție invocată oral de către intimata-reclamantă, înalta Curte constată că aceasta este nefondată, recursul fiind declarat și formulat în termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 301 C. proc. civ., respectiv în termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii instanței de fond, conform dovezii existente la dosarul cauzei.
Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză, cât și în temeiul art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată următoarele:
în ceea ce privește recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Vâlcea, instanța de control judiciar apreciază ca fiind fondat, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 29 lit. a) din O.U.G. nr. 17/2000 privind taxa pe valoare adăugată (act normativ în vigoare la data efectuării operațiunilor economice analizate), pentru efectuarea dreptului de deducere a taxei pe valoare adăugată aferentă intrărilor, contribuabilii înregistrați ca plătitori de taxă pe valoare adăugată, au obligația de a justifica suma taxei prin documente întocmite conform legii.
în conformitate cu pct. 10.12 din H.G. nr. 401 din 19 mai 2000 pentru aprobarea Normelor de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000 privind taxa pe valoare adăugată pentru exercitarea dreptului de deducere, contribuabilii înregistrați ca plătitori de taxă pe valoare adăugată sunt obligați să justifice prin documente legal întocmite cuantumul taxei, documentele legale fiind, conform lit. a) exemplarul original al facturii fiscale sau alte documente specifice aprobate potrivit H.G. nr. 831/1997 pentru bunurile și serviciile cumpărate de la furnizorii din țară.
Potrivit art. 6 din H.G. nr. 831/1997 "Procurarea și utilizarea de formulare tipizate cu regim special de înscriere și numerotare din alte surse decât cele prevăzute în prezenta hotărâre sunt interzise. Operațiunile consemnate în aceste formulare nu pot fi înregistrate în contabilitate, iar bunurile care fac obiectul tranzacțiilor respective, sunt considerate fără documente legale de proveniență.
Coroborând aceste dispoziții legale cu cele prevăzute de Legea nr. 82/1991 a contabilității, respectiv dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3), potrivit cărora orice operațiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei într-un înscris care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ, fiind atrasă răspunderea persoanelor care au întocmit, vizat, aprobat și înregistrat în contabilitate, rezultă că în situația utilizării de formulare tipizate, cu regim special de înscriere și numerotare, procurate din alte surse decât cele prevăzute de lege, respectiv dispozițiile HG nr. 831/1997 pentru aprobarea modelelor formularelor comune privind activitatea financiară și contabilă,- operațiunile consemnate în aceste formulare nu vor putea fi înregistrate în contabilitate, iar bunurile respective sunt considerate fără documente legale de proveniență.
Din perspectiva acestor reglementări legale incidente în cauză ca și din examinarea întregului material probator administrat în cauză, instanța de control judiciar constată că în mod eronat s-a reținut prin sentința atacată că intimata-reclamantă poate fi exonerată de plata sumei reprezentând T.V.A. suplimentar cu majorările și penalitățile aferente în ceea ce privește facturile emise de SC G.C. SRL și SC R.A. SRL.
Astfel cum s-a dovedit în cauză de către organul fiscal, societățile comerciale emitente ale facturilor în cauză, sunt așa -zise "firme fantomă" neavând bilanț depus, nedesfășurând activitate la sediul social care nu a putut fi identificat potrivit declarațiilor din registru și nu au depus declarații privind obligațiile datorate bugetului de stat pentru perioada 2000-2002, asociații unora dintre acestea, părăsind țara din anul 2001.
Nu poate fi reținut, astfel cum în mod greșit a apreciat instanța de fond, că operațiunile comerciale menționate în facturile respective au fost înregistrate în mod corect în contabilitatea și registrele reclamantei, atâta timp cât facturile respective nu îndeplineau condițiile legale prevăzute de art. 6 din H.G. nr. 831/1997 pentru aprobarea modelelor formularelor comune privind activitatea financiară și contabilă și a normelor metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora, cât și prevederile art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 82/1991, în sensul că formularele utilizate pentru emiterea facturilor respective aveau numărul și seria înscrise peste denumirea cumpărătorului ceea ce exclude posibilitatea ca aceste formulare să fi fost procurate și utilizate din surse legale, având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (5) din H.G. nr. 931/1997, sistemul unitar de înscriere și numerotare a formularelor tipizate cu regim special se asigură la nivel național de către Ministerul Finanțelor și Regia Autonomă I.N.
în consecință, având în vedere că însăși formularele utilizate în cazul facturilor analizate nu îndeplineau condițiile legale pentru a fi considerate "documente justificative", în mod greșit s-a reținut de către instanța de fond că acestea îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru a fi înregistrate în contabilitate, și pentru ca intimata-reclamantă să poată beneficia de dreptul de deducere a T.V.A. înscrisă în acestea.
Nu pot fi reținute nici argumentele instanței de fond privind prezumția de bună credință a societății reclamante întrucât astfel cum s-a arătat anterior, intimata-reclamantă nu și-a îndeplinit obligația legală prevăzută de dispozițiile art. 25 lit. b) din O.U.G. nr. 70/2000 de a verifica întocmirea corectă a documentelor respective, inclusiv folosirea de formulare tipizate care să îndeplinească condițiile legale, înainte de înregistrarea acestora în evidența contabilă.
Astfel fiind, înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta-pârâtă D.G.F.P. Vâlcea este fondat și urmează a fi admis, în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în ceea ce privește recursul formulat de reclamanta SC P.T. SRL, înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, având în vedere considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Principalele critici ale recurentei-reclamante vizează modul de soluționare a prescripției dreptului intimatelor de a calcula în sarcina reclamantei obligații suplimentare la bugetul de stat iar pe fondul cauzei se susține că din actele emise de organele fiscale nu rezultă vinovăția SC P.T. SRL în derularea contractelor comerciale iar facturile în discuție îndeplinesc condițiile cerute de H.G. nr. 831/1997.
Criticile recurentei privind modul de soluționare a excepției prescripției dreptului intimatelor de a constata și stabili obligații suplimentare nu pot fi primite, instanța de fond apreciind în mod corect, în raport de dispozițiile art. 21 din O.G. nr. 70/1997 privind inspecția fiscală cât și a dispozițiilor art. 89 din C. fisc. (actual art. 91) că termenul de 5 ani a fost respectat atât la momentul întocmirii raportului de inspecție fiscală din 18 iunie 2003, cât și actul ulterior din 27 februarie 2006, în care s-a menționat că nu se poate analiza cererea privind T.V.A. de rambursat, în lipsa răspunsurilor ce erau așteptate de la instituțiile competente.
Ulterior primirii acestor răspunsuri, prin raportul fiscal contestat în prezenta cauză din 3 iulie 2009 s-au soluționat aspectele legate de T.V.A.
Cum potrivit dispozițiilor art. 90 alin. (2) din C. proc. fisc. (actual art. 92) termenul de prescripție a dreptului de stabilire a obligației fiscale se suspendă pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecției fiscale și momentul emiterii deciziei de impunere, în mod corect instanța de fond a respins această excepție prin încheierea din data de 15 aprilie 2011, având în vedere și perioada de suspendare a inspecției fiscale, pentru soluționarea sesizării penale, conform dispozițiilor art. 104 alin. (3) C. proc. pen.
în ceea ce privește celelalte critici referitoare la îndeplinirea condițiilor legale prevăzute de H.G. nr. 831/1997 în ceea ce privește facturile înregistrate în contabilitate, instanța de control judiciar le va înlătura, având în vedere considerentele expuse anterior cu privire la condițiile și caracterul de document justificativ a facturilor înregistrate în contabilitatea recurentei-reclamante.
Având în vedere toate aceste considerente înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) -(3) C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ va admite recursul declarat de D.G.F.P. a Județului Vâlcea și va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va respinge în totalitate acțiunea reclamantei SC P.T. SRL Râmnicu Vâlcea, ca nefondată.
Totodată a respins recursul declarat de SC P.T. SRL Râmnicu-Vâlcea, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2818/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2779/2012. Contencios → |
|---|
