ICCJ. Decizia nr. 3214/2012. Contencios

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 3214/2012

Dosar nr. 42871/2/2008

Şedinţa publică de la 26 iunie 2012

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la 16 iulie 2008, reclamanta SC "V.D." SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate şi A.N.A.F. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, anularea Deciziei nr. 70 din 28 martie 2008 prin care a fost revocată autorizaţia de operator din 9 noiembrie 2007, suspendarea acestei decizii până la pronunţarea instanţei de fond, obligarea pârâtei la plata daunelor materiale şi morale, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 3497 din 10 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea reclamantei de anulare a Deciziei nr. 70/2008 emisă de Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate din cadrul M.F.P., au fost respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate, iar acţiunea faţă de pârâta A.N.A.F. a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că Decizia nr. 70/2008 a fost anulată ulterior introducerii acţiunii prin Decizia nr. 152 din 29 octombrie 2008 a Comisiei, emisă ca urmare a contestaţiei administrative a reclamantei, astfel încât primul capăt de cerere a rămas fără obiect.

În privinţa daunelor materiale şi morale pretinse de reclamantă, instanţa a constatat că înscrisurile depuse de aceasta se referă la situaţii ulterioare datei emiterii deciziei atacate şi demonstrează că reclamanta nu a fost împiedicată să efectueze anumite activităţi în perioada 28 martie - 15 octombrie 2008 şi că nu a intrat în lichidare pentru a cere despăgubirile reprezentând investiţia făcută.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, iar împotriva încheierii prin care a fost admisă cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 70/2008 au declarat recurs pârâtele A.N.A.F. şi M.F.P.

Prin Decizia nr. 2509 din 12 mai 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondate recursurile declarate de A.N.A.F şi M.F.P. împotriva încheierii din 15 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul reclamantei, a casat în parte sentinţa atacată cu privire la cererea de daune materiale şi a trimis cauza spre rejudecare sub acest aspect aceleiaşi instanţe, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că se impune rejudecarea cauzei sub aspectul daunelor materiale, reprezentând profitul nerealizat de societate în perioada 28 martie - 29 octombrie 2008 şi a cărui stabilire necesită probe noi, altele decât numai înscrisurile permise în recurs, arătând că prin raportare la dispoziţiile art. 998 C. civ. culpa autorităţii rezultă din însăşi decizia de anulare a actului administrativ prin care societăţii i-a fost revocată autorizaţia şi care a împiedicat-o să îşi desfăşoare comerţul timp de 7 luni.

S-a arătat în conţinutul deciziei de casare că, în ceea ce priveşte daunele materiale reprezentând investiţia efectuată de reclamantă cererea nu poate fi primită întrucât natura juridică a investiţiei este aceea a unui spor de valoare adus patrimoniului societăţii şi care îi rămâne acesteia, nefiind o daună.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind legală neacordarea daunelor morale întrucât nu a fost dovedit prejudiciul moral adus prin decizia de revocare a autorizaţiei, act administrativ care prin natura lui nu este unul public.

Cauza a fost înregistrară pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în cauză dispunându-se efectuarea unei expertize judiciare contabile cu obiectivele stabilite prin încheierea de şedinţă de la 20 aprilie 2010.

Prin Sentinţa civilă nr. 3046 din 15 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P.M.B., a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Municipiului Bucureşti, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis acţiunea formulată de reclamanta SC "V.D." SRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la 145.745,28 lei către reclamantă cu titlu de daune materiale.

A obligat pârâtul la 7.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă (5.000 lei cheltuieli cu titlu de onorariu de avocat, 2.000 lei cheltuieli reprezentând onorariu de expert).

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

- În raport de limitele şi conţinutul deciziei de casare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P.M.B. este întemeiată, urmând a o admite cu consecinţa respingerii acţiunii formulate în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

- În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la daunele materiale produse reclamantei ca urmare a emiterii Deciziei nr. 70 din 28 martie 2008 prin care i-a fost revocată autorizaţia de operator, Curtea de apel a avut în vedere conţinutul deciziei de casare sub acest aspect, care a impus atât perioada în care urmează a fi analizat cuantumul profitului nerealizat de către societatea reclamantă (28 martie - 29 octombrie 2008), cât şi criteriile în funcţie de care se va stabili acest cuantum, obiectivele expertizei contabile fixate de instanţă având în vedere aceste aspecte.

- Astfel, instanţa a stabilit ca obiective ale acestui mijloc de probă în raport de înscrisurile existente în contabilitatea societăţii reclamante (balanţe de verificare lunare aferente perioadei aprilie - octombrie 2008, chitanţe şi facturi aferente aceleiaşi perioade), modalitatea în care societatea şi-a desfăşurat activitatea proprie obiectului său de activitate, respectiv dacă a realizat venituri din activitatea de exploatare, cuantumul veniturilor şi cheltuielile rezultate din desfăşurarea acestei activităţi, eventualele pierderi contabile sau alte asemenea deficite înregistrate în aceeaşi perioadă ca urmare a revocării nelegale a autorizaţiei de operator şi dacă au existat cheltuieli efectuate de către reclamantă pentru desfăşurarea activităţii într-un alt spaţiu de depozitare.

- Constatând că, raportul de expertiză efectuat în cauză a răspuns obiectivelor stabilite de instanţă în limitele deciziei de casare, fiind fundamentat pe înscrisuri verificate în contabilitatea reclamantei în perioada aprilie - octombrie 2008, respectiv balanţe de verificare lunare şi facturi, instanţa de fond a dispus omologarea acestuia, însuşindu-şi concluziile formulate de expert.

Totodată, curtea de apel a înlăturat obiecţiunile formulate de autoritatea publică pârâtă referitoare la greşita evaluare de către expert a consecinţelor revocării nelegale a autorizaţiei de operator, prin raportare la faptul că obiectivul principal pentru care se înfiinţează o societate comercială (obţinerea profitului) nu poate fi atins întotdeauna în condiţii reale de piaţă, în condiţiile în care pentru perioada în care reclamanta nu a desfăşurat activitate, expertul contabil a avut în vedere în mod obiectiv indicatori ai activităţii comerciale desfăşurată de către reclamantă în perioada primului an de activitate după anularea revocării autorizaţiei de distribuitor.

- Nici argumentul autorităţii pârâte referitor la faptul că nu poate fi verificat cuantumul veniturilor şi cheltuielilor de exploatare datorită lipsei balanţelor de verificare aferente perioadei mai - iulie 2009 sau situaţiilor vânzărilor pe aceeaşi perioadă, nu poate fi însuşit de instanţă, în condiţiile în care din înscrisurile ataşate raportului de expertiză efectuat în cauză şi din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către reclamantă, reiese că reclamanta a înregistrat situaţia vânzărilor pentru perioada ulterioară anulării deciziei de revocare a autorizaţiei de distribuitor.

- Referitor la cuantumul cheltuielilor având ca obiect plăţile efectuate cu închirierea unui spaţiu pentru desfăşurarea activităţii într-un nou spaţiu de depozitare, s-a apreciat că este corect stabilit în cuprinsul raportului de expertiză, care a avut în vedere contractul de închiriere şi chitanţele care demonstrează plata acestei chirii.

În concluzie, curtea de apel a obligat pârâtul M.F.P. la 145.745,28 lei către reclamantă cu titlu de daune materiale.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

1. Prima critică adusă sentinţei atacate şi care vizează casarea cu trimitere spre rejudecare, este întemeiată pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs se arată că hotărârea atacată încalcă dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Se afirmă că instanţa nu a analizat apărările formulate de Ministerul Finanţelor Publice prin întâmpinarea depusă pentru termenul de judecată din data de 18 decembrie 2009 şi, de asemenea, prin notele scrise depuse pentru termenul din 9 februarie 2010, în considerentele sentinţei neregăsindu-se motivele de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate apărările formulate de Ministerul Finanţelor Publice.

De asemenea, instanţa de fond nu a analizat concluziile Raportului de expertiză, limitându-se la omologarea acestuia şi la a răspunde obiecţiunilor formulate de pârât.

2. Celelalte critici aduse sentinţei atacate se subsumează motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9, pe care recurentul a înţeles să le dezvolte împreună cu cel prevăzut de art. 3041 C. proc. civ., dată fiind legătura strânsă dintre ele.

Susţine, în esenţă, că instanţa de fond nu a ţinut cont de dispoziţiile pct. 122 alin. (25) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal potrivit cărora, contestarea deciziei de revocare a autorizaţiei de operator înregistrat, suspendă efectele juridice ale acestei decizii pe perioada soluţionării contestaţiei în procedură administrativă. În acest sens se arată că, împotriva Deciziei nr. 070 din 28 martie 2008, societatea reclamantă a formulat plângere, înregistrată la Autoritatea Naţională a Vămilor sub nr. 27398 din 13 mai 2008, moment de la care autorizaţia a fost validată, ceea ce înseamnă că intervalul de timp în care societatea nu şi-a mai putut desfăşura activitatea a fost situat între 22 aprilie 2008 - 13 mai 2008. Se menţionează că răspunsul la contestaţie a fost comunicat la data de 29 octombrie 2010, dată până la care societatea putea să îşi desfăşoare activitatea în baza autorizaţiei validată la data de 13 mai 2008, când s-a înregistrat contestaţia administrativă.

În ceea ce priveşte raportul de expertiză, prin motivele de recurs se reiterează obiecţiunile formulate în faţa instanţei de fond, precum şi la răspunsul la obiecţiuni. Se susţine, în esenţă, că expertul nu a prezentat balanţele de verificare aferente perioadei reţinută de instanţă şi nici pentru perioada mai - iulie 2009 şi nici situaţia vânzărilor pe aceeaşi perioadă pentru a se putea verifica temeinic exactitatea datelor contabile şi, indirect a sumelor stabilite ca fiind datorate.

Se mai arată că, în ceea ce priveşte obiectivul 4 al expertizei, suma de 11.760,28 lei calculată de expert ca reprezentând cheltuieli aferente noului spaţiu de depozitare, inclusiv contravaloarea chiriei pentru cele două luni (septembrie - octombrie 2008) trebuie redusă cu suma de 1.807,14 lei reprezentând T.V.A. aferent facturilor pentru chirie, pe care expertul a introdus-o nejustificat în valoarea cheltuielilor.

Recursul este întemeiat.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, raportat la ansamblul probator şi dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, în parte, pentru considerentele expuse în continuare.

I. Motivul de recurs referitor la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că instanţa nu ar fi analizat apărările invocate prin întâmpinare şi notele scrise, este neîntemeiat. Astfel, din analiza celor două înscrisuri menţionate de recurentă, se observă că prin intermediul lor, s-au dezvoltat apărări asupra unor chestiuni de fond ce fuseseră deja tranşate irevocabil prin chiar Decizia de casare nr. 2509 din 12 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie, secţia contencios administrativ şi fiscal. Prin urmare, în rejudecare, instanţa de fond era obligată să ţină cont de limitele deciziei de casare, respectiv să se rejudece doar cererea societăţii referitoare la acordarea daunelor materiale, reprezentând profitul nerealizat în perioada 28 martie 2008 - octombrie 2008, limite respectate de curtea de apel.

Pe de altă parte, susţinerile recurentei în sensul că societatea intimată nu era îndreptăţită să primească aceste daune materiale, nu mai au niciun temei, atâta vreme cât, şi asupra acestui aspect s-a pronunţat irevocabil Înalta Curte prin decizia menţionată.

II. În ceea ce priveşte criticile recurentei legate de faptul că instanţa de fond i-ar fi respins, în mod greşit, obiecţiunile la raportul de expertiză şi nu a analizat concluziile acestuia, Înalta Curte constată că sunt ne fondate.

Din actele dosarului rezultă că recurenta-pârâtă a formulat în două rânduri obiecţiuni la raportul de expertiză, primele fiindu-i admise de către instanţă, iar nemulţumirea recurentei este practic legată de faptul că experta nu a depus 1 dosar balanţele de verificare.

Or, prin răspunsul la obiecţiuni, experta a făcut precizarea că aceste acte fac parte din materialul documentar utilizat pentru realizarea raportului şi, potrivit normelor profesionale pentru realizarea expertizelor contabile nu este obligatoriu de anexat toate documentele contabile, având în vedere şi volumul mare al acestora.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă nu s-a prezentat la locul şi data precizată în convocarea pentru efectuarea expertizei, moment la care ar fi avut posibilitatea să ia cunoştinţă de conţinutul documentelor care au fost predate de societate expertului în vederea efectuării expertizei, inclusiv balanţele de verificare despre care se face vorbire în motivele de recurs.

În aceste condiţii, lipsa de diligenţă a părţii, nu poate reprezenta un motiv de nelegalitate a sentinţei pronunţate.

Înalta Curte mai constată, că instanţa de fond a procedat la analizarea raportului de expertiză, pagina 4 a considerentelor fiind dedicată integral acestui aspect.

În concluzie, argumentele recurentului în susţinerea nelegalităţii raportului de expertiză pe obiectivele 1 şi 2 nu pot fi primite, expertul contabil făcând trimitere la documentele care au stat la baza concluziilor sale, inclusiv la balanţele de verificare.

În ceea ce priveşte critica privind concluziile expertului referitoare la consecinţele faptului că societatea nu a desfăşurat activitate în perioada aprilie 2008 - octombrie 2008, contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte constată că expertul a explicat şi argumentat aceste consecinţe, iar o analiză a rezultatului de exploatare obţinut de societate la finalul anului 2007 nu putea fi efectuată, atâta vreme cât autorizaţia de operator a fost emisă în data de 9 noiembrie 2007.

Motivul de recurs care vizează greşita stabilire a cuantumului cheltuielilor cu noul spaţiu, este întemeiat şi, din această perspectivă recursul va fi admis.

Astfel cum rezultă din actele dosarului, instanţa de fond a încuviinţat obiecţiunile formulate de autoritatea pârât la raportul de expertiză, iar prin Răspunsul la obiecţiunile formulate, experta a stabilit că în ceea ce priveşte obiectivul nr. 4, obiecţia este întemeiată, în sensul că, în raport s-a menţionat valoarea integrală a facturilor emise pentru cheltuielile efectuate cu noul spaţiu de depozitare, fără a se scădea taxa pe valoare adăugată, astfel încât, suma corectă este 9882,6 lei, în loc de 11.760,28 lei stabilită iniţial.

Cu toate acestea, instanţa de fond a obligat autoritatea pârâtă la plata sumei de 145.745,28 lei cum fusese stabilită iniţial, fără a ţine cont de răspunsul la obiecţiuni prin care experta a rectificat greşeala de la pct. 4 al expertizei, diminuând suma plătită de societate pentru amenajarea noului spaţiu.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că se impune modificarea sentinţei recurate, în sensul că, din calculul matematic al adunării sumelor stabilite de expert cu luarea în considerare a celei de 9882,6 lei rezultată la pct. 4 din expertiză, reiese că suma totală datorată societăţii reclamante este de 143,667,60 lei.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica în parte sentinţa atacată în sensul celor menţionate anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate, împotriva Sentinţei civile nr. 3046 din 15 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că obligă pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 143.667,60 lei cu titlu de daune materiale către reclamant.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 iunie 2012.

Procesat de GGC - NN

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3214/2012. Contencios