ICCJ. Decizia nr. 3047/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3047/2012
Dosar nr. 11341/2/2010
Şedinţa publică de la 15 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta A.N.F.P. a chemat în judecată pe pârâta A.P.I.A., solicitând obligarea acesteia la emiterea actului administrativ de încetare de drept a raportului de serviciu al lui V.B. - director executiv adjunct al C.J. Sălaj, potrivit dispoziţiilor art. 98 alin. (1) lit. f), având în vedere că nu îndeplineşte condiţiile de ocupare a unei funcţii publice, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, A.N.F.P. are legitimare procesuală activă în ceea ce priveşte eventualele abateri referitoare la aplicarea legislaţiei privind funcţia publică.
S-a mai arătat că în urma acţiunii de control a Corpului de Control al A.N.F.P. la sediul A.P.I.A. Bucureşti, desfăşurată în baza Ordinului Preşedintelui A.N.F.P. nr. 1351/2010, echipa de control a constatat că, la nivelul acestei instituţii, au fost încălcate prevederi ale legislaţiei funcţiei publice şi funcţionarilor publici. Astfel, s-a constatat nerespectarea prevederilor art. 54 lit. h), privind condiţiile generale de ocupare a unei funcţii publice de o persoană, coroborate cu prevederile art. 98 alin. (1) lit. f), privind modalitatea de încetare a raporturilor de serviciu existente, din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, în ceea ce îl priveşte pe V.B., director executiv adjunct al C.J. Sălaj A.P.I.A.
2. Hotărârea curţii de apel
Prin sentinţa civilă nr. 5781 din 11 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta A.P.I.A. să emită un act administrativ prin care să constate încetat de drept raportul de serviciul al pârâtului V.B.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999, poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte condiţia de a nu fi condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea.
Conform art. 98 alin. (1) lit. f) din aceeaşi lege, „Raportul de serviciu existent încetează de drept când funcţionarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o faptă prevăzută la art. 54 lit. h) sau prin care s-a dispus aplicarea unei sancţiuni privative de libertate, la data rămânerii definitive si irevocabile a hotărârii de condamnare”
Curtea de Apel Bucureşti a mai reţinut că pârâtul V.B. a fost numit prin transfer în interesul serviciului de la O.C.A. Sălaj, începând cu data de 15 iulie 2008, pe funcţia de director executiv adjunct la C.J. Sălaj al A.P.I.A, prin Decizia nr. 1966/05 iulie 2008 a directorului general al A.P.I.A.
Potrivit Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, la efectuarea transferului în interesul serviciului nu se solicită cazierul judiciar, instituţia de la care se transferă funcţionarul public având obligaţia transmiterii dosarului profesional în original la instituţia la care se transferă.
La pronunţarea soluţiei, instanţa de fond a mai constatat că prin Decizia penală nr. 644/ R din 03 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. 1868/337/2005, definitivă, V.B. a fost condamnat la un an închisoare cu suspendare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută şi pedepsită în art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., situaţie evidenţiată şi în cazierul judiciar.
3. Calea de atac exercitată
Pârâtul V.B. a declarat recurs împotriva hotărârii instanţei de fond, solicitând, în principal, casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, şi, în subsidiar, modificarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Subsumat motivului de recurs prevăzut în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul - pârât a arătat că au fost încălcate dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii, pentru că instanţa i-a respins cererea de amânare pentru lipsă de apărare, formulată pentru termenul din 11 octombrie 2011, în condiţiile în care fusese înştiinţat, prin scrisoare recomandată, despre încetarea contractului de asistenţă juridică prin renunţarea la împuternicirea acordată avocatului, cu mai puţin de 15 zile înaintea termenului de înfăţişare, contrar prevederilor art. 72 alin. (2) C. proc. civ.
O altă critică formulată de recurentul - pârât constă în împrejurarea că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, deoarece instanţa nu a procedat la o analiză a probelor din dosar, limitându-se la o reţine susţinerile părţilor şi soluţionând, astfel, procesul, fără a intra în cercetarea fondului [art. 304 pct. 7 şi 312 alin. (5) C. proc. civ.].
Recurentul – pârât a criticat sentinţa şi pentru încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul că instanţa nu s-a conformat dispoziţiilor imperative ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ., nestăruind prin toate mijloacele legale în administrarea tuturor probelor de natură a determina aflarea adevărului în cauză.
În acest sens, a arătat că demersul A.N.F.P. este lipsit de obiect şi nu se încadrează în prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, care îi conferă legitimarea activă doar în două situaţii, reglementate limitativ şi de strictă interpretare. În speţă, nu există un act prin care o autoritate sau instituţie publică să fi încălcat legislaţia referitoare la funcţia publică sau la funcţionarii publici, constatate în urma activităţii proprii de control, după cum nu poate fi reţinut un refuz din partea A.P.I.A. de a emite un act administrativ.
De asemenea, recurentul - pârât a invocat prevederile tezei finale a art. 54 lit. b) din Legea nr. 188/1999 („…cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea”), arătând că pe parcursul soluţionării cauzei, la data de 03 noiembrie 2011, a intervenit reabilitarea de drept, care şterge toate consecinţele condamnării.
În fine, recurentul - reclamant a semnalat aplicarea greşită a art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999, în sensul că infracţiunea pentru care a fost condamnat, aceea de înşelăciune, prevăzută în art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), nu este cuprinsă în enumerarea expresă şi limitativă a infracţiunilor care atrag încetarea raportului de serviciu.
4. Apărările intimatelor
4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, A.P.I.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, că la momentul judecării fondului, recurentul - reclamant avea casier judiciar, iar prin art. 98 alin. (1), corelat cu art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999, legiuitorul a statuat în mod clar, fără echivoc, faptul că funcţionarul public care are înscrisă o condamnare în cazierul judiciar nu mai este compatibil cu deţinerea unei funcţii publice.
4.2. Intimata – reclamantă A.N.F.P., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând fiecăreia dintre criticile formulate, în sensul că dreptul la apărare al reclamantului a fost respectat, s-au administrat toate probele necesare soluţionării cauzei, hotărârea a fost motivată corespunzător, iar prevederile legale invocate în recurs au fost corect interpretate şi aplicate.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs formulate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimata – reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune formulată în exercitarea rolului său de tutelă administrativă în materia funcţiei publice, prevăzut în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi art. 22 alin. (3) din Legea nr. 188/1999.
Soluţia primei instanţe, de admitere a acţiunii, reflectă analiza riguroasă a situaţiei de fapt rezultate din probele cauzei şi interpretarea şi aplicarea corectă a normelor pertinente din legislaţia privind funcţia publică şi tutela administrativă în domeniu.
Analizând punctual criticile formulate de recurentul - reclamant, Înalta Curte constată următoarele:
1.1. Cu privire la motivul prevăzut în art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul – reclamant a invocat încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, prin neacordarea unui termen pentru lipsa de apărare ca urmare a renunţării la mandatul acordat avocatului cu mai puţin de 15 zile înainte de termenul din 4 octombrie 2011.
Într-adevăr, art. 72 alin. (2) C. proc. civ., instituie obligaţia mandatarului care renunţă la împuternicire să înştiinţeze mandantul şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte de termenul de înfăţişare sau de împlinirea termenelor căilor de atac, termen pe care, în speţă, avocatul angajat de reclamant nu l-a respectat.
Această împrejurare nu poate avea însă, în plan procesual, consecinţele juridice propuse de recurentul - reclamant, pentru că, în temeiul art. 156 C. proc. civ.:
„(1) Instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată.
(2) Când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise”
Verificând actele dosarului de fond, Înalta Curte constată că prima instanţă i-a acordat reclamantului un prim termen pentru lipsă de apărare, prin încheierea din data de 5 aprilie 2011, apoi la data de 28 iunie 2011 a amânat cauza pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului reclamantului, iar la termenul din 4 octombrie 2011, chiar dacă a respins cererea de acordare a unui nou termen, a amânat pronunţarea pentru a părţile să poată formula concluzii scrise.
Prin urmare, nu poate fi reţinută o încălcare a principiului dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, care să atragă nulitatea hotărârii potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., la care face trimitere art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Tot în categoria neregularităţilor procedurale, recurentul – pârât a invocat încălcarea art. 12 din Legea nr. 554/2004, referitor la documentele pe care reclamantul trebuie să le anexeze cererii de chemare în judecată. Această critică nu are suport în actele dosarului, pentru că reclamanta a ataşat înscrisurile necesare pentru judecarea cauzei, iar, în speţă, aplicarea art. 12 din Legea nr. 554/2004 nu se poate face literal, fiind vorba despre o acţiune cu fizionomie distinctă, legată de controlul de tutelă, după cum se va detalia în cele ce urmează.
1.2. Cu privire la motivul prevăzut în art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Verificând considerentele sentinţei, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele textului legal menţionat şi explică în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut, în final, că situaţia reclamantului se încadrează în ipoteza art. 98 alin. (1) lit. f), cu raportare la art. 54 lit. b) din Legea nr. 188/1999, iar A.N.F.P. a acţionat potrivit art. 22 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 şi art. 3 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
În plus, instanţa de control judiciar are posibilitatea să menţină o soluţie pe care o consideră legală şi, în acelaşi timp, să înlocuiască sau să completeze motivarea.
În consecinţă, nici această critică nu este fondată.
1.3. Cu privire la motivul prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul – pârât a invocat lipsa de rol activ şi greşita interpretare şi aplicare a legii sub două aspecte: legitimarea activă a A.N.F.P., prin prisma limitelor atribuţiilor reglementate în art. 22 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, interpretat în corelaţie cu obiectul acţiunii în contencios administrativ, conform prevederilor Legii nr. 554/2004, şi judecarea greşită a fondului cauzei, prin încadrarea situaţiei sale în art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999 fără o fundamentare legală şi cu ignorarea tezei finale, privind situaţia în care a intervenit reabilitarea.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală a A.N.F.P., Înalta Curte împărtăşeşte concluzia judecătorului fondului, reţinând că această autoritate a acţionat cu respectarea deplină a limitelor controlului de tutelă pe care îl exercită, în baza legii, în materia funcţiei publice.
Astfel, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dreptul comun în contenciosul administrativ, „A.N.F.P. poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind funcţia publică, în condiţiile prezentei legi şi ale Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată”.
La rândul său, art. 22 alin. (3) din Legea nr. 188 prevede că „A.N.F.P. are legitimare procesuala activa si poate sesiza instanţa de contencios administrativ competenta cu privire la:
a) actele prin care autorităţile sau instituţiile publice încalcă legislaţia referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici, constatate ca urmare a activităţii proprii de control;
b) refuzul autorităţilor şi instituţiilor publice de a aplica prevederile legale in domeniul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici.”.
Interpretarea pe care o propune recurentul, prin raportare la definiţiile actului administrativ şi actului administrativ asimilat constând în refuzul de rezolvare a unei cereri, cuprinse în art. 2 din Legea nr. 554/2004, nu poate fi reţinută în fundamentarea soluţiei, pentru că raportul juridic dedus judecăţii se încadrează în ipoteza art. 22 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 188/1999, refuzul A.P.I.A. de a aplica prevederile art. 98 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999, prin emiterea unui act administrativ prin care să constate încetarea de drept a raportului de serviciu, conform art. 54, art. 97 lit. a) şi art. 98 alin. (2) din aceeaşi lege.
Prevederile legale menţionate au următorul conţinut:
Art. 97
„Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici se face prin act administrativ al persoanei care are competenta legala de numire in funcţia publica si are loc in următoarele condiţii:
a) de drept;
Art. 98
(1) Raportul de serviciu încetează de drept: ….:
f) când funcţionarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o fapta prevăzută la art. 54 lit. h) sau prin care s-a dispus aplicarea unei sancţiuni privative de libertate, la data rămânerii definitive si irevocabile a hotărârii de condamnare; …;
(2) Constatarea cazului de încetare de drept a raportului de serviciu se face, in termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea lui, prin act administrativ al persoanei care are competenta legala de numire in funcţia publica. Actul administrativ prin care s-a constatat încetarea de drept a raporturilor de serviciu se comunica A.N.F.P., în termen de 10 zile lucrătoare de la emiterea lui.
Art. 54
Poate ocupa o funcţie publica persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:
h) nu a fost condamnata pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei in care a intervenit reabilitarea.”
Aşa cum rezultă din proba cu înscrisuri administrată în cauză şi cum corect a reţinut prima instanţă, recurentul - pârât a fost numit în funcţia publică de conducere de director executiv adjunct la C.J. Sălaj al A.P.I.A., la data de 15 iulie 2008, prin transfer în interesul serviciului, iar prin decizia penală nr. 24 din 12 martie 2008 a Tribunalului Sălaj, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 644/ R din 2 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoare de un an, cu suspendarea condiţionată a executării, pentru infracţiunea de înşelăciune.
În considerentele deciziei penale s-a reţinut că „inculpatul în mod repetat a indus în eroare reprezentanţii băncii prin prezentarea unor documente falsificate în vederea justificării creditelor obţinute cu dobânda subvenţionată producând un prejudiciu băncii iar inculpata i-a eliberat inculpatului facturi în vederea inducerii în eroare a reprezentanţilor Sucursalei B.I.R. Sălaj.”
Având în vedere natura infracţiunii pentru care a fost condamnat recurentul – pârât, instanţa de fond a reţinut corect încadrarea în prevederile art. 54 lit. h), mai precis teza referitoare la infracţiuni săvârşite cu intenţie, care atrag incompatibilitatea cu exercitarea funcţiei publice.
Critica referitoare la efectele reabilitării nu este fondată, pentru că, pe de o parte, reabilitarea a intervenit după judecarea fondului iar, pe de altă parte, fiind vorba despre un caz de încetare de drept a raportului de serviciu, care intervine chiar la data hotărârii definitive la condamnare, ştergerea ulterioară a efectelor condamnării nu justifică inacţiunea autorităţii publice în termenul de 5 zile prevăzut în art. 98 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
A.P.I.A. nu avea un drept de apreciere în această privinţă, fiind legată să constate doar existenţa cazului de încetare de drept a raportului de serviciu, iar ceea ce a reţinut A.N.F.P., în controlul de tutelă efectuat, a fost tocmai refuzul A.P.I.A. de a aplica prevederile enunţate mai sus.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 304 pct. 5,7,9 sau 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de V.B., împotriva sentinţei civile nr. 5781 din 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2930/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3158/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
