ICCJ. Decizia nr. 3211/2012. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3211/2012
Dosar nr. 7346/1/2010*
Şedinţa publică de la 26 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
La data de 17 martie 2011, pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost înregistrat dosarul privind pe reclamanta P.O.C. în contradictoriu cu C.S.M., ca urmare a declinării competenței materiale de soluționare a cauzei de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 222 din 18 ianuarie 2011, pronunțată în dosarul nr. 7346/1/2010.
Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P.O.C. în contradictoriu cu C.S.M. s-a solicitat anularea:
- Hotărârii nr. 583 din 01 iulie 2010 a Plenului C.M. (prin care a fost respinsă contestația sa împotriva Hotărârii nr. 396 din 08 aprilie 2010) precum și a;
- Hotărârii nr. 396 din 08 aprilie 2010 a Secției pentru Judecători a Consiliului prin care a fost respinsă cererea sa de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte de apel, și obligarea autorității publice pârâte să emită o hotărâre prin care să i se recunoască gradul profesional de judecător de curte de apel.
În motivarea acțiunii s-a susținut, în esență, că s-a ajuns la situaţia ca, în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să existe trei categorii de magistraţi asistenţi, deşi atribuţiile acestora sunt aceleaşi indiferent de locul în care funcţionează şi de momentul la care au dobândit calitatea de magistrat asistent.
Astfel, există magistraţi asistenţi care au grad de judecător de curte de apel ca urmare a recunoaşterii acestui grad de către C.S.M., există magistraţi asistenţi care fac parte din corpul magistraţilor întrucât la data numirii acestora în funcţie potrivit Legii nr. 56/1993, în vigoare la acea dată, şi există magistraţi asistenţi numiţi după apariţia Legii nr. 303/2004, în cuprinsul căreia nu se mai menţionează expres ca magistraţii asistenţi fac parte din corpul magistraţilor, dar in mod implicit rezultă această apartenenţă întrucât atunci când se face vorbire de drepturile sau obligaţiile magistraţilor asistenţi, legea face trimitere la drepturile şi obligaţiile judecătorilor şi procurorilor, adică ale magistraţilor. Existenţa acestei situaţii anterior expuse conduce la concluzia că avem de-a face cu o încălcare a principiului constituţional al egalităţii în drepturi, nefiind permisă aplicarea unui tratament juridic diferit unor subiecte de drept aflate într-o situaţie identică.
În acelaşi context s-a invocat şi existenta unei discriminări nejustificate în cadrul corpului de magistraţi asistenţi aşa cum este evidenţiata în practica C.E.D.O., care a reţinut ca „o distincţie este discriminatorie daca aceasta nu are o justificare obiectiva si rezonabila, adică daca ea nu urmăreşte un scop legitim sau daca nu exista un raport rezonabil de proporţionalitate intre mijloacele folosite si scopul vizat”.
A mai apreciat reclamanta că prin respingerea acţiunii iniţiale si ulterior prin respingerea contestaţiei au fost încălcate unele principii şi drepturi, şi anume: principiul încrederii legitime, principiul constituţional al egalităţii în drepturi, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. şi principiul prevalentei normelor prevăzute în tratatele şi convenţiile ratificate de S.R., consacrat de art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Pârâtul C.S.M. a formulat întâmpinare prin care, în principal a invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile prevăzută de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările ulterioare și prin urmare respingerea acțiunii formulate, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată și menținerea hotărârilor atacate ca fiind legale și temeinice.
Prin sentinţa civilă nr. 6689 din 14 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de autoritatea publică pârâtă C.S.M.
A respins acţiunea formulată de reclamanta P.O.C., în contradictoriu cu pârâtul C.S.M., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
1. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de autoritatea publică pârâtă, s-a constatat că obiectul cererii formulată de reclamantă se referă la solicitarea acesteia de recunoaștere a gradului de judecător de curte de apel.
Or, reclamanta a formulat o asemenea solicitare, inițial la autoritatea administrativă competentă, C.S.M., care a fost soluționată prin Hotărârea nr. 396 din 08 aprilie 2010, adoptată de secția pentru Judecători a acestui Consiliu, cererea fiind respinsă.
Împotriva acestei prime hotărâri, reclamanta a formulat plângere administrativă (contestație), care i-a fost soluționată prin hotărârea nr. 583 din 01 iulie 2010 adoptată de Plenul C.S.M.
Astfel fiind, rezultă că, reclamanta a epuizat căile de atac reglementate în procedura administrativă de Legea nr. 317/2004, privind C.S.M., rămânându-i la dispoziție exclusiv calea procedurii jurisdicționale în fața instanței de contencios administrativ, excepția invocată de C.S.M., fiind deci neîntemeiată.
2. În ceea ce privește fondul cauzei, s-a constatat că demersul judiciar al reclamantei are ca scop recunoașterea în favoarea sa a gradului de judecător de curte de apel, invocându-se, în esență, că dispozițiile art. 36 din Legea nr. 56/1993 prevedeau în mod expres că magistrații asistenți făceau parte din corpul magistraților, care erau asimilați din punct de vedere al rangului și drepturilor salariale cu judecătorii de la curtea de apel.
În cauză este necontestat că, reclamanta a fost numită în funcția de magistrat asistent după intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, astfel că, dispozițiile acestei legi sunt pe deplin aplicabile, iar referirile la legislația anterioară sunt lipsite de temei.
Este adevărat că, reglementările referitoare la statutul (drepturile, obligațiile, incompatibilitățile, etc.) magistraților asistenți (Cap. 7), se regăsesc în Titlul II al legii intitulat ”Cariera judecătorilor și procurorilor”.
Din ansamblul reglementărilor Titlului II al Legii nr. 303/2004 rezultă însă că, doar judecătorii și procurorii numiți în funcție de Președintele României au acces la promovarea în grade profesionale, la tribunale, curți de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, și respectiv parchetele de pe lângă aceste instanțe.
În privința magistraților asistenți, legiuitorul a înțeles ca evoluția profesională a acestora să se circumscrie coordonatelor reglementate strict la dispozițiile art. 66 și 67 din Legea nr. 303/2004, respectiv promovarea din gradul III în gradul II și respectiv în gradul I, precum și promovarea ca magistrat - asistent șef și respectiv prim magistrat - asistent.
Or, în cauză, a reţinut prima instanţă, reclamanta nu a fost numită niciodată ca judecător sau procuror astfel că, nu poate avea acces pe o cale ocolită, la un grad profesional care poate fi atribuit exclusiv procurorilor și judecătorilor.
Este adevărat că, în jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a obligat C.S.M. să recunoască gradul profesional al unor foști magistrați asistenți, însă, este vorba de situații necomparabile, din moment ce, respectivii magistrați asistenți fuseseră numiți anterior ca judecător/procuror de președintele României, iar la data solicitării gradului reveniseră în activitatea de judecător.
Pe de altă parte, a mai constatat instanţa de fond că în cauză nu poate fi vorba de încălcarea principiului egalității în drepturi și nici a principiului nediscriminării, fiind vorba de situații diferite și necomparabile, magistrații - asistenți reprezentând o categorie profesională distinctă de cea a judecătorilor și procurorilor, cu reglementări judiciare proprii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta P.O.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Prin criticile subsumate motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, următoarele:
1. Împrejurarea, potrivit căreia, în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, există trei categorii de magistraţi-asistenţi, deşi atribuţiile acestora sunt avelaşi, indiferente de locul în care funcţionează şi de momentul la care au dobândit această calitate, conduce la încălcarea principiului constituţional al egalităţii în drepturi şi la existenţa unei evidente discriminări nejustificate în rândul acestei categorii profesionale.
În acest sens, arată recurenta că instanţa de fond nu a corelat dispoziţiile legale incidente cauzei şi din perspectiva succesiunii în timp a legilor care au reglementat statutul magistratului-asistent. O interpretare corectă ar fi dus la concluzia că legiuitorul a înţeles să includă magistraţii-asistenţi în corpul magistraţilor, alături de judecători şi procurori. Susţine că, atâta vreme cât prevederile Legii nr. 303/2004, prin art. 66, menţionează că dispoziţiile privind incompatibilităţile şi interdicţiile, formarea profesională continuă şi evaluarea periodică, drepturile şi îndatoririle precum şi răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor se aplică în mod corespunzător şi magistraţilor – asistenţi, coroborat cu prevederile referitoare la salarizare, potrivit cărora magistraţii-asistenţi sunt asimilaţi din acest punct de vedere judecătorilor cu grad de curte de apel, se impune recunoaşterea gradului de judecător de curte de apel.
2. Printr-un alt set de critici formulate este invocată încălcarea celor 4 principii indicate şi prin acţiunea introductivă de instanţă, precum şi practica anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul admiterii cererilor de recunoaştere a gradului profesional de judecător de Curte de apel a magistratului-asistent, astfel încât, susţine recurenta-reclamantă că trebuie să i se aplice un tratament juridic similar ca şi celorlalte subiecte de drept aflate în situaţii juridice similare, altfel diferenţa de tratament devenind discriminatorie în sensul art. 14 din C.E.D.O.
Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a C.E.D.O., principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii pentru situaţii identice, cum este cazul în speţă.
Intimatul-pârât C.S.M. a depus întâmpinare la recursul formulat, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Înalta Curte, analizând recursul formulat, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente cauzei, constată că acesta este nefondat şi urmează a fi respins, în baza art. 312 C. proc. civ., potrivit considerentelor ce urmează.
1. Instanţa de fond a apreciat în mod judicios că prin efectul asimilării magistraţilor, ca rang şi salarizare, judecătorului de Curte de apel, prin Legea nr. 56/1993 şi ulterior, doar ca salarizare, prin Legea nr. 303/2004 aceştia nu au dobândit ope legis gradul profesional de judecător de Curte de apel.
Recurenta-reclamantă a fost numită magistrat-asistent în temeiul Legii nr. 303/2004, ulterior abrogării Legii nr. 56/1993, astfel încât demersul său judiciar nu poate fi analizat decât în limitele reglementărilor legale în vigoare la momentul dobândirii statutului de magistrat – asistent. Legislaţia anterioară nu poate fi luată în considerare sub aspectul producerii de efecte juridice în ceea ce o priveşte pe recurenta-reclamantă, având în vedere că legea civilă nu ultraactivează şi deci, nu se poate aplica prin analogie la alte situaţii juridice ivite după abrogarea acesteia.
Din această perspectivă, se constată că la momentul la care recurenta-reclamantă a dobândit statutul de magistrat-asistent, respectiv la data de 20 noiembrie 2006, îi erau aplicabile dispoziţiile art. 66 şi urm. din Legea nr. 303/2004, care au înţeles să reglementeze distinct statutul magistraţilor – asistenţi, creându-le o situaţie juridică diferită de aceea a judecătorilor şi procurorilor sub aspectul posibilităţilor de promovare pe funcţie şi grad.
Mai mult decât atât, la data de numirii în funcţia de magistrat-asistent a recurentei P.O.C., fuseseră abrogate prin O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, dispoziţiile din Legea nr. 303/2004 potrivit cărora magistratul-asistent gradul III este asimilat ca salarizare judecătorului cu grad de curte de apel. Astfel, prin noul act normativ de reglementare a indemnizării, magistratul-asistent gradul III, a fost asimiliat din acest punct de vedere cu judecătorul - preşedinte de secţie de tribunal, cu un coeficient de salarizare mai mic decât cel al unul judecător de curte de apel.
Prin urmare, în contextul reglementărilor legale, în vigoare la momentul numirii în funcţia de magistrat-asistent a recurentei, atât în ceea ce priveşte statutul profesional şi juridic al magistratului-asistent, cât şi din perspectiva modului de salarizare, susţinerea reclamantei că este îndreptăţită să i se recunoască gradul de judecător de curte de apel nu are suport probator în realitatea faptică şi nici temei legal.
2. Răspunzând celorlalte critici formulate prin cererea de recurs, referitoare la încălcarea unor principii constituţionale sau consacrate de C.E.D.O., precum şi a principiului nediscriminării, Înalta Curte reţine netemeinicia acestora pentru următoarele argumente:
Prin nerecunoaşterea gradului profesional de judecător de curte de apel, în condiţiile în care legislaţia incidentă nu permite acest lucru, recurenta nu se poate prevala de faptul că i s-au încălcat anumite drepturi printre care şi cel al încrederii ori speranţei legitime în a dobândi sau a fi dobândit eo ipso gradul profesional de judecător de Curte de apel.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a precizat mai sus, recunoaşterea gradului profesional de judecător de curte de apel, în condiţiile pretinse de recurenta-reclamantă (fără a mai fi necesar să îndeplinească, pe lângă vechime, şi celelalte condiţii, ultima fiind cea a susţinerii unui examen), ar conduce inevitabil la concluzia absurdă că judecătorilor şi procurorilor li s-ar crea ope legis, în mod aprioric, o situaţie mai grea decât magistraţilor asistenţi
În ceea ce priveşte aşa zisa discriminare a recurentei în raport cu magistraţii asistenţi cărora li s-a recunoscut prin decizii irevocabile ale Înaltei Curţi, gradul profesional de judecător de Curte de apel, se constată că instanţa de fond, în mod corect, a reţinut că nu se pune problema unui tratament juridic diferenţiat pentru recurentă, deoarece nu ne aflăm în situaţii juridice similare, fiecare speţă în parte vizând situaţii distincte, personale, în care s-au regăsit acei magistraţi asistenţi.
Cu alte cuvinte, nu există identitate sau similitudine între situaţia acestora şi cea a recurentei-reclamante.
Dimpotrivă, dacă s-ar recunoaşte recurentei-reclamante gradul profesional pretins, s-ar crea o evidentă diferenţă de tratament, discriminatorie în raport cu întregul corp de magistraţi din România, cărora nu li s-a recunoscut în aceleaşi condiţii vreun grad profesional, de această dată fiind clar încălcat principiul legalităţii.
Mai mult decât atât, practica recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost unitară în sensul că s-au respins şi acţiunile privind recunoaşterea gradului de judecător de curte de apel formulate de magistraţii-asistenţi care au fost numiţi în funcţie în temeiul Legii nr. 92/1992 şi a Legii nr. 56/1993, reţinându-se că „prin efectul asimilării magistraţilor, ca rang şi salarizare, judecătorului de Curte de apel, aceştia nu au dobândit ope legis gradul profesional de judecător de Curte de apel” (Decizia nr. 3045/2011, Decizia nr. 4671/2011).
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică şi nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se apreciază ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de P.O.C., împotriva sentinţei civile nr. 6689 din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2691/2012. Contencios. Alte cereri. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3347/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
