ICCJ. Decizia nr. 299/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 299/2012

Dosar nr. 6916/2/2010

Şedinţa publică de la 24 ianuarie 2012

Prin cererea înregistrată sub nr. 6916/2/2010 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta SC R.M.G.C. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Sibiu anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 emis de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Sibiu, anularea Deciziei de impunere nr. 518 din 3 august 2009 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Sibiu, anularea Deciziei nr. 152 din 26 mai 2010 privind soluţionarea contestaţiei formulată de S.C. R.M.G.C. S.A., sub nr. 908365 din 21 septembrie 2009 şi reînregistrată la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sub nr. 907558 la 30 aprilie 2010, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta Agenţia Naţionala de Administrare Fiscala a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, în principal, ca lipsită de interes a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanta SC R.M.G.C. SA, în condiţiile în care prin decizia de soluţionare a contestaţiei s-a reţinut că acestea nu pot produce efecte juridice, iar, în subsidiar, pe fondul cauzei, ca netemeinică.

Prin Sentinţa nr. 1945 din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta SC R.M.G.C. SA în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, a fost anulat raportul de inspecţie fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 emis de DGFPJ Sibiu, decizia de impunere nr. 518 din 3 august 2009 emisă de către aceeaşi pârâtă, precum şi decizia nr. 152 din 26 mai 2010 emisă de către ANAF - DGSC.

Instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, în fapt, în privinţa reclamantei pârâtele au efectuat trei activităţi de control fiscal, finalizate cu emiterea unei decizii de impunere şi a unei decizii de soluţionare a contestaţiilor succesive formulate de către aceasta.

În concret, în privinţa primului control, Curtea a reţinut că impozitul pe profit şi taxa pe valoare adăugată, aferente perioadei 1 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2004, au făcut obiectul unor verificări fiscale, după cum urmează:

- impozitul pe profit a fost verificat de organele de control fiscal din cadrul D.G.F.P. Alba în cadrul inspecţiei fiscale finalizate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. 400.656 din 11 februarie 2005;

- taxa pe valoare adăugată a fost, de asemenea, verificată de organele de specialitate din cadrul D.G.F.P. Alba, în cadrul procedurilor de control ulterior, declanşate ca urmare a cererilor de rambursare şi compensare a TVA depuse de societate în perioada vizată, control finalizat prin procesele-verbale de control nr. 47 din 10 martie 2003, nr. 142 din 3 iunie 2003, nr. 298 din 30 iulie 2003, nr. 378 din 10 septembrie 2003, nr. 380 din 12 septembrie 2003 etc., depuse la dosarul cauzei.

În urma acestor inspecţii fiscale nu au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare în sarcina reclamantei, iar în privinţa TVA s-a stabilit că reclamanta are dreptul de a-i fi rambursată TVA de la bugetul de stat potrivit cu deconturile întocmite de aceasta.

Cu privire la cel de-al doilea control, instanţa a reţinut că a vizat taxa pe valoare adăugată şi impozitul pe profit, aferente perioadei 1 ianuarie 2003- 31 decembrie 2004.

Astfel reclamanta a fost supusă unei reverificări fiscale, reverificare în urma căreia au fost emise de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Sibiu Raportul de inspecţie fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008 şi Decizia de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008, prin care au fost stabilite suplimentar în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în cuantum total de 22.356.195 RON (compusă din 10.627.051 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar, 11.135.024 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar, 260.663 RON, reprezentând taxa pe valoare adăugată stabilită suplimentar şi 333457 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată).

Împotriva actelor administrative mai sus menţionate, reclamanta a formulat contestaţie administrativă, solicitând Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor revocarea Raportului de inspecţie fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008 şi a Deciziei de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008.

Organul administrativ competent pentru soluţionarea contestaţiei administrative formulate de reclamantă, prin Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, concluzionează că, în raport de temeiul legal care reglementează reverificarea aceloraşi impozite şi taxe pe aceeaşi perioadă, nu se pot identifica date suplimentare, aşa cum sunt ele definite de legiuitor, necunoscute organelor de inspecţie fiscală din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Alba la data efectuării controalelor, în vederea rambursării taxei pe valoarea adăugată şi a celui materializat prin raportul de inspecţie fiscală nr. 400656 din 11 februarie 2005 care, în conformitate cu prevederile legale aplicabile în materie, să poată justifica desfiinţarea deciziei de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008 emisă în baza raportului de inspecţie fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008, pentru suma totală de 22.356.195 RON, urmând ca organele inspecţie fiscală, altele decât cele care au întocmit decizia de impunere contestată, să procedeze la o nouă verificare a aceloraşi impozite şi taxe, pe aceeaşi perioadă, ţinând cont de prevederile legale aplicabile în speţă, precum şi de cele precizate în decizie.

Prin Sentinţa civilă nr. 1287 din 25 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile lipsei de interes, lipsei de obiect şi inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâte şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 420 din 16 decembrie 2008, dispunând anularea pct. 1 din Decizia nr. 420/2008 emisă de Agenţia Naţionala de Administrare Fiscal - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în privinţa desfiinţării Deciziei de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008 întocmite de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Sibiu şi a deciziei de procedare la o nouă verificare a aceloraşi impozite şi taxe pe aceeaşi perioadă; de asemenea, a fost obligată pârâta Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală să soluţioneze pe fond contestaţia reclamantei formulată împotriva Deciziei nr. 348/2008 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 4014/2008, menţinând punctul 2 din Decizia nr. 420/2008.

Împotriva Sentinţei civile nr. 1287 din 25 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta a formulat recurs, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 2050 din 21 aprilie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 7184/2/2008 a admis recursul şi a dispus modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii în parte a acţiunii şi anulării punctului 1 din Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a deciziei de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008, emise de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Sibiu.

Instanţa a constatat că pârâtele au procedat la efectuarea celui de-al treilea control fiscal asupra reclamantei, astfel că în temeiul deciziei nr. 420/16 decembrie 2008 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Sibiu a procedat la reverificarea aceloraşi taxe şi impozite pentru aceeaşi perioadă fiscală întocmindu-se Raportul de inspecţie fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 şi Decizia de impunere nr. 518 din 3 august 2009, prin care s-au constatat în sarcina reclamantei obligaţii de plată suplimentare în cuantum de 21.762.075 RON.

Împotriva actelor administrative mai sus menţionate, reclamanta a formulat contestaţie administrativă, înregistrată la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor sub nr. 908365 din 21 septembrie 2009.

Prin Decizia nr. 423/02 decembrie 2009 Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul ANAF a suspendat soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantă, având în vedere că Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 era supusă controlului instanţei judecătoreşti în Dosarul nr. 7184/2/2008.

Ulterior pronunţării Deciziei nr. 2050 din 21 aprilie 2010 în Dosarul nr. 7184/2/2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus anularea Deciziei nr. 420 din 16 decembrie 2008, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul ANAF a procedat la repunerea pe rol a contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Raportului de inspecţie fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 şi a Deciziei de impunere nr. 518 din 3 august 2009, soluţionând contestaţia în sensul respingerii acesteia ca rămasă fără obiect, luându-se act de soluţia pronunţată prin Decizia nr. 2050 din 21 aprilie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 7184/2/2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de anulare a Deciziei de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008 emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Sibiu.

În raport de această situaţie de fapt, Curtea a reţinut că actele atacate, respectiv Raportul de inspecţie fiscală NR. 6804 din 3 august 2009, Decizia de impunere NR. 518 din 3 august 2009 şi Decizia nr. 152 din 26 mai 2010 (privind soluţionarea contestaţiei formulată în cadrul celui de-al treilea control) sunt nelegale.

După cum rezultă în mod expres din cuprinsul Raportului de inspecţie fiscală atacat, instanţa constată că temeiul celui de-al treilea control este reprezentat de Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. Cu alte cuvinte, Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală constituie temei atât pentru Raportul de inspecţie fiscală nr. 6804 din 3 august 2009, cât şi pentru Decizia de impunere nr. 518 din 3 august 2009.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2050 din 21 aprilie 2010 pronunţată în dosarul nr. 7184/2/2008 a anulat în mod irevocabil Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, lăsând astfel fără temei atât Raportul de inspecţie fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 cât şi Decizia de impunere nr. 518 din 3 august 2009.

Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul ANAF, deşi a recunoscut juridic această stare de lucruri, în mod nelegal a refuzat să dea şi efecte acestei stări de fapt, în sensul de a anula actele administrative atacate.

Curtea a constatat că Raportul de inspecţie fiscală nr. 6804 din 3 august 2009, cât şi Decizia de impunere nr. 518 din 3 august 2009 reprezintă concretizarea celui de-al treilea control fiscal exercitat asupra aceloraşi taxe şi asupra aceleiaşi perioade fiscale.

Potrivit art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., care consacră principiul unicităţii fiscale, inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării.

Prin excepţie, conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influenţează rezultatele acestora.

În aplicarea acestui text de lege, art. 102.4 din Normele Metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală, aprobate prin H.G. nr. 1050/2004 dispune că datele suplimentare, necunoscute organelor de inspecţie fiscală la data efectuării inspecţiei fiscale la un contribuabil, pe care se fundamentează decizia de reverificare a unei anumite perioade, pot rezulta în situaţii cum sunt:

a) efectuarea unui control încrucişat, potrivit prevederilor art. 94 alin. (1) lit. c) C. proc. fisc., asupra documentelor justificative ale unui grup de contribuabili din care face parte şi contribuabilul în cauză;

b) obţinerea pe parcursul acţiunilor de inspecţie fiscală efectuate la alţi contribuabili a unor documente sau informaţii suplimentare referitoare la activitatea contribuabilului, într-o perioadă care a fost deja supusă inspecţiei fiscale;

c) solicitări ale organelor de urmărire penală sau ale altor organe ori instituţii îndreptăţite potrivit legii;

d) informaţii obţinute în orice alt mod, de natură să modifice rezultatele controlului fiscal anterior".

De asemenea, art. 102.6.din Normele Metodologice prevede: "Organul fiscal competent poate solicita, până la împlinirea termenului de prescripţie prevăzut la art. 88 C. proc. fisc., reverificarea unei perioade impozabile, prin întocmirea unui referat în care sunt prezentate motivele solicitării. Referatul este supus aprobării conducătorului organului de inspecţie fiscală competent, iar după aprobare se programează acţiunea de inspecţie fiscală".

Instanţa de fond a reţinut că în cauza dedusă judecăţii, reclamanta a fost supusă unei reverificări fiscale cu privire la taxa pe valoare adăugată şi impozitul pe profit, aferente perioadei 1 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2004, reverificare în urma căreia au fost emise de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Sibiu Raportul de inspecţie fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008 şi Decizia de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008, prin care au fost stabilite suplimentar în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în cuantum total de 22.356.195 RON (compusă din 10.627.051 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar, 11.135.024 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar, 260.663 RON, reprezentând taxa pe valoare adăugată stabilită suplimentar şi 333.457 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată).

Cu privire la aceste motive suplimentare pentru reverificare, instanţa de fond a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în mod irevocabil, stabilind că nu existau motive suplimentare nici pentru cel de-al doilea control, anulând astfel şi Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 care a constituit temeiul pentru cel de-al treilea control fiscal.

În consecinţă, Curtea a reţinut că în mod irevocabil s-a stabilit faptul că nu există motive suplimentare pentru reverificare nici pentru al doilea control, implicit nici pentru al treilea control materializat prin emiterea actelor administrative atacate. Această constatare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a intrat în autoritatea lucrului judecat.

Susţinerea pârâtei Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor conform căreia instanţa supremă s-a pronunţat inclusiv asupra valabilităţii actelor administrative emise în efectuarea celui de-al treilea control fiscal nu poate fi reţinută, întrucât instanţa judecătorească a fost învestită doar cu cenzurarea celui de-al doilea control fiscal, căci la momentul formulării cererii de chemare în judecată, cel de-al treilea control fiscal nu exista.

Astfel, instanţa a reţinut aplicabilitatea dreptului la securitate fiscală, ca unul din drepturile fundamentale ale contribuabilului în cadrul inspecţiei fiscale, drept consacrat prin dispoziţiile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc.

În consecinţă, instanţa a reţinut apărarea reclamantei în sensul că: reverificarea este posibilă nu pentru orice date necunoscute organului fiscal la data efectuării controlului, ci doar pentru datele noi care nu erau incluse în evidenţele şi documentele societăţii existente la data controlului; în consecinţă, dacă aceste date erau necunoscute organului de control datorită nepriceperii sau lipsei de diligenţă a acestuia, reverificarea nu este admisibilă. O interpretare în sens larg a noţiunii de date "necunoscute organului fiscal" ar duce, practic, la anularea regulii prevăzute la art. 105 alin. (3) C. proc. fisc.

În doctrina juridică europeană, sunt consacrate principiul securităţii juridice şi încrederii, care se referă la dreptul contribuabilului de a beneficia de o conduită stabilă a autorităţii fiscale, administraţia trebuind să-şi precizeze poziţia în mod clar în toate cazurile care-i sunt prezentate şi să nu rămână la nivelul unor aprecieri vagi, precum şi principiul rezonabilităţii şi al interzicerii arbitrariului, care dispune că în materiile în care autoritatea administrativă are o anumită putere de apreciere, utilizarea acesteia nu poate fi discreţionară.

Astfel, în măsura în care elementele situaţiei de fapt au fost accesibile organului de inspecţie fiscală cu ocazia controlului efectuat iniţial, acesta analizând impozitul sau taxa respectivă pentru o anumită perioadă, faptul că nu au fost analizate chiar toate operaţiunile relevante referitoare la impozitul respectiv în perioada analizată nu poate constitui un motiv de reluare a inspecţiei fiscale.

Instanţa de fond a reţinut că practica instanţei supreme este constantă în a aprecia că aceeaşi societate comercială nu poate fi controlată pentru aceeaşi perioadă impozabilă şi pentru aceleaşi impozite, dacă nu au apărut date suplimentare necunoscute organului fiscal la data efectuării primului control, soluţia fiind, în consecinţă, anularea actelor administrativ - fiscale încheiate cu ocazia celui de-al doilea control fiscal.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa europeană dar şi practica Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, motiv pentru care instanţa de fond a concluzionat că actele administrativ - fiscale contestate au fost emise cu încălcarea principiului unicităţii fiscale şi principiului european al securităţii juridice şi încrederii, principiului protecţiei aşteptărilor legitime şi principiului rezonabilităţii şi al interzicerii arbitrariului, principii consacrate în legislaţia şi jurisprudenţa europeană, întrucât nu au existat motive suplimentare care să determine cel de-al treilea control, astfel cum în mod irevocabil a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În fapt, pârâta Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a respins contestaţia formulată de către reclamantă împotriva Raportului de inspecţie fiscală respectiv a Deciziei de impunere, susţinându-se că Decizia nr. 2050 din 21 aprilie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 7184/2/2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lăsat fără obiect această contestaţie.

Anularea deciziei nr. 420 din 16 decembrie 2006 atrage şi nulitatea Raportului de inspecţie fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 respectiv a Deciziei de impunere nr. 518 din 3 august 2009 întrucât nu există motive suplimentare pentru efectuarea celui de-al treilea control fiscal (ocazie cu care au fost emise şi cele două acte administrative).

Instanţa de fond a reţinut că dreptul pozitiv român stabileşte că nulitatea, fie că este ea absolută, fie că este relativă, trebuie să fie analizată de către instanţa judecătorească sau de către alt organ administrativ competent care să constate intervenţia acestei sancţiuni, întrucât nu există nulităţi de drept, care să producă efecte juridice fără a fi pronunţate de organul competent. Or, singurul organ îndreptăţit să constate nulitatea Raportului de inspecţie fiscală nr. 6804 din 3 august 2009, respectiv a Deciziei de impunere nr. 518 din 3 august 2009 era Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, care a refuzat pronunţarea nulităţii. Acest din urmă organ fiscal, deşi recunoaşte şi motivează faptul că actele administrative atacate sunt lovite de nulitate, consideră că nu poate pronunţa o astfel de sancţiune întrucât acestea sunt nule de drept.

Prin urmare, Curtea a constatat că în sistemul de drept român nu există nulităţi de drept, care să producă efecte juridice fără intervenţia organului competent să constate această stare juridică, întrucât aceasta ar periclita în mod semnificativ securitatea juridică a raporturilor juridice, în condiţiile în care fiecare participant ar putea susţine că actul care îi este mai puţin favorabil este nul de drept. Mai mult, în materia contenciosului administrativ unde securitatea raporturilor juridice capătă o importanţă crescândă a se considera că există nulităţi de drept şi acte administrative nule de drept, constituie o abatere de la prevederile şi principiile legii contenciosului administrativ care stabilesc în mod expres căile şi modalităţile prin care un act administrativ poate fi înlăturat, context în care acceptarea ideii că există acte administrative nule în mod implicit perturbă echilibrul juridic specific funcţionării autorităţilor publice.

În consecinţă, instanţa a reţinut că recunoscând nevalabilitatea Raportului de inspecţie fiscală şi a Deciziei de impunere dar neconstatând nulitatea acestora, pârâta Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a procedat în mod nelegal, încălcând regimul juridic aplicabil nulităţii actelor administrative, susţinerile ambelor pârâte în sens contrar neavând susţinere în logica juridică, iar consecinţa logică a celor constatate chiar de către pârâte era admiterea contestaţiei formulată de către reclamantă.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Sibiu arătând în esenţă următoarele.

Prin Decizia civilă nr. 2050 din 21 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, irevocabilă, a fost admis recursul declarat de intimata-reclamantă, s-a modificat Sentinţa nr. 1287 din 25 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti în sensul admiterii în parte a acţiunii, anularea pct. 1 din Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 emisă de ANAF, a Deciziei de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008 emis de DGFP Sibiu prin care au fost stabilite obligaţii fiscale în valoare de 22.356.195 RON reprezentând impozit pe profit în valoare de 10.627.051 RON, majorări de întârziere aferente în valoare de 11.135.024 RON, TVA în valoare de 260.663 RON şi majorări de întârziere aferente în valoare de 333.457 RON, rezultă că pentru aceste constatări fiscale, prin hotărâre irevocabilă s-a anulat obligaţia fiscală suplimentară şi toate obligaţiile subsecvente impuse organelor fiscale subordonate.

Având în vedere că efectul hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile este cel al autorităţii lucrului judecat care priveşte constatările fiscale, rezulta că, nu se mai poate soluţiona nici în calea administrativă de atac cauza care priveşte refacerea inspecţiei fiscale în condiţiile şi pentru impozitele şi taxele prevăzute în Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 a ANAF, iar contestaţia a fost respinsă ca fiind fără obiect.

Apreciind că i s-a produs o vătămare prin acte administrative intimata a formulat acţiunea în contencios administrativ solicitând ca instanţa să anuleze actele administrative iar Curtea de Apel Bucureşti a admis-o reţinând că:

- reverificarea aceleiaşi perioade a fost nelegală, s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 102.4-102.6 din Normele Metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală aprobate prin H.G nr. 1050/2004;

- instanţa supremă nu s-a putut pronunţa asupra valabilităţii actelor administrative emise în efectuarea celui de-al treilea control fiscal;

- dreptul român stabileşte că nulitatea, fie ea absolută fie că este relativă trebuie să fie analizată de către instanţa judecătorească competentă fie de un alt organ administrativ competent, care să constate intervenţia acestei sancţiuni, întrucât nu exista nulităţii de drept care să producă efecte juridice fără a fi pronunţate de organul competent.

Hotărârea instanţei a fost dată cu aplicarea greşita a dispoziţiilor art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrative, ale art. 2 şi 46 din Codul de procedură fiscală coroborat cu dispoziţiile art. 106 din Codul de procedură civilă.

În primul rând instanţa de fond nu a reţinut faptul că:

Decizia de impunere nr. 518 din 3 august 2009 a fost emisă de DGFP Sibiu ca urmare a dispoziţiei obligatorii din actul administrativ dată în soluţionarea contestaţiei intimatei, a avut rolul de dispoziţie obligatorie pentru structura administrativă subordonată, şi a avut în vedere reverificarea societăţii reclamante pentru impozitul pe profit în valoare de 10.627.051 RON, majorări de întârziere aferente în valoare de 11.135.024 RON, şi pentru TVA în valoare de 260.663 RON şi majorări de întârziere aferente în valoare de 333.457 RON.

Din aceste elemente rezultă că nu s-au constatat elemente noi, necunoscute organelor fiscale la verificările anterioare, astfel că nu au fost stabilite debite suplimentare, şi astfel se poate concluziona că aceste constatări fiscale nu diferă de cele din pct. 1 al Deciziei nr. 420 din 16 decembrie 2008 a ANAF.

Apoi, având în vedere principiul că ceea ce este nul nu produce efecte "quad nullum est nullum producit effectum", anularea pct. 1 din Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008 de reverificare are drept efect nulitatea tuturor actelor subsecvente, în mod corect s-a reţinut că actele administrative ulterioare emise ca urmare a dispoziţiilor obligatorii din Decizia nr. 420/2008 sunt nule de drept, rezultă că în mod corect s-a stabilit că este fără obiect contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 518 din 3 august 2009 emisă de DGFP Sibiu.

Pronunţarea hotărârii instanţei de contencios nu are alt efect decât obţinerea unei hotărâri prin care să se constate, încă o dată nulitatea unor acte nule de drept astfel că este lipsită de interes o astfel de acţiune pentru că nu mai există oricum vătămarea produsă de actul administrativ.

Având în vedere dispoziţiile art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ cât timp nu există vătămarea drepturilor intimatei-reclamantei prin act administrativ nu există nici temeiul legal al acţiunii în contencios administrativ şi astfel se impune respingerea acţiunii în contencios administrativ a reclamantei.

În al doilea rând, se impune admiterea recursului, casarea hotărârii şi respingerea acţiunii reclamantei cât timp în art. 2 al Codului de procedură fiscală se prevede că:

„(2) Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat.

(3) Unde prezentul cod nu dispune se aplică prevederile Codului de procedură civilă."

Cât timp art. 106 C. proc. civ. instituie regimul nulităţilor stabilind că „anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare". Aşadar, soluţia dată în Decizia nr. 152 din 26 mai 2010 a ANAF-DGSC este corectă iar hotărârea se impune a fi casată.

Cu atât mai mult se impune acesta soluţie cu cât Codul de procedură fiscală conţine procedura administrativă specială de urmat în vederea constatării din oficiu sau la cerere a nulităţii actului administrativ, iar în dispoziţiile art. 46, se prevede astfel:

„Nulitatea actului administrativ fiscal

Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu."

Având în vedere existenţa acestei dispoziţii procedurale înseamnă că instanţa de contencios administrative a emis încă o hotărâre care să stabilească nulitatea unor acte administrative a căror nulitate a fost stabilită ca urmare a efectelor autorităţii de lucru judecat şi a trecut peste procedura administrativă prevăzută de legiuitor prin care organul administrativ era obligat şi îndreptăţit să anuleze actele administrative nule.

Chiar în considerentele sale instanţa a arătat că nulitatea trebuie constatată fie de instanţa judecătoreasca fie de organul administrativ competent, dar nu a observat dispoziţiile procedurale care obligă şi permit organului fiscal să anuleze actele administrative, având în vedere autoritatea de lucru judecat din Decizia nr. 2050/21 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Având în vedere că în dispoziţiile legale sunt prevăzute limitativ actele administrative fiscale care pot fi obiect al acţiunii în contencios administrativ şi că acesta trebuie să fie vătămător, potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004 dar, actul a cărei anulare s-a solicitat nu conţine nici o vătămare deoarece organele fiscale sunt obligate să anuleze actele subsecvente emise ca urmare a dispoziţiilor din Decizia nr. 420/2008 a ANAF şi a Deciziei nr. 2050 din 21 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se impune admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi drept consecinţă respingerea acţiunii în contencios administrativ.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care a solicitat admiterea recursului formulat, modificarea hotărârii atacate, în principal în sensul admiterii excepţiei lipsei de interes a cererii de chemare în judecata, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii ca nefondată, având în vedere următoarele:

Prin hotărârea recurată, instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut faptul că ANAF a refuzat să se pronunţe asupra legalităţii Deciziei de impunere nr. 518 din 3 august 2009 şi a RIF nr. 6804 din 3 august 2009 întocmite de către DGFP Sibiu, după cum, în mod greşit s-a reţinut şi faptul că ANAF nu a constatat nulitatea acestor acte administrative.

De asemenea, în mod greşit s-a reţinut şi faptul că prin decizia emisă de instituţia noastră a considerat că asupra legalităţii actelor administrative ce fac obiectul prezentului dosar s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2050 din 21 aprilie 2010.

Mai mult, instanţa învestită cu judecarea fondului nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei de interes invocată, iar soluţia pronunţată de această instanţă este dată cu încălcarea prevederilor O.G. nr. 92/2003 şi a OPANAF nr. 519/2005.

În acelaşi timp, instanţa de fond nu a analizat şi nu a motivat soluţia sa în ceea ce priveşte nelegalitatea deciziei de soluţionare a contestaţiei, întreaga motivare a hotărârii a avut în vedere motivele invocate de către reclamantă prin acţiune cu privire la nulitatea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes invocată prin întâmpinare, instanţa de fond a omis să se pronunţe cu privire la aceasta, motiv pentru care a admis recursul, a modificat hotărârea atacată în sensul admiterii excepţiei invocate şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea ca fiind lipsită de interes.

Astfel, prin Decizia nr. 152 din 26 mai 2010 emisă de ANAF, a fost soluţionată contestaţia administrativă formulată de reclamantă împotriva actelor administrative fiscale emise DGFP Sibiu, şi a constatat, în esenţă, că actele administrative sunt nule de drept şi nu mai pot produce efecte juridice în raport de soluţia pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia civilă nr. 2050 din 21 aprilie 2010, reţinând, totodată autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte constatările organelor de inspecţie fiscală.

De asemenea, prin decizia de soluţionare a contestaţiei administrative s-a constatat, în mod expres, faptul că actele administrative ce formează obiectul prezentului dosar nu mai pot produce efecte juridice, întrucât au fost întocmite ca urmare a măsurii de reverificare dispusă de ANAF, prin Decizia nr. 348 din 23 iunie 2008, decizie de soluţionare ce a fost anulată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel că, prin Decizia nr. 152 din 26 mai 2010 ce formează obiectul prezentului dosar, ANAF a constatat că aceste acte administrative (decizie de impunere şi raport de inspecţie fiscală), fiind întocmite în baza unui act administrativ anulat, nu mai pot produce efecte juridice, în raport de principiile de drept "quad nulllum est nullum producit efectum"şi "ad imposibilium nulla est obligatio".

Pe cale de consecinţă, nu poate fi reţinută motivarea instanţei de fond, potrivit căreia ANAF a refuzat să se pronunţe asupra legalităţii actelor administrative fiscale întocmite de către DGFP Sibiu, întrucât organul de soluţionare a constatat, în mod expres, nulitatea actelor administrative.

De asemenea, în raport de considerentele Deciziei nr. 152 din 26 mai 2010 emisă de ANAF nu poate fi reţinută nici motivarea instanţei de fond cu privire la constatarea nulităţilor de drept, întrucât, în cauză, s-a constatat această nulitate.

În aceste condiţii, întrucât organul de soluţionare a contestaţiei a constatat prin decizia de soluţionare nulitatea actelor administrative fiscale întocmite de către DGFP Sibiu, instanţa de fond, pe de o parte, a făcut o greşită aplicare a legii, iar pe de altă parte, a denaturat şi a făcut o greşită interpretare a actului dedus judecăţii schimbând înţelesul acestuia.

Prin urmare, având în vedere considerentele deciziei de soluţionare, în cauză s-a constatat nulitatea celor două acte administrative, raport de inspecţie fiscala şi decizie de impunere, astfel că nu pot fi reţinute motivările instanţei de fond sau susţinerile reclamantei potrivit cărora organul fiscal nu a fost analizata nulitatea actelor administrative.

Mai mult, din lecturarea deciziei de soluţionare a contestaţiei şi a cererii de chemare în judecată, se poate observa că acestea cuprind motive identice, în sensul că noile acte administrative fiscale sunt lovite de nulitate având în vedere că acestea au fost întocmite în baza unui alt act administrativ anulat irevocabil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, deşi decizia de soluţionare conţine o motivare identică cu cea reţinută de instanţa de judecată şi cea susţinută de reclamantă prin acţiune, s-a dispus anularea Deciziei nr. 152 din 26 mai 2010 emisă de ANAF, în considerarea faptului că este nemulţumită, nu de cele reţinute în considerentele deciziei de soluţionare, ci de dispozitivul acesteia, prin care s-a respins ca rămasă fără obiect contestaţia administrativă formulată împotriva deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală.

Astfel, soluţia de respingere a contestaţiei administrative ca rămasă fără obiect, nu prejudiciază în nici un fel pe reclamantă, întrucât în ceea ce priveşte decizia de impunere şi raportul de inspecţie s-a reţinut că acestea nu pot produce efecte juridice în raport de Decizia nr. 2050 din 21 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că au fost emise în baza unui act administrativ anulat irevocabil.

Soluţia dată nu o prejudiciază pe reclamantă având în vedere, pe de o parte faptul că, prin decizie, s-a reţinut nulitatea actelor administrative aşa cum s-a arătat anterior, iar, pe de altă parte faptul că, motivele de nulitate invocate de reclamantă în contestaţia administrativă nu mai puteau fi analizate, întrucât organul de soluţionare a constatat că, în cauză, este incident principiul potrivit căruia ceea ce este nul produce efecte nule.

Prin urmare, având în vedere motivul de nulitate reţinut în decizia de soluţionare, în mod corect, s-a reţinut că analizarea motivelor de nulitate a actelor administrative invocate prin contestaţia administrativă care vizau fondul acestora nu mai pot fi analizate, contestaţia administrativă fiind rămasă fără obiect.

În raport de cele învederate anterior, este evident că reclamanta nu justifică un interes în promovarea unei căi de atac împotriva acestor acte administrative, aceasta nefiind prejudiciată prin faptul că celelalte motive de nulitate a actelor administrative nu au mai fost analizate de către organul de soluţionare a contestaţiei, motiv pentru care s-a respins contestaţia ca rămasă fără obiect.

În sensul celor arătate mai sus, sunt incidente prevederile art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea 554/2004, potrivit cărora se poate adresa instanţei de contencios administrativ orice persoană vătămată într-un drept sau într-un interes legitim printr-un act administrativ.

Or, în cauză, reclamanta nu justifică nici vătămarea produsă prin decizia de soluţionare a contestaţiei şi, implicit, nici interesul legitim pentru a se adresa instanţei de contencios cu o cerere de chemare în judecată, prin care instanţa să constate aceleaşi aspecte ce au fost reţinute şi de organele de soluţionare a contestaţiei administrative, din moment ce s-a reţinut, în mod expres, şi explicit faptul că decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală nu mai produc efecte.

În concluzie, având în vedere cele arătate anterior, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepţiei invocate şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii ca fiind lipsită de interes.

În ceea ce priveşte legalitatea Deciziei nr. 152 din 26 mai 2010 de soluţionare a contestaţiei, în mod corect, organele de soluţionare a contestaţiei, au constatat că, în cauză, este incidentă excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi faptul că actele administrative nu mai pot produce efecte juridice.

În acest sens, prevederile art. 213 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003 potrivit cărora "Organul de soluţionare competent se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond, iar când se constată că acestea sunt întemeiate, nu se va mai proceda la analiza pe fond a cauzei".

Iar, potrivit dispoziţiilor pct. 9.4 din OPANAF nr. 519/2005 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea Titlului IX din O.G. nr. 92/2003, "Excepţiile de fond în procedura de soluţionare a contestaţiilor pot fi următoarele: necompetenţa organului care a încheiat actul contestat, prescripţia, excepţia prevăzută de art. 102 alin. (3) C. proc. fisc., republicat, autoritatea de lucru judecat etc."

De asemenea, potrivit dispoziţiilor pct. 12.1 din OPANAF nr. 519/2005, contestaţia poate fi respinsă ca neîntemeiată, ca nemotivată, ca rămasă fără obiect sau ca inadmisibilă, iar potrivit pct. 12.4 din OPANAF nr. 519/2005, prin decizie se poate constata autoritatea de lucru judecat atunci când există identitate de obiect, părţi şi cauză.

Pe cale de consecinţă, în raport de normele ce reglementează soluţionarea contestaţiei administrative, decizia emisă de ANAF este temeinică şi legală, având în vedere, pe de o parte faptul că, prin aceasta s-a constatat autoritatea de lucru judecat, precum şi faptul că actele administrative nu mai pot produce efecte juridice, iar, pe de altă parte faptul că, singura soluţie ce putea fi dată era de respingere a contestaţiei ca rămasă fără obiect, întrucât motivele invocate nu mai puteau fi analizate.

Aceasta era singura soluţie pe care organele de soluţionare o puteau da, întrucât potrivit prevederilor art. 213 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 "În soluţionarea contestaţiei organul competent va verifica motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestaţiei se face în raport de susţinerile părţilor, de dispoziţiile legale invocate de acestea şi de documentele existente la dosarul cauzei. Soluţionarea contestaţiei se face în limitele sesizării".

Astfel că, organul de soluţionare a contestaţiei, luând act că în cauză este incidentă excepţia autorităţii de lucru judecat şi drept urmare actele administrative nu mai pot produce efecte juridice, nu mai putea analiza motivele invocate de reclamantă prin contestaţie întrucât acestea vizau fondul actelor administrative.

Sub acest aspect, soluţia instanţei de fond este lipsită de temei legal, întrucât a dispus anularea deciziei de soluţionare pe motiv că organul de soluţionare a refuzat să se pronunţe asupra contestaţiei administrative, însă aşa cum s-a arătat în precedent, în condiţiile în care s-a constatat nulitatea deciziei de impunere şi a RIF, motivele contestaţiei nu mai putea fi analizate deoarece vizau fondul actelor administrative.

De asemenea, s-a făcut şi o aplicare greşită a legii, având în vedere că instanţa de fond nu a analizat legalitatea deciziei de soluţionare a contestaţiei în raport de prevederile legale indicate anterior din O.G. nr. 92/2003 şi OPANAF nr. 519/2005, soluţia dată fiind singura posibilă în raport de textele de lege incidente, respectiv constatarea nulităţii actelor administrative şi a autorităţii de lucru judecat, iar, pe fond, respingerea ca rămasă fără obiect a contestaţiei administrative.

Mai mult, instanţa de fond nu a avut în vedere prevederile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 potrivit cărora unde prezentul cod nu dispune se aplica prevederile Codului de procedură civilă.

În acest sens, organul de soluţionare a contestaţiei administrative a avut în vedere prevederile art. 106 C. proc. civ. conform cărora "Anularea unui act de procedura atrage şi nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare".

Ori, instanţa de fond nu a avut în vedere la pronunţarea soluţiei faptul că prin decizia de soluţionare s-a constatat nulitatea actelor administrative, iar motivul pentru care au constatat aceasta nulitate este acela că decizia de impunere şi RIF întocmite de DGFP Sibiu nu puteau avea o existenţă de sine stătătoare, ci aceste au fost încheiate în baza unui alt act administrativ anulat irevocabil de Înalta Curte.

Din punct de vedere procedural, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a luat act de sentinţa instanţei judecătoreşti, potrivit căreia au fost anulate atât Decizia de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008, cât şi Raportul de inspecţie fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008 emise de DGFP Sibiu, a constatat că există autoritate de lucru judecat, a constatat nulitatea acestor noi acte administrative ce fac obiectul prezentului dosar, şi având în vedere că obiectul contestaţiei nu mai există, a procedat la respingerea contestaţia ca rămasă fără obiect, în condiţiile în care motivele contestaţiei administrative vizau aspecte de fond.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, precum şi în temeiul art. 304¹ C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru argumentele expuse în continuare.

Problema de drept cu care a fost învestit judecătorul fondului şi a cărei rezolvare de către instanţă este contestată de cele două recurente priveşte efectele juridice ale Deciziei nr. 420 din 16 decembrie 2008, emisă de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în soluţionarea contestaţiei formulată de către reclamantă, în privinţa actelor administrativ fiscale întocmite de organele de control cu ocazia celui de-al treilea control efectuat în privinţa SC R.M.G.C. SA, raportul de inspecţie fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 şi Decizia de impunere nr. 518 din 3 august 2009, în condiţiile în care decizia nr. 420/2008 a fost anulată de către instanţa de judecată. Mai exact, dacă, în aceste circumstanţe, actele administrativ fiscale amintite trebuie să fie supuse controlului de legalitate al organului administrativ competent/instanţei de judecată, din moment ce acestea sunt nelegale.

Judecătorul fondului a reţinut că instanţa supremă s-a pronunţat în mod irevocabil în sensul că nu existau motive suplimentare pentru al doilea control efectuat la reclamantă, anulând astfel decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008, astfel că se impune concluzia că nu există motive suplimentare nici pentru al treilea control, finalizat prin emiterea raportului de inspecţie fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 şi a Deciziei de impunere nr. 518 din 3 august 2009. În aceste condiţii, a reţinut instanţa, cum decizia mai sus amintită a reprezentat temeiul celui de-al treilea control fiscal, rezultă că actele emise cu ocazia controlului efectuat sunt nelegale.

Instanţa de fond nu a împărtăşit opinia autorităţilor publice pârâte, care, deşi au recunoscut nevalabilitatea actelor administrativ fiscale întocmite ca urmare a celui de-al treilea control, nu au procedat la anularea acestora, cu motivarea că sunt nule de drept astfel că cererea reclamantei este, în acelaşi timp, lipsită de interes şi lipsită de obiect. Conform primei instanţe, în sistemul de drept român nu există nulităţi de drept care să producă efecte juridice fără intervenţia organului competent să constate acest lucru, astfel că reţinând că actele contestate sunt nelegale a admis acţiunea reclamantei şi le-a anulat.

Înalta Curte reţine că în speţă, părţile litigante sunt de acord că cel de-al treilea control fiscal efectuat la reclamantă este lipsit de bază legală, în condiţiile în care Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008, temeiul efectuării controlului în discuţie a fost anulată de către instanţa de judecată şi, prin urmare, actele administrativ fiscale întocmite, raportul de inspecţie fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 şi Decizia de impunere nr. 518 din 3 august 2009, sunt nelegale.

Pârâtele intimate susţin însă că respectivele acte administrativ fiscale sunt nule de drept şi nu mai pot produce efecte juridice în raport de soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 2050 din 21 aprilie 2010, astfel că nu este necesară, în aceste condiţii, anularea lor.

Înalta Curte, în deplin acord cu prima instanţă, susţine că nulitatea în dreptul român trebuie întotdeauna să fie constatată de către cel care are competenţa conferită prin lege, fie o instanţă de judecată, fie un alt organ.

A admite punctul de vedere al pârâtelor înseamnă, practic, a pune în discuţie efectivitatea dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, pentru că s-ar ajunge la concluzia că ar putea exista acte administrative, invalide din punct de vedere juridic, a căror contestare, în baza actului normativ precitat, ar fi inutilă, or, un astfel de raţionament este inacceptabil.

Nu există nicio îndoială că raportul de inspecţie fiscală nr. 6804 din 3 august 2009 şi decizia de impunere nr. 518 din 3 august 2009 sunt nelegale, în condiţiile în care instanţa supremă s-a pronunţat asupra legalităţii Deciziei nr. 420 din 16 decembrie 2008, care a stat la baza actelor administrative atacate în prezenta cauză, şi a anulat decizia respectivă.

Cum nu există însă nulităţi de drept care să producă efecte juridice fără a fi pronunţate de organul competent, soluţia pe care Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a dat-o prin Decizia nr. 152/2010 este nelegală deoarece a respins contestaţia, în loc să o admită şi să anuleze actele atacate.

În consecinţă, nici excepţiile invocate de recurente nu sunt fondate.

Astfel, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, aceasta nu este întemeiată întrucât, din moment ce prin Decizia administrativă nr. 152 din 26 mai 2010 contestaţia reclamantei a fost respinsă, actele administrativ fiscale contestate de către SC R.M.G.C. SA au rămas în fiinţă şi ar putea fi puse oricând în executare, indiferent de faptul că opinia pârâţilor la momentul soluţionării contestaţiei era aceea că actele administrative în discuţie erau nule de drept. Altfel spus, interesul protejat de lege al reclamantei este acela de a obţine în justiţie desfiinţarea unor acte infralegislative, invalide din punct de vedere juridic, în procedura instituită prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, rezultă cu puterea evidenţei că în speţă nu sunt întrunite condiţiile art. 1201 C. civ.

Sub acest aspect, este de reţinut că prin Decizia civilă nr. 2050 din 21 aprilie 2010 au fost anulate alte acte administrativ fiscale decât cele contestate în prezenta cauză, Decizia nr. 420 din 16 decembrie 2008, Decizia de impunere nr. 348 din 23 iunie 2008 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. 4014 din 20 iunie 2008, astfel că în consecinţă, rezultă că între cele două dosare nu există identitate de obiect şi cauză.

La fel, nu se poate reţine nici lipsa de obiect, după cum susţin recurentele. Obiectul acţiunii, astfel cum a precizat reclamanta, îl reprezintă actele administrativ fiscale emise în cel de-al treilea control fiscal asupra cărora anterior nu se pronunţase nici instanţa de judecată şi nici organul administrativ competent.

Aşadar, interpretarea regulilor instituite în Codul de procedură fiscală, precum şi în actele subsecvente acestuia, invocate de pârâte în recursurile lor, este eronată, în raport de considerentele mai sus expuse.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că recursurile sunt nefondate le va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Sibiu împotriva Sentinţei nr. 1945 din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2012.

Procesat de GGC - DG

← ICCJ. Decizia nr. 292/2012. Contencios. Obligare emitere act...		ICCJ. Decizia nr. 432/2012. Contencios. Conflict de... →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ: