ICCJ. Decizia nr. 2753/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2753/2012
Dosar nr. 278/2/2011
Şedinţa publică de la 1 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul C.M.M. a chemat în judecată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care a va pronunţa să dispună obligarea acesteia:
1. să procedeze la analizarea dosarului înregistrat la Comisie cu nr. 48054/CC, în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. Ş.M.;
2. să desemneze evaluator şi să predea dosarul acestuia în vederea întocmirii raportului de evaluare, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii;
3. să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul menţionat mai sus în termen de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii;
4. la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că dosarul care a stat la baza emiterii Dispoziţiei Primarului Municipiului Bucureşti din 23 iulie 2010 a fost înregistrat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 48054/CC, fiind parcursă etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor.
A mai arătat că, deşi au trecut mai mult de 10 ani de la depunerea notificării, iar dosarul administrativ este complet, acesta nu este soluţionat, producându-i grave prejudicii morale şi materiale.
Prin întâmpinarea formulată la data de 30 iunie 2011 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, precizând că dosarul a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 4714 din 7 iulie 2011 a respins excepţia lipsei de obiect invocată de pârâtă, a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâta să analizeze dosarul înregistrat sub nr. 48054/CC sub aspectul legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului.
Totodată, a obligat pârâta să desemneze un evaluator şi să predea dosarul în vederea întocmirii raportului de evaluare în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în termen de 60 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii şi să plătească cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 RON, constând în onorariu de avocat.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut următoarele:
- Excepţia lipsei de obiect a capătului de cerere privitor la obligarea pârâtei la analizarea dosarului înregistrat sub nr. 48054/CC este neîntemeiată, întrucât susţinerile pârâtei nu au fost dovedite cu probatoriile administrate în cauză.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că termenul rezonabil de soluţionare a cererii nu a fost respectat, în condiţiile în care notificarea formulată de reclamant a fost soluţionată după 9 ani, deşi termenul legal este de 60 de zile, iar de la data înregistrării Dosarului nr. 48054/CC la Comisia Centrală şi până la sesizarea instanţei nu s-a întreprins nicio operaţiune administrativă în vederea analizării dosarului şi emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubire.
Referitor la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, s-a reţinut că acesta trebuie redus în raport de complexitatea cauzei, de faptul că soluţionarea pricinii s-a realizat la primul termen de judecată şi, în plus, s-a avut în vedere că aceste cauze fac parte din categoria pricinilor repetitive în care jurisprudenţa este constată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
1) Recurenta a susţinut că instanţa de fond nu a reţinut aspectele legate de ordinea de soluţionare a dosarelor, susţinând în mod greşit existenţa depăşirii termenului rezonabil în privinţa soluţionării dosarului aferent Dispoziţiei din 23 iulie 2010 a Primăriei Municipiului Bucureşti.
2) Referitor la îndeplinirea obligaţiilor stabilite în dispozitivul sentinţei recurate condiţionate de termenul de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, recurenta a susţinut că procedura administrativă nu poate fi parcursă într-un interval de 30 de zile iar emiterea deciziei nu depinde exclusiv de Comisia Centrală ci de evaluatori.
3) Cât priveşte obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 RON s-a susţinut că este neîntemeiată faţă de obiectul pricinii, întrucât cererea introductivă de instanţă priveşte o obligaţie de a face în sarcina Comisiei Centrale.
S-a mai susţinut că, această Comisie reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel că, aceasta nu poate fi obligată să plătească cheltuieli de judecată în nume propriu.
Recursul este nefondat.
În fapt, prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti str. Ş.M., sector 2.
Prin dispoziţia din 23 iulie 2010 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului notificat, propunându-se măsuri reparatorii prin echivalent, după care dosarul aferent dispoziţiei de mai sus a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrat sub nr. 48054/CC.
Demersurile întreprinse de reclamant, anterior sesizării instanţei nu au primit nici un răspuns din partea autorităţii pârâte.
Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de fond, în mod întemeiat, a reţinut că, prin conduita manifestată în soluţionarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 parag.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a cărui incidenţă nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale şi desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor nu conferă suport susţinerilor autorităţii publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituţia României, normele naţionale cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să contravină principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci şi în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice. În egală măsură, normelor administrative emise de autoritatea competentă în vederea organizării propriei activităţi de executare a legii şi stabilirii ordinii soluţionării dosarelor nu li se pot conferi efecte juridice, în sensul justificării încălcării principiului termenului rezonabil şi a celorlalte garanţii ale bunei administrări.
Deşi argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005 care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entităţi (organe învestite cu soluţionarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depăşirea termenului rezonabil de rezolvare a situaţiei litigioase a intimaţilor.
Aşa cum rezultă din cele expuse anterior, ceea ce a sancţionat instanţa de fond, prin hotărârea pronunţată, a fost încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii administrative şi prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor reparatorii, durata excesivă a procedurii aducând atingere atât dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi dreptului de proprietate ocrotit în Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Toate aceste elemente conturează cu pregnanţă caracterul nejustificat al refuzului de emitere a actului administrativ de către Comisia Centrală, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine faptul că, în mod corect, instanţa de primă jurisdicţie a constatat că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege, motiv pentru care a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Potrivit art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
În condiţiile în care obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâtei la desemnarea unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, care nu a fost efectuat nici până la această dată, precum şi la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, iar autoritatea pârâtă a încercat să argumenteze că nu a refuzat nejustificat să soluţioneze cererea reclamantei, nu se poate vorbi despre o recunoaştere clară, necondiţionată şi neechivocă a „pretenţiilor” reclamantei în sensul art. 275 din C. proc. civ., astfel că instanţa de fond a făcut corect aplicarea art. 274 alin. (1) din acelaşi cod.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 din C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata către intimată a sumei de 2000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, conform dovezii depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 4714 din 7 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească intimatului suma de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3351/2012. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 2751/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
