ICCJ. Decizia nr. 2977/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs

Decizii ICCJ 2012 (Contencios administrativ)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 2977/2012

Dosar nr. 7511/2/2011

Şedinţa publică de la 13 iunie 2012

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Soluţia instanţei de fond

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A.N., B.M.R., C.B., C.D.F., C.C., C.D., D.M., F.G., M.M.C., M.M.I., M.A., N.M., N.S.M., N.C., P.E.R., Ş.I.S., S.C., S.O.L., S.D.D., T.R.S., T.R. şi U.R.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, suspendarea executării următoarelor acte administrative:

a) Normele metodologice 3 alin. (7¹) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 57112003 privind Codul fiscal;

b) Caseta E ";Date privind vectorul fiscal"; rândul 1 ";Taxa pe valoarea adăugată"; din ";Declaraţie de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoane fizice române (020), cod M,F,P. 14.13 ianuarie 10.11/2";, din Anexa 1 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor împreună cu lit. E ,,Date privind vectorul fiscal"; rândul 1 ";Taxa pe valoarea adăugată"; din Instrucţiunile de completare a formularului (020) din Declaraţie de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoane fizice române din Anexa 2 la Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor;

c) Ordinul nr. 17861/2010 al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală pentru aprobarea Procedurii de modificare, din oficiu, a vectorului fiscal cu privire la TVA, precum şi a modelului şi conţinutului unor formulare, sub aspectul incidentei acestuia asupra persoanelor care obţin venituri din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală din desfăşurarea de activităţi în mod dependent sau fără a avea calitatea de prestatori de servicii.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat ca sunt persoane care obţin venituri din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală şi cărora le sunt încălcate drepturile de a nu deveni persoane impozabile şi de a nu fi supuşi obligaţiei de înregistrare în scopuri de TVA, iar demersul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA a persoanelor care obţin venituri din drepturi de proprietate intelectuală este ilegal, întrucât contravine dreptului comunitar european şi jurisprudenţei C.E.D.O., potrivit cărora acordarea dreptului de exploatare a unui drept de proprietate intelectuală de către autor angajatorului său nu este un contract de prestări de servicii, ci un contract de realizare a operei.

Totodată, au susţinut că interpretarea eronată a unor texte legale ambigue afectează sute de scriitori, artişti, arhitecţi, jurnalişti, precum şi reprezentanţi ai altor categorii profesionale care au obţinut venituri in schimbul activităţii lor de creaţie. Cesiunea de drepturi de autor, concept fundamental pentru soluţionarea prezentei cereri, nu reprezintă nici o vânzarea de mărfuri, nici o prestare de servicii, ci o operaţiune juridică distinctă de oricare dintre acestea.

În concluzie, reclamanţii au arătat că sunt îndeplinite condiţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În privinţa cazului bine justificat, au susţinut că există împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor contestate în cauză şi a căror suspendare a executării o solicită.

În esenţă, s-a susţinut că potrivit Normelor metodologice 3 alin. (7¹) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, o activitate din care se obţin venituri din drepturi de autor este întotdeauna o activitate desfăşurată în mod independent din perspectiva aplicabilităţii TVA, ceea ce contravine dispoziţiilor Codului fiscal şi ale legislaţiei europene în materie.

S-a arătat că Normele metodologice ale Codului fiscal nu respectă rolul stabilit de Constituţie şi de Legea nr. 90/2001, aducând atingere Legii nr. 571/2003, la fel fiind şi cazul Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 262/2007.

S-a menţionat că textul Codului fiscal care asimilează cesiunea de drepturi de autor cu prestările de servicii nu este aplicabil, iar comportamentul fiscului român care a decis după 6 ani de la aplicarea Codului fiscal să considere cesiunea de drepturi de autor drept operaţiune purtătoare de TVA şi să aplice retroactiv TVA încalcă principiul securităţii raporturilor juridice.

Referitor la paguba iminentă, reclamanţi au susţinut că se impune suspendarea executării actelor administrative contestate, în caz contrar administraţia financiară dispune de instrumente juridice foarte eficiente pentru a duce la îndeplinire titlurile de creanţă emise şi pentru a executa silit sumele impuse în baza unor texte de lege vădit ilegale, iar reclamanţii şi celelalte persoane care obţin venituri din desfăşurarea unei activităţi de creaţie intelectuală vor fi înregistrate din oficiu ca plătitori de TVA, le vor fi calculate sume restante de plată şi penalităţi, fiind executaţi silit pentru achitarea acestora.

Un alt aspect învederat de reclamanţi este acela că în cazul executării sumei de bani trecută eronat în Deciziile de impunere, acele sume de bani de recuperat vor fi blocate în conturile statului probabil ani de zile, iar pierderile suferite prin indisponibilizarea acestor sume uriaşe, nu vor afecta afacerile, cum este cazul unei societăţi comerciale, ci, în mod direct, viaţa de zi cu zi a persoanelor fizice ce au făcut obiectul controlului.

Prin întâmpinările formulate în cauză pârâţii au solicitat respingerea cererii de suspendare a actelor administrative menţionate, arătând, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru suspendarea acestora.

Guvernul României şi A.N.A.F. au invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive cu privire la suspendarea actelor administrative care au fost emise de ceilalţi pârâţi, iar A.N.A.F. a invocat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

La data de 1 septembrie 2011, s-a formulat cerere de intervenţie în interes propriu de către intervenientul C.V.G., invocând aceleaşi pretenţii ca reclamanţii.

Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 5783 din 11 octombrie 2011, a admis cererea principală formulată de reclamanţii, a admis cererea de intervenţie formulată de intervenientul C.V.G. şi a dispus suspendarea executării următoarelor acte administrative, până la pronunţarea instanţei de fond: Normele metodologice 3 alin. (7¹) la art. 127 din Codul fiscal, aprobat prin H.G. nr. 44/2004; Ordinul nr. 1786/2010 al preşedintelui A.N.A.F.; Caseta E „Date privind vectorul fiscal” rândul 1 „TVA” din „Declaraţia de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoane fizice române (020), Lit. E „date privind vectorul fiscal „ rândul 1 „TVA” din Instrucţiunile de completare a formularului (020).

Prin aceeaşi sentinţă a obligat pârâţii la plata cheltuielilor de judecată în solidar, astfel: 2110,98 către A.N.V.; 2113,46 lei către B.M.; 2110,98 lei către C.B.; 2094,91 lei către C.D.; 2111,32 lei către F.G.; 2111,32 către P.E.R.; 2110,98 lei către S.O.L.; 2110,98 lei către R.T.; 2110,98 lei către U.R.A. şi 2107,40 lei către intervenientul C.V.G.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanţii au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, şi anume sesizarea prealabilă a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente.

În privinţa cazului bine justificat, prima instanţă a reţinut că, în speţă, există împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative, răsturnând prezumţia de legalitate de care se bucură acestea, astfel:

1. Normele metodologice 3 alin. (7¹) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 încalcă Codul fiscal şi Directiva 2006/112/CE, care prevăd faptul că nu acţionează de o manieră independentă două categorii de persoane: persoanele care desfăşoară activitatea în temeiul unui contract de muncă, respectiv cele care desfăşoară activitatea în temeiul unui alt contract, care însă creează raporturi juridice similare celor derivând dintr-un contract de muncă.

Dispoziţiile Codului fiscal, interpretat şi aplicat în lumina Directivei 2006/112/CE, nu exclud din sfera lor de aplicare nici o activitate economică. Astfel, desfăşurarea oricărei activităţi economice are vocaţia de a fi realizată de o manieră dependentă sau independentă, după cum raporturile juridice create între cel ce desfăşoară activitatea şi cel care beneficiază de ea sunt sau nu similare celor derivând dintr-un contract de muncă.

Normele metodologice ale art. 127 din Codul fiscal reglementează însă faptul că activităţile care generează venituri din drepturi de autor nu pot fi niciodată calificate ca fiind activităţi dependente din perspectiva aplicabilităţii TVA.

2. Normele metodologice 3 alin. (7¹) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 fac trimitere, pentru a configura sfera persoanelor care desfăşoară activităţi în mod dependent din perspectiva TVA, la dispoziţiile art. 7 din Codul fiscal, ceea ce contravine art. 7 din Codul fiscal .

În acest context, din perspectiva Codului fiscal, noţiunile ";desfăşurare de activităţi economice în mod dependent";, respectiv ";desfăşurare de activităţi economice în mod independent"; sunt configurate ca instituţii autonome. Pe de o parte, acestea au semnificaţia din art. 7 al Codului fiscal. Aceasta se aplică în întregul C. fisc., mai puţin in materie de TVA.

În acest caz, într-adevăr, legislaţia fiscală nu permite ca activităţile prin care se obţin venituri din valorificarea drepturilor de autor să fie considerate ca activităţi desfăşurate în mod dependent, iar, pe de altă parte, art. 127 din Codul fiscal stabileşte semnificaţia ";desfăşurării de activităţi economice în mod dependent/ independent"; incidente în materia titlului VI, referitor la TVA.

În această situaţie însă, legislaţia fiscală, în măsura în care ar fi interpretată şi aplicată într-un mod conform dreptului U.E., ar permite ca activităţile prin care se obţin venituri din valorificarea drepturilor de autor să fie considerate ca activităţi desfăşurate în mod dependent şi, astfel, să fie excluse de la aplicarea regimului juridic al TVA.

Prin Codul fiscal, cum este redactat în prezent, nu se respectă autonomia celor două instituţii, iar activităţile din care se obţin venituri din valorificarea drepturilor de autor ajung să fie considerate drept activităţi desfăşurate în mod independent, indiferent de situaţie.

3. Noua concepţie fiscală încalcă principiul securităţii raporturilor juridice.

În speţă, controalele fiscale şi rezultatele acestora, în aplicarea retroactivă a unor norme juridice încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în practica C.E.D.O., precum şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse principiului securităţii juridice.

S-a reţinut şi faptul că reclamanţii au respectat legea fiscală în vigoare la momentul realizării cesiunii de drepturi de autor.

S-a statuat că celelalte aspecte invocate de reclamanţi pentru a susţine nelegalitatea actelor administrative nu pot fi examinate în cadrul acestei cereri de suspendare, deoarece nu sunt aspecte ce denotă o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative a căror suspendare se solicită.

În privinţa pagubei iminente, prima instanţă a reţinut că este previzibil că reclamanţii şi intervenientul vor suferi un prejudiciu material viitor dacă nu se va dispune suspendarea executării actelor atacate.

Astfel, este previzibil că reclamanţii vor fi în situaţia de a pierde sume de bani fie din scăderea numărului de persoane interesate să încheie contracte de cesiune de drepturi de autor cu aceştia, fie din necesitatea de a reduce preţul cesiunii pentru că, adăugând TVA-ul impus de lege, să se ajungă la păstrarea contravalorii pe care cocontractanţii lor ar trebui să le plătească pentru a putea să exploateze drepturile de autor.

Pe de altă parte, neînregistrarea în scopuri de TVA a reclamanţilor are drept consecinţă şi suportarea, din veniturile acestora a TVA-ului pe care ar fi trebuit să îl colecteze, ca urmare a faptului că nefiind înregistraţi în scopuri de TVA, nu au perceput cota de TVA de la persoanele cu care au încheiat contracte de cesiune de drepturi de autor. De asemenea, aceste sume sunt purtătoare de dobânzi şi penalităţi.

În plus, dacă s-ar plăti aceste sume de bani statului şi reclamanţii vor obţine anularea actelor administrative, statul va trebui să restituie sumele încasate, iar pierderile suferite prin indisponibilizarea acestor sume mari vor afecta, în mod direct, mijloacele de subzistenţă ale reclamanţilor şi intervenientului.

Prima instanţă a reţinut că există şi posibilitatea ca statul să restituie cu întârziere sumele încasate datorită perioadei economice dificile, cu atât mai mult cu cât este de notorietate existenţa unor ordonanţe prin care restituirile la plată se amână sau se eşalonează pe ani de zile.

Prin Încheierea din 20 septembrie 2011 au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Guvernul României şi A.N.A.F., precum şi excepţia inadmisibilităţii invocată de A.N.A.F., ca neîntemeiate.

S-a reţinut că cele trei acte normative a căror suspendare se solicită prezintă o strânsă legătură între ele, fiind fundamentate pe dispoziţiile Codului fiscal, motiv pentru care se justifică calitatea procesuală a pârâţilor chemaţi în judecată.

Pe de altă parte, s-a constatat ca fiind neîntemeiată excepţia invocată de A.N.A.F. privind inadmisibilităţii capătului de cerere privind suspendarea Ordinului preşedintelui A.N.A.F. nr. 1786/2010 urmare a lipsei plângerii prealabile, apreciindu-se că reclamanţii au formulat plângere prealabilă împotriva celorlalte acte a căror suspendare se solicită, fapt care complineşte lipsa derulării acestei proceduri şi cu privire la ordinul menţionat, care este în strânsă legătură cu celelalte acte normative a căror suspendare se solicită.

1. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 5783 din 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs Guvernul României, Ministerul Finanţelor Publice şi A.N.A.F., aceasta din urmă declarând recurs şi împotriva Încheierii din data de 20 septembrie 2011 a aceleiaşi instanţe.

Prin considerente comune, în ceea ce priveşte soluţia asupra cererii de suspendare, recurentele au susţinut, în esenţă, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii întrucât nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă, astfel cum aceste noţiuni sunt definite în art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din aceeaşi lege.

Recurenta A.N.A.F. aduce critici şi soluţiei asupra excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, susţinând că nu are o astfel de calitate cu privire la capetele de cerere prin care s-a solicitat suspendarea unui act administrativ normativ emis de Guvernul României şi cel care viza actul administrativ emis de M.F.P.

De asemenea, aceeaşi recurentă susţine că în mod greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere prin care s-a solicitat suspendarea O.P.A.N.A.F. nr. 1786/2010, întrucât nu s-a urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/ 2004 cu privire la acest act, situaţie care trebuia să conducă la respingerea cererii de suspendare în ceea ce priveşte acest ordin ca inadmisibilă.

Aceeaşi recurentă aduce critici sentinţei atacate în ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, susţinând că nu se justifică cuantumul acestora în raport de valoarea pricinii şi volumul muncii prestate.

De asemenea, arată că acordarea cheltuielilor de judecată a avut loc în situaţia în care partea nu a câştigat în mod irevocabil procesul, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 274 C. proc. civ.

Recurentul Guvernul României şi Ministerul Finanţelor Publice au invocat şi motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ., susţinând că hotărârea nu respectă cerinţele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că a nesocotit apărările sale, lipsind astfel din hotărâre motivele de fapt şi de drept pentru care s-au înlăturat aceste apărări şi nici motivele pe care se sprijină.

Intimaţii-reclamanţi şi intimatul-intervenient au formulat întâmpinare la recursurile formulate, solicitând respingerea acestora, apreciind ca legală şi temeinică atât sentinţa cât şi încheierea atacată, combătând criticile aduse de recurenţi hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză, susţinând că nu sunt fondate motivele de recurs invocate de recurenţi.

De asemenea, se menţionează că recurenta A.N.A.F. are calitate procesuală pasivă, întrucât cele trei acte normative sunt în strânsă corelaţie, produc consecinţe pe plan procesual, astfel că între cele trei autorităţi emitente există coparticipare procesuală pasivă.

Cu privire la condiţia formulării plângerii prealabile se arată că deşi nu a parcurs procedura prealabilă cu privire la O.P.A.N.A.F. nr. 1786/2010, în absenţa legalităţii Normelor metodologice ale Codului fiscal care se răsfrânge şi asupra acestui ordin, având în vedere şi raţiunea plângerii prealabile cât şi faptul că a fost parcursă plângerea prealabilă cu privire la H.G. nr. 44/2004, excepţia inadmisibilităţii invocată în cauză este neîntemeiată, iar prevederile art. 14 trebuie aplicate în sensul de a nu îngrădi liberul acces la justiţie.

În ceea ce priveşte soluţia pe fondul cauzei, în esenţă, se menţionează că s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor cumulative impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, soluţia instanţei de fond fiind legală şi temeinică.

S-a invocat de către intimaţii-reclamanţi şi intimatul-intervenient, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanelor care au semnat recursurile declarate şi, pe cale de consecinţă, anularea celor trei recursuri, iar în subsidiar respingerea acestora ca nefondate.

S-au susţinut aceste excepţii şi prin notele scrise, menţionându-se că în baza art. 161 alin. (2) C. proc. civ., se impune anularea celor trei recursuri, întrucât recurentele A.N.A.F., Guvernul României şi M.F.P., nu au făcut dovada calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat recursul, deşi s-a acordat termen în acest sens, înscrisurile depuse nefiind edificatoare şi doveditoare ale calităţii de reprezentant.

De asemenea, prin notele scrise s-a menţionat că a fost pronunţată sentinţa şi pe fondul cauzei, fiind depus la dosar certificatul din cauza ce formează dosarul nr. 9092/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

A.N.A.F. a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, menţionând că în raport cu prevederile art. 10 alin. (1) şi (4) şi art. 12 din H.G. nr. 109/2009 privind organizarea şi funcţionarea A.N.A.F., Ordinului nr. 3834/2011, precum şi din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultă că recursul formulat de către A.N.A.F. a fost semnat de persoana care avea calitatea de reprezentant al A.N.A.F. în faţa instanţelor de judecată, fiind neîntemeiată excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului recursului.

2. Soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte analizând excepţiile invocate de intimaţi, apreciază că acestea sunt neîntemeiate pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Referitor la excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat recursul declarat de Guvernul României,instanţa de recurs reţine că, într-adevăr, cererea de recurs a fost semnată, pentru Secretarul General al Guvernului, de T.N., director al Direcţiei Contencios şi Resurse Umane.

Prin Ordinul nr. 60 din 15 ianuarie 2010 emis de Secretarul General al Guvernului, în temeiul art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 405/2007 privind funcţionarea Secretariatului General al Guvernului, cu modificările şi completările ulterioare, a fost delegată atribuţia de a semna pentru Secretarul General al Guvernului cererile adresate instanţelor judecătoreşti, corespondenţa în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, actele procedurale, etc., domnului T.N., director al Direcţiei Contencios şi Resurse Umane.

Faptul că la dosar nu a fost depus originalul acestui înscris, iar data semnării acestuia este scrisă de mână, nu conduc la reţinerea ca întemeiate a susţinerilor în favoarea admiterii excepţiei invocate întrucât nu s-a dovedit că a fost invocat/constatat vreun fals în privinţa acestuia.

De asemenea, obiectul cauzei nu vizează anularea acestui ordin, astfel că aspectele referitoare la legalitatea acestuia nu pot fi analizate de instanţa de recurs.

În consecinţă, existând un ordin legal de delegare în acest sens, la momentul declarării căii de atac, nu sunt justificate argumentele în susţinerea excepţiei, astfel că aceasta va fi respinsă.

Referitor la excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat recursul declarat de M.F.P.,instanţa de recurs în raport de înscrisurile depuse la dosar reţine situaţia potrivit căreia cererea de recurs a fost semnată Directorul General C.B., care deţinea această funcţie şi avea această competenţă în temeiul art. 1 din Regulamentului de organizare şi funcţionare a aparatului propriu al M.F.P. aprobat prin Ordinul nr. 667/2009 al ministrului finanţelor publice, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, excepţia invocată este neîntemeiată şi va fi respinsă.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat recursul declarat de A.N.A.F., instanţa de recurs în raport de înscrisurile depuse la dosar reţine situaţia potrivit căreia cererea de recurs a fost semnată pentru Directorul General I.T. de directorul general adjunct al Direcţiei Generale Juridice a A.N.A.F, situaţie necontestată.

Conform art. 107 din Ordinul Preşedintelui A.N.A.F nr. 3834/2011, persoana semnatară a recursului avea calitatea de reprezentant al A.N.A.F în faţa instanţelor de judecată, astfel că excepţia invocată urmează a fi respinsă, susţinerile în favoarea admiterii excepţiei invocate fiind neîntemeiate, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit că a fost invocat/ constatat vreun fals sau a intervenit revocarea/ modificarea/ anularea în privinţa acestuia.

Înalta Curte, analizând recursul A.N.A.F în raport de criticile formulate, de înscrisurile ce se află la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acesta este fondat, însă pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă prevăzută la pct. 1 al acestei decizii, prin Încheierea din 20 septembrie 2011 atacată în cauză, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Guvernul României şi A.N.A.F., precum şi excepţia inadmisibilităţii invocată de A.N.A.F., ca neîntemeiate.

Recurenta – pârâtă A.N.A.F. are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât obiectul cererii de suspendare îl constituie şi Ordinului preşedintelui A.N.A.F. nr. 1786/2010, astfel că există identitate între persoana acesteia şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

Astfel, este justificată calitate procesuală pasivă în raport de cererea de suspendare care vizează acest ordin, fiind nefondate criticile referitoare la soluţia privind această excepţie.

Însă, sunt fondate criticile referitoare la soluţia privind excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile şi implicit a inadmisibilităţii cererii de suspendare a Ordinului preşedintelui A.N.A.F. nr. 1786/2010.

Este evident că s-a solicitat suspendarea unor acte emise de autorităţi publice distincte, care produc efecte juridice distincte, astfel că se impunea îndeplinirea procedurii prealabile, prevăzută de legiuitor prin dispoziţiile art. 7 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca o condiţie de admisibilitate a unei asemenea cereri, pentru Ordinul Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1786/2010.

S-a recunoscut că în cauză nu a fost îndeplinită procedura prealabilă cu privire la Ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 1786/2010 a cărui suspendare s-a solicitat în mod distinct.

Prin urmare, neîndeplinirii procedurii prealabile conduce la concluzia că excepţia invocată de această recurentă este întemeiată, având drept consecinţă respingerea ca inadmisibilă a cererii de suspendare a Ordinului preşedintelui A.N.A.F. nr. 1786/2010.

În consecinţă, faţă de cele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a I C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul A.N.A.F. împotriva sentinţei şi încheierii recurate, le va modifica şi va admite excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare a Ordinului preşedintelui A.N.A.F. nr. 1786/2010 şi va respinge ca inadmisibilă cererea de suspendare a acestui ordin.

Astfel, urmare a acestei soluţii şi conform dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. nu se mai impune obligarea aceleiaşi recurente-pârâte la cheltuieli de judecată, fiind de prisos şi analiza celorlalte motive de recurs.

În ceea ce priveşte celelalte recursuri, declarate de Guvernul României şi Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de recurs, examinându-le prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi a dispoziţiilor art. 304¹C. proc. civ., reţine că acestea sunt fondate, însă, pentru considerentele ce vor fi expuse.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este fondat

Într-adevăr, sentinţa recurată nu respectă cerinţele prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care dispun că: hotărârea trebuie să cuprindă ”motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor”.

După cum se constată, în considerentele sentinţei recurate nu sunt analizate susţinerile tuturor părţilor implicate în cauză deşi au fost expuse în întâmpinările formulate, însă nerespectarea dispoziţiilor menţionate, respectiv motivarea insuficientă, nu atrag nulitatea hotărârii în lipsa dovedirii unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată în acest fel.

Faţă de aceste considerente în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3), art. 314 C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, instanţa de recurs apreciază că se impune admiterea recursurilor şi casarea sentinţei cu reţinere.

Instanţa de recurs apreciază că soluţia de admitere a cererii de suspendare formulată de reclamanţi şi a cererii intervenientului precum şi suspendarea actelor emise de aceşti recurenţi cât şi cu privire la cheltuielile de judecată la care au fost obligaţi aceştia este corectă, urmând a fi menţinută, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Astfel cum rezulta din expunerea rezumativă prezentată la punctul 1 al prezentei decizii, prin sentinţa recurată, prima instanţă a admis cererea principală formulată de reclamanţi, a admis cererea de intervenţie formulată de intervenientul C.V.G. şi a dispus suspendarea executării următoarelor acte administrative, până la pronunţarea instanţei de fond: Normele metodologice 3 alin. (7¹) la art. 127 din Codul fiscal, aprobat prin H.G. nr. 44/2004; Ordinul nr. 1786/2010 al preşedintelui A.N.A.F.; Caseta E „Date privind vectorul fiscal” rândul 1 „TVA” din „Declaraţia de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoane fizice române (020); Lit. E „date privind vectorul fiscal „ rândul 1 „TVA” din Instrucţiunile de completare a formularului (020), dispunându-se şi obligarea recurenţilor pârâţi printre care şi Guvernul României şi Ministerul Finanţelor publice în solidar la plata cheltuielilor de judecata către reclamanţi şi intervenient.

Din înscrisul depus la dosarul cauzei de intimaţi, rezultă că prin hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. 9092/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti – secţia contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a intervenientului, au fost anulate Normele metodologice 3 alin. (7¹) la art. 127 C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/ 2004.

Necontestat este faptul că între dispoziţiile din Normele metodologice menţionate şi cele prevăzute în: Caseta E „Date privind vectorul fiscal” rândul 1 „TVA” din „Declaraţia de înregistrare fiscală/Declaraţie de menţiuni pentru persoane fizice române (020); Lit. E „date privind vectorul fiscal „ rândul 1 „TVA” din Instrucţiunile de completare a formularului (020), există o strânsă legătură, astfel că suspendarea vizează atât efectele dispoziţiilor normelor metodologice cât şi ale celorlalte acte menţionate în cererea de suspendare.

În acest context, al anulării de către Curtea de Apel Bucureşti, a dispoziţiilor din Normele Metodologice menţionate, a căror suspendare a executării s-a solicitat în cauza dedusă judecăţii, şi ţinându-se seama de legătura care există între acest act normativ şi celelalte acte menţionate în cererea dedusă judecăţii, rezultă că este îndeplinită condiţia cazului bine justificat pentru a se dispune suspendarea acestora, întrucât actul normativ menţionat nu se mai bucură de prezumţia de legalitate.

Din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, este necontestat că prin măsurile dispuse de autorităţile pârâte în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi şi intervenient, veniturile acestora suferă o diminuare.

Or, în situaţia în care acest lucru are la bază un act administrativ în privinţa căruia a fost răsturnată prezumţia de legalitate, prin anularea sa, diminuarea respectivă nu mai are caracter prezumat legal, astfel că este îndeplinită condiţia pagubei iminente.

Astfel, faţă de toate cele reţinute, instanţa de recurs apreciază că toate apărările recurenţilor referitoare la netemeinicia şi nelegalitatea cererilor formulate în cauză cu privire la suspendarea actelor administrative sunt neîntemeiate.

Mai mult, urmare a soluţiei pronunţată în dosarul nr. 9092/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, devin incidente şi dispoziţiile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „În ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condiţiile art. 14, se prelungeşte de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1)”.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va menţine dispoziţiile sentinţei recurate referitoare la admiterea cererii principale formulată de reclamanţi şi suspendarea executării actelor administrative ce au făcut obiectul acestei cereri, cu excepţia Ordinului nr. 1786/2010 al Preşedintelui A.N.A.F. în privinţa căruia instanţa de recurs a dispus respingerea cererii de suspendare pentru considerentele arătate anterior.

Întrucât cererea de intervenţie în interes propriu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate impuse cererii reclamanţilor, situaţie necontestată, vor fi menţinute şi dispoziţiile cu privire la admiterea acesteia.

Avându-se în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. vor fi menţinute şi dispoziţiile sentinţei recurate cu privire la cheltuielile de judecată care incumbă recurenţilor pârâţi Guvernul României şi Ministerul Finanţelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepţiile invocate de intimaţi.

Admite recursurile declarate de Guvernul României şi Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 5783 din 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Admite recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 5783 din 11 octombrie 2011 şi a încheierii din 20 septembrie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Modifică sentinţa atacată şi încheierea atacată.

Admite excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare a O.P A.N.A.F. nr. 1786/2010 şi respinge ca inadmisibilă cererea de suspendare a acestui ordin.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2012.

#Suspendare Executare Act Administrativ. Jurisprudenta

← ICCJ. Decizia nr. 2935/2012. Contencios. Contestaţie act...		ICCJ. Decizia nr. 30/2012. Contencios. Anulare act... →

ICCJ. Decizia nr. 2977/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2977/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs