ICCJ. Decizia nr. 3351/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3351/2012
Dosar nr. 998/42/2009
Şedinţa publică de la 29 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura derulată în primul ciclu procesual
Prin Sentinţa nr. 9 din 18 ianuarie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC. R.S.R. SA Prahova în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C., pârâta fiind obligată să soluţioneze contestaţia fiscală din 14 septembrie 2009 formulată de reclamantă, în termen de 10 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
Au fost respinse, ca inadmisibile, capetele de cerere privind recunoaşterea dreptului reclamantei la dobândă în sumă totală de 5.920.089 lei, obligarea D.G.A.M.C. la achitarea efectivă în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii a sumei de 5.920.089 lei, cu titlu de dobândă, obligarea pârâtei la plata de penalităţi în cuantum de 100.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, obligarea Preşedintelui A.N.A.F. şi a conducătorilor D.G.A.M.C. la plata amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie şi obligarea D.G.A.M.C. la achitarea efectivă a sumei de 5.920.089 lei, cu titlu de dobândă actualizată cu rata inflaţiei.
Au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de cerere subsidiare privind obligarea D.G.A.M.C. la plata de penalităţi în cuantum de 100.000 de lei pentru fiecare zi de întârziere şi obligarea Preşedintelui A.N.A.F. şi a conducătorilor D.G.A.M.C. la plata amenzii de 20 % din salariul minim brut pe economie şi a fost obligată pârâta la 4,3 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, dispunându-se restituirea onorariului de expert în cuantum de 3.000 lei, consemnat la CEC Câmpina cu chitanţa din 15 ianuarie 2010.
Sentinţa nr. 9 din 18 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost recurată de către reclamanta SC R.S.R. SA, iar prin Decizia nr. 4560 din 26 octombrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte de Casatie si Justitie a reţinut că la termenul de judecată din 18 ianuarie 2010, instanţa de fond a pus în discuţia părţilor doar excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare, asupra căreia a rămas în pronunțare, însă în dispozitivul hotărârii recurate instanţa de fond s-a pronunţat nu numai pe excepţie, ci a soluţionat în tot acţiunea cu care a fost investită, încălcând astfel un principiu fundamental al procesului civil, respectiv principiul oralităţii dezbaterilor consacrat de art. 127 C. proc. civ.
În aceste condiţii, Înalta Curte a constatat că împiedicarea recurentei reclamante de a pune concluzii asupra tuturor capetelor de cerere, ci doar asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, a fost de natură a-i produce acesteia o vătămare, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii pronunţate cu încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, menite a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din C.E.D.O.
2. Hotărârea pronunţată în fond după casare
Prin Sentința nr. 136 din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acţiunea aşa cum a fost precizată după ce A.N.A.F. a emis Decizia nr. 1059905 din 30 septembrie 2010, prin care a respins cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5.920.089 lei, dobândă legală până la 27 iulie 2009, a respins capătul de cerere privind anularea Deciziei A.N.A.F. - D.G.A.M.C. nr. 1.059.905 din 30 septembrie 2010, ca rămas fără obiect şi a respins celelalte capete de cerere din acţiunea precizată ca neîntemeiate.
A redus cuantumul onorariului de avocat şi a obligat pârâta la plata sumei de 53.039,3 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând parţial onorariu avocat, onorariu expert, taxă timbru şi timbru judiciar.
Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:
Prin adresa nr. 987.052 din 26 iunie 2009, SC. R.S.R .SA a solicitat restituirea sumei în cuantum total de 35.521 173 lei + TVA respinsă la rambursare în suma 12.1026191ei + TVA stabilită suplimentar în suma de 19.002.767 lei + majorări de întârziere în suma de 4.415.787 lei ca urmare a rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 256 din 04 decembrie 2008, precum şi achitarea dobânzilor aferente acestei sume, calculate de la data expirării termenului de soluţionare a deconturilor aferente lunilor august-noiembrie 2007 şi februarie-martie 2008 până la data plăţii efective a respectivelor sume.
La data de 22 iulie 2009, organele fiscale au emis notele de restituire nr. 8864, 8686 și 8688 în sumă totală de 35.521.173 lei, mai puţin dobânzile aferente sumei de 12.102.619 lei.
Întrucât dobânzile solicitate nu au fost acordate, reclamanta SC R.S.R. SA a formulat o contestaţie fiscală înregistrată din 14 septembrie 2009, solicitând să i se recunoască dreptul pretins şi să i se achite suma de 5.920.089 lei cu titlu de dobânzi.
Ca răspuns la contestaţia formulată, cu adresa din 30 septembrie 2010, A.N.A.F. a comunicat reclamantei că faţă de data depunerii cererii de restituire din 26 iunie 2009, suma stabilită prin sentinţa nr. 256 din 04 decembrie 2008 a fost restituită în termenul legal, nu ca urmare a desfiinţării notelor de compensare, ci ca urmare a desfiinţării titlului de creanţă în baza căruia sumele au fost reţinute din T.V.A. de rambursat, astfel că, societatea nu poate beneficia de dobânzi pentru nerestituirea în termen.
Faţă de această situaţie de fapt, curtea de apel a reținut că potrivit art. 117 alin. (9) C. proc. fisc., procedura de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, inclusiv modalitatea de acordare a dobânzilor prevăzute la art. 124, se aprobă prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor, în acest sens fiind emis Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal.
În privinţa dobânzilor aferente sumelor solicitate la restituire sau rambursare, pct. 1 din Cap. 2 al Ordinului nr. 1899/2004 prevede că: „Pentru sumele nerestituite sau nerambursate în termenul prevăzut de art. 199 alin.(1) şi (2) sau de art. 112 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, republicata, după caz, contribuabilul are dreptul la dobândă conform dispoziţiilor art. 119 din aceeaşi ordonanţă”.
Dobânda urmează a fi calculată conform pct. 2 al aceluiaşi Cap. 2 din Ordinul nr. 1899/2004 potrivit căruia: „Dobânda se calculează începând cu ziua imediat următoare expirării termenului prevăzut la pct. 2 sau a celui prevăzut la Cap. 1 pct. 4 alin. (3), după caz, până în ziua înregistrării, inclusiv, a operaţiunii de compensare şi/ sau a operaţiunii de restituire ori rambursare a eventualelor diferenţe ramase după efectuarea compensării, în conturile bugetare corespunzătoare, cu excepţia impozitului pe venit”.
Dreptul la rambursare a T.V.A. rezultă din dispoziţiile C. fisc., organele fiscale neavând decât obligaţia de a verifica (într-un anumit termen) îndeplinirea condiţiilor legale pentru naşterea dreptului la rambursare, fără a avea - în măsura în care aceste condiţii legale sunt îndeplinite - şi un drept de apreciere asupra oportunităţii rambursării.
Astfel, în cazul în care condiţiile legale pentru rambursare sunt îndeplinite, organele fiscale aveau obligaţia rambursării sumei T.V.A. solicitate în termen de 45 de zile.
Societatea reclamantă a înregistrat la organul fiscal, începând cu data de 01 august 2007 un număr de 8 deconturi de T.V.A. (conform tabelului de la fila 77 din dosarul de fond iniţial), iar suma solicitată fiind efectiv rambursată de către organul fiscal societăţii abia la data de 27 iulie 2009, respectiv cu întârzieri cuprinse între 413 si 626 de zile de la data la care a expirat termenul legal de 45 de zile pentru rambursare, situaţia de fapt fiind confirmată atât de înscrisurile ataşate în cauză în fotocopie, precum şi prin raportul de expertiză tehnică contabilă efectuat în cauză, care a concluzionat în sensul indicat de către reclamantă atât în acţiunea introductivă, cât şi în cererea precizatoare formulată ulterior.
Astfel, în baza art. 124 alin. (1) C. proc. fisc., societatea era îndreptăţită să primească dobânzi pentru sumele solicitate prin fiecare dintre cele opt deconturi de T.V.A.
Având în vedere că operaţiunea de compensare a T.V.A. s-a dovedit a fi nelegală, astfel cum a constatat cu putere de lucru judecat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (prin menţinerea soluţiei de anulare a Notelor de compensare, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti), rezultă cu certitudine că societatea este îndreptăţită la acordarea dobânzilor aferente sumei T.V.A. nelegal compensate, calculate din ziua imediat următoare expirării termenului legal de 45 de zile pentru soluţionarea deconturilor de T.V.A. şi până la data rambursării efective.
Aşadar, curtea de apel a constatat că atâta timp cât D.G.A.M.C. îi revine culpa întârzierilor nejustificate în rambursarea către societate a sumei TVA nelegal compensate (întârzieri cuprinse intre 413 şi 626 zile), rezultă în mod evident că pârâta D.G.A.M.C. datorează dobândă de 0.1% pe zi de întârziere, potrivit legislaţiei procedural fiscale în vigoare pentru perioada supusa analizei, respectiv dobânzi în sumă totală de 5.920.089 lei.
Curtea a apreciat ca fondate susţinerile reclamantei privind împrejurarea că necesitatea acordării de dobânzi de către Stat în cazul rambursării cu întârziere a sumelor TV.A. solicitate de contribuabil se impune şi în baza aquis-ului comunitar din materia T.V.A., astfel cum acesta a fost interpretat de către Curtea Europeană de Justiţie, întrucât dispoziţiile din legislaţia română referitoare la rambursarea T.V.A. sunt rezultatul transpunerii legislaţiei comunitare din domeniul T.V.A, iar jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în materie este obligatorie pentru instanţele din România odată cu data aderării la Uniunea Europeană.
Astfel, curtea de apel a considerat că aplicarea dobânzilor asupra sumei TVA nelegal compensate restituită efectiv societăţii cu întârziere şi achitarea efectivă a acestora se impune în baza jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, evocând în acest sens, paragraful 17 al spetei Sosnowska, opinia exprimată de Avocatul General M. în Speţa Comisia Europeana vs. Italia, paragrafele 63 şi 64, teza finală din Speţa M. dar şi în virtutea principiilor reliefate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cea mai importanta dintre hotărârile ce susţin o astfel de concluzie fiind cea reţinută de această instanţă în speţa E.E. vs. Grecia.
Capătul de cerere privind anularea Deciziei A.N.A.F. – D.G.A.M.C. nr. 1.059.905 din 30 septembrie 2010 a fost respins ca rămas fără obiect, având în vedere că această decizie a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 1069 din 4 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi nu se impune ca un act administrativ-fiscal să fie anulat prin două hotărâri judecătoreşti.
Au fost respinse și capetele de cerere de la poziţiile nr. 4 şi 5 din acţiunea precizată, întrucât dispoziţiile art. 18 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevăd o posibilitate pentru instanţă şi nu o obligaţie, iar pe de altă parte nu se impune stabilirea mijloacelor coercitive la acest moment, reclamanta putând folosi dispoziţiile art. 24 din acelaşi act normativ, în caz de neexecutare în termenul legal.
Cu privire la cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, Curtea a avut în vedere prevederile art. 274 alin. (3) C.proc. civ., dar și jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat că se poate solicita rambursarea cheltuielilor de judecată doar dacă sunt reale, necesare şi sunt rezonabile în cuantum, în raport de obiectul, cuantumul obiectului litigiului dedus judecăţii și pe cale de consecință a redus cuantumul onorariului de avocat şi a obligat pârâta la plata sumei de 53.039,3 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând parţial onorariu avocat, onorariu expert, taxă timbru şi timbru judiciar.
3. Recursul pârâtei
A.N.A.F. a atacat cu recurs sentinţa menţionată, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
O primă critică vizează respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, soluţie pe care recurenta - pârâtă o consideră contrară prevederilor cuprinse în Cap. 2 – Procedura de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal in Anexa 1 a Ordinului Ministrului Finanţelor Publice nr. 1899/2004 - pct. 6 şi 7.
În ceea ce priveşte soluţionarea fondului acţiunii, prin obligarea sa la plata sumei de 5.920.089 lei, reprezentând dobândă pentru suma restituită cu întârziere, recurenta – pârâtă a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 70 şi 124 C. proc. fisc., arătând, în esenţă, că procedura de soluţionare a cererii de restituire formulată de intimata - reclamantă s-a încadrat în termenul prevăzut în art. 70 alin. (2) C. proc. fisc., iar plata efectivă a fost realizată în termenul de 45 de zile prevăzut în alin. (1) al aceluiaşi articol, calculat de la data pronunţării Deciziei nr. 3202 din 9 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Referitor la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, reţinută în motivarea sentinţei, recurenta – pârâtă a arătat că instanţa europeană a avut în vedere nerambursarea T.V.A. într-o perioadă de timp rezonabilă, situaţie care nu poate fi reţinută în speţă.
Recurenta – pârâtă a criticat şi motivarea sentinţei, arătând că aceasta nu exprimă convingerea instanţei, ci preia considerentele unei alte hotărâri.
În privinţa cheltuielilor de judecată, recurenta – pârâtă a invocat prevederile art. 274 alin. (1) şi (3) C.proc civ., susţinând, pe de o parte, inexistenţa culpei sale procesuale şi, pe de altă parte, cuantumul nerezonabil al sumei stabilite de instanţă, în raport cu dificultatea, complexitatea şi durata cauzei şi cu activitatea de asistenţă juridică prestată de avocat.
4. Apărările intimatei şi procedura derulată în recurs
SC. R.S.R. SA. a depus la dosar o foarte amplă întâmpinare prin care a răspuns în mod detaliat tuturor motivelor de recurs, cu argumente de fapt şi de drept şi referiri la jurisprudenţa C.J.U.E.
De asemenea, intimata – reclamantă a formulat o cerere de sesizare a C.J.U.E. cu următoarele întrebări preliminare:
„În interpretarea art. 183 din Directiva T.V.A., prin raportare la situaţia de fapt specifică din speţa dedusă judecăţii:
1. În ce măsură permite dreptul comunitar ca o legislaţie naţională să prevadă sau, după caz, să poată fi interpretată, în sensul că statul membru nu datorează dobânzi în cazul în care sumele solicitate prin deconturile de T.V.A. au fost respinse la rambursare, iar ulterior actele administrativ fiscale au fost anulate de către o instanţă de judecată?
2. În cazul în care răspunsul la întrebarea de mai sus este negativ, în cazul mai sus menţionat, dobânzile urmează a fi calculate de la data expirării termenului legal de soluţionare a deconturilor TVA şi până la data restituirii efective a sumei aprobate la rambursare?”
Cererea de sesizare a C.J.U.E. a fost respinsă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Curte prin încheierea din data de 17 mai 2011, pentru motivele indicate în cuprinsul încheierii, conform art. 268 alin. (4) si alin. (8) din C. proc. civ.
În esenţă, s-a reţinut că în jurisprudenţa sa referitoare la procedura hotărârii preliminare. C.J.U.E. a reţinut că, inclusiv în situaţia în care cererea de sesizare a Curţii este formulată în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse niciunei căi de atac în dreptul intern, instanţa naţională nu este obligată să recurgă la sesizarea C.J.U.E atunci când apreciază că acest demers nu este necesar în vederea soluţionării cauzei, pentru că are la dispoziţie suficiente elemente în legislaţia internă şi a Uniunii Europene şi în jurisprudenţa deja existentă.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenta – pârâtă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de apărările intimatei, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
1.Argumente de fapt şi de drept relevante
Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă în pct. 1 alin.(1) din prezenta decizie, intimata – reclamantă a supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul, considerat nejustificat, de rezolvare a cererii având ca obiect plata de dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a sumei de 12.102.619 lei, reprezentând TVA.
Recunoaşterea dreptului la rambursarea sumei respective, iniţial refuzată de autoritatea fiscală, s-a dispus pe cale judecătorească, prin sentinţa nr. 256 din 4 decembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, irevocabilă prin Decizia nr. 3202 din 09 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, deconturile de T.V.A. cu opţiune de rambursare supuse analizei fiind aferente perioadei august 2007 – martie 2008.
Cererea de acordare a dobânzilor, ce face obiectul prezentului litigiu, a fost înregistrată la A.N.A.F. – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din 26 iunie 2009 şi a fost urmată de o contestaţie administrativă împotriva nesoluţionării în termen, înregistrată din 14 septembrie 2009, soluţionată abia după pronunţarea sentinţei în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 1.059.905 din 30 septembrie 2010.
Refuzul acordării dobânzilor solicitate a fost motivat de autoritatea fiscală, în esenţă, prin împrejurarea că deconturile de T.V.A. au fost soluţionate, după încheierea raportului de inspecţie fiscală, prin compensarea integrală a sumei aprobate la rambursare, la cererea expresă şi repetată a societăţii, iar pentru sumele stabilite prin decizia de impunere, dreptul la restituire ia naştere la rămânerea irevocabilă a sentinţei prin care s-a dispus anularea acesteia.
În acest context factual, sentinţa Curţii de Apel Ploieşti reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor art. 124 C. proc. fisc., într-un sens care concordă cu interpretarea normelor în materie de T.V.A. în jurisprudenţa C.J.U.E. şi cu interpretarea noţiunii de „bun”, avute în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în jurisprudenţa C.E.D.O., ilustrată în considerentele sentinţei prin citate adecvate.
Analizând punctual motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu privire la admisibilitatea acţiunii
Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat al rezolvării unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termen legal, constituie acte administrative asimilate, ce pot fi supuse cenzurii instanţei de contencios administrativ, conform art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, stabilirea caracterului nejustificat al refuzului, conform definiţiei cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, constituind o chestiune de fond în cadrul judecării acţiunii.
În temeiul art. 18 alin. (1) din aceeaşi lege, instanţa, soluţionând acţiunea, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ contestat, ori să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă, iar conform alin. (3), instanţa poate acorda despăgubiri pentru daunele materiale sau morale, dacă reclamantul le-a solicitat.
Legea organică reglementează un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în care instanţa poate să dispună măsuri pentru recunoaşterea şi restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat; atunci când constată, pe baza probelor administrate, că sunt îndeplinite condiţiile legii, poate obliga autoritatea publică să efectueze operaţiunile ori să dispună măsurile solicitate de reclamant şi poate impune obligaţii pentru repararea pagubei cauzate, iar nu doar să reevalueze petiţia care i-a fost adresată.
O atare măsură se încadrează în soluţiile pe care este îndrituită să le pronunţe instanţa, potrivit art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, fără a putea fi calificată drept o ingerinţă în atribuţiile administraţiei publice, interpretarea contrară, propusă de recurenta – pârâtă, fiind de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.
În speţă, ceea ce a sancţionat instanţa a fost refuzul nejustificat de rezolvare a cererii de acordare a dobânzii, iar obligarea pârâtei la plata sumei solicitate de reclamată, stabilite prin raportul de expertiză judiciară, constituie modalitatea de reparare efectivă a pagubei produse reclamatei ca efect al conduitei nelegale a pârâtei.
Cu privire la fondul cauzei
Potrivit art. 124 alin. (1) C. proc. fisc., pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut de art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.
Instanţa de fond a reţinut corect şi cu o motivare ce îndeplineşte cerinţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pe baza probelor administrate, că deconturile de T.V.A. au fost înregistrate începând cu data de 1 august 2007, iar suma solicitată a fost efectiv rambursată de către autoritatea fiscală abia la data de 27 iulie 2009, cu întârzieri cuprinse între 413 şi 626 zile (stabilite prin expertiză contabilă), de la data la care a expirat termenul de 45 de zile prevăzut în art. 70 C. proc. fisc.; operaţiunea de compensare a T.V.A. ne poate fi reţinută ca modalitate legală de îndeplinire a obligaţiei, întrucât notele de compensare au fost anulate prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Nici împrejurarea că dreptul la rambursare T.V.A. a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească nu constituie un motiv justificat pentru depăşirea termenului legal de soluţionare a deconturilor care să înlăture dreptul la dobânzi pe toată perioada litigiului, Înalta Curte având în vedere, în acest sens şi jurisprudenţa recentă a C.J.U.E.
Astfel, prin hotărârea preliminară pronunţată la data de 12 mai 2011 în cauza C – 107/10, E.M.I. 3 AD, C.J.U.E. a stabilit că în lumina principiului neutralităţii fiscale, art. 183 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de taxă pe valoarea adăugată, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită, este prelungit în cazul iniţierii unui control fiscal, această prelungire având drept consecinţă faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului, cu toate că excedentul menţionat a făcut deja obiectul unei reportări pe durata celor trei perioade fiscale care urmează perioadei în care acesta a apărut. În schimb, faptul că termenul normal amintit este stabilit la 45 de zile nu încalcă această prevedere.
În motivarea hotărârii, C.J.U.E. a reţinut, printre altele, că, potrivit jurisprudenţei Curţii, calculul dobânzilor datorate de Trezoreria statului care nu ia în considerare ca punct de plecare ziua în care excedentul de T.V.A. trebuia în mod normal să fie restituit conform Directivei privind T.V.A.-ul este, în principiu, contrar art. 183 din această directiva. Fiecare stat membru are obligaţia să adopte toate măsurile cu caracter legislativ şi administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a T.V.A.-ului datorat pe teritoriul său, iar în această privinţă, statele membre sunt obligate să verifice declaraţiile persoanelor impozabile, conturile acestora şi celelalte documente pertinente, precum şi să calculeze şi să colecteze taxele datorate (Hotărârea din 29 iulie 2010, Profaktor Kulesza, Frankowski, Jozwiak, Ortowski, C-188/09). Termenul de rambursare a excedentului de T.V.A. poate fi, în principiu, prelungit în vederea efectuării unui control fiscal, fără ca o astfel de prelungire să trebuiască să fie considerată nerezonabilă, în măsura în care această prelungire nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru îndeplinirea controlului (a se vedea prin analogie Hotărârea Sosnowska, citată anterior, punctul 27). Cu toate acestea, dacă persoana impozabilă nu poate dispune temporar de sume echivalente cu excedentul de T.V.A., aceasta suportă un dezavantaj economic care poate fi compensat prin plata dobânzilor, garantându-se astfel respectarea principiului neutralităţii fiscale (par. 51 si 53).
Aceste considerente nu fac decât să detalieze diferite aspecte ale principiului potrivit căruia, deşi statele membre dispun de o anumită libertate în stabilirea condiţiilor de rambursare a excedentului de T.V.A., aceste condiţii nu pot aduce atingere principiului neutralităţii fiscale, făcând ca persoana impozabilă să suporte, în tot sau în parte, sarcina acestei taxe.
Cu privire la cheltuielile de judecată
Recurenta – pârâtă a criticat şi obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, dar Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., pentru că, potrivit soluţiei pronunţate de judecătorul fondului şi menţinute de instanţa de control judiciar, pârâta are calitatea de „parte care cade în pretenţii”, conform prevederii legale menţionate, iar suma de 53.039,3 lei, stabilită în sarcina acesteia, conţine taxa de timbru, timbrul judiciar, onorariul de expertiză şi onorariul de avocat, redus în mod proporţional în raport cu durata, complexitatea şi miza litigiului.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 ori 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, împotriva Sentinței nr. 136 din 27 aprilie 2011 a Curţii de Apel Ploiești, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3427/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2753/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
