ICCJ. Decizia nr. 3424/2012. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3424/2012
Dosar nr. 1072/45/2011
Şedinţa publică de la 12 iulie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul Z.I. a chemat în judecată pe pârâtele Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Vaslui, solicitând repunerea în funcţia deţinută anterior emiterii Ordinului de demitere din funcţie nr. 276 din 24 aprilie 2009, emis de Preşedintele ANOFM, ordin ce a fost anulat prin Sentinţa civilă nr. 128/CA din 17 mai 2010, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, sentinţă rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 565 din 02 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv în funcţia de director executiv adjunct la AJOFM Vaslui, obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri constând în drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate cu rata inflaţiei şi dobânda de referinţa a Băncii Naţionale a României, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, constând în indemnizaţia de concediu de odihnă, stimulente, prima de vacanţa, prime şi al 13-lea salariu, aferente perioadei de la data demiterii reclamantului, respectiv data de 19 mai 2010, şi până la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce urmează a fi pronunţată în cauză, precum şi obligarea pârâtelor la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii s-a arătat că prin Ordinul nr. 422 din 17 iulie 2006 al Preşedintelui ANOFM, reclamantul a fost numit în funcţia de director executiv adjunct la AJOFM Vaslui, funcţie pe care a ocupat-o prin concurs, iar la data de 19 mai 2009 a fost eliberat din funcţia respectivă, ca urmare a Ordinului nr. 276 din 24 aprilie 2009 emis de Preşedintele ANOFM.
Ordinul nr. 276 din 24 aprilie 2009 a fost anulat prin Sentinţa civilă nr. 128/CA din 17 mai 2010, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. 409/45/2009, sentinţă ce a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 565 din 02 februarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin întâmpinare, pârâtele Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Vaslui au invocat excepţia tardivităţii acţiunii, susţinând că reclamantul s-a adresat instanţei de contencios administrativ peste termenul de un an prevăzut de dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum şi cu încălcarea termenului de 6 luni stabilit de art. 11 din acelaşi act normativ.
Prin Sentinţa nr. 1/2012 din 6 ianuarie 2012 Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia tardivităţii acţiunii şi a respins ca tardivă acţiunea formulată de reclamantul Z.I. împotriva pârâtelor Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Vaslui, având ca obiect repunerea reclamantului în funcţia publică deţinută anterior emiterii Ordinului de demitere din funcţie nr. 276 din 24 aprilie 2009, precum şi obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri; a respins cererea privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii acţiunii, faptul că, în conformitate cu prevederile art. 106 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 188/1999, ale art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, în contenciosul administrativ cererea de anulare a unui act administrativ şi cea de reparare a prejudiciului se introduc la instanţă în acelaşi timp, cererea de acordare de despăgubiri, atât morale, cât şi materiale, precum şi cererea de reintegrare fiind capete secundare de cerere în cadrul acţiunii principale în contencios administrativ, pentru a da posibilitatea instanţei care analizează legalitatea actului administrativ să decidă şi asupra măsurilor de reparare a prejudiciului.
Instanţa a apreciat că această concluzie se desprinde şi din dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în care se face referire atât la cererea de anulare a unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, cât şi la repararea pagubei cauzate, precum şi faptul că de la regula instituită în aceste texte de lege există însă o excepţie reglementată de dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, s-a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, prin acest text de lege reglementându-se posibilitatea formulării cererii de despăgubiri la o dată ulterioară introducerii cererii principale în anularea unui act administrativ, pornind de la ideea că la data formulării cererii de anulare reclamantul nu cunoştea întinderea pagubei.
Instanţa de fond a apreciat că dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se aplică însă şi în situaţia în care reclamantul a cunoscut întinderea prejudiciului înainte de data formulării cererii de anulare, dar nu a formulat capătul de cerere privind despăgubirile în cadrul acţiunii principale, caz în care reclamantul are posibilitatea de a formula în mod distinct, ulterior, o acţiune separată pentru repararea prejudiciului, însă sub condiţia imperativă a respectării termenului de prescripţie de un an, calculat, conform dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Sancţiunea nerespectării acestui termen, dacă nu este incidentă o cauză de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei, o constituie respingerea cererii ca tardiv introdusă.
Instanţa de fond a apreciat că reclamantul a cunoscut în mod obiectiv întinderea pagubei la data emiterii Ordinului de demitere din funcţie nr. 276 din 24 aprilie 2009, când a încetat plata drepturilor salariale de care a beneficiat până la acel moment şi, prin urmare, termenul de 1 an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, calculat conform dispoziţiilor art. 101 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., a început să curgă de la 24 aprilie 2009 şi s-a împlinit la data de 26 aprilie 2010.
Întrucât cererea de acordare de despăgubiri şi de reintegrare a fost introdusă la instanţa de judecată de reclamantul Z.I. la data de 16 iunie 2011, Curtea de Apel a constatat că a fost depăşit termenul de prescripţie de 1 an.
Curtea de Apel a considerat că, aşa cum reiese din prevederile legale mai sus menţionate, cele două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea Ordinului de demitere din funcţie nr. 276 din 24 aprilie 2009, cu consecinţa înlăturării acestuia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, repararea prejudiciului prin reintegrare şi acordare de despăgubiri au obiect şi finalitate diferite, şi, deci, nu se confundă. Aceasta înseamnă că în situaţia în care instanţa de contencios administrativ anulează un act administrativ de eliberare din funcţia publică, reintegrarea în funcţia publică deţinută nu intervine automat, ca efect al anulării actului de demitere, ci este necesară solicitarea funcţionarului public de reintegrare, adresată instanţei de judecată, aspect stabilit, de altfel, de art. 106 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Având în vedere cele ce preced, instanţa a admis excepţia tardivităţii acţiunii şi a respins, ca tardivă, acţiunea formulată de reclamantul Z.I. împotriva pârâtelor Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Vaslui, având ca obiect repunerea reclamantului în funcţia publică deţinută anterior emiterii Ordinului de demitere din funcţie nr. 276 din 24 aprilie 2009, precum şi obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., instanţa a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva Sentinţei nr. 1 din 6 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamantul prin care s-a solicitat admiterea acestei căi extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Reclamantul a învederat, prin motivele cererii de recurs, că prin sentinţa recurată s-a dat o greşită rezolvare excepţiei de tardivitate, şi s-a reţinut eronat că cererea de reintegrare în funcţie şi cererea de acordare a drepturilor salariale ar fi trebuit să fie formulate în acelaşi timp cu cererea de anulare a ordinului de demitere.
Pentru a considera că acţiunea a fost introdusă cu depăşirea termenului de prescripţie sub aspectul tuturor capetelor de cerere, prima instanţă a interpretat dispoziţiile art. 106 din Legea nr. 188/1999 şi prevederile art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, în sensul că deodată, în aceeaşi cerere de chemare în judecată, în unul şi acelaşi dosar, ar trebui să fie formulate atât acţiunea în anularea ordinului, cât şi reintegrarea în funcţia publică deţinută precum şi drepturile salariale.
Această interpretare, a susţinut recurentul, este vădit greşită, întrucât dispoziţiile alin. (2) al art. 106 din Legea nr. 188/1999 când se referă la "instanţa care a constatat nulitatea actului administrativ" face doar indicarea instanţei competente să dispună reintegrarea în funcţia publică deţinută, dar nu impune nicio condiţionare ca măsurile să fie dispuse neapărat pe baza unei cereri unice şi prin una şi aceeaşi hotărâre.
Recurentul a precizat că deoarece sentinţa de anulare a ordinului de demitere a devenit irevocabilă la data de 2 februarie 2011, de la acest moment s-a născut în mod irevocabil dreptul reclamantului de a solicita reîncadrarea în funcţia publică deţinută, situaţie în care prescripţia dreptului de a cere reintegrarea în funcţie curge de la acest moment. Dacă se refuză dreptul reclamantului la reintegrarea în funcţie, s-a apreciat că anularea ordinului de demitere din funcţia publică este iluzorie, iar "considerentul primei instanţe cu privire la înlăturarea ordinului din realitatea juridică nu are corespondent în realitate, pentru că anularea înseamnă lipsirea unui act juridic de efectele sale. Or, prima instanţă prin soluţia pe care a dat-o în termenii în care a motivat-o, a redus anularea doar la un aspect formal, fără nicio eficienţă practică.
Pe de altă parte, recurentul a invocat şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, arătându-se că judecătorul fondului a considerat neîntemeiat că întinderea pagubei ar fi fost cunoscută de către reclamant în mod obiectiv la data emiterii ordinului.
Or, a cunoaşte sau a avea posibilitatea obiectivă de cunoaştere a unei pagube presupune ca paguba să se fi produs deja. De aceea, în ce priveşte drepturile salariale cuvenite, de exemplu pentru perioada începând cu data de 2 februarie 2011, nu se poate susţine sub nicio formă că paguba ar fi fost deja produsă la data emiterii ordinului de demitere.
În fine, a relevat reclamantul că paguba cu privire la drepturile salariale aferente fiecărei luni se produce în fiecare lună în care reclamantul este lipsit de drepturile salariale. Cât timp pentru fiecare tranşă lunară de salariu paguba se produce în fiecare lună, pentru fiecare tranşă lunară curge câte un termen de prescripţie separat, ceea ce face ca şi în ipoteza aplicării art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cel puţin cât priveşte drepturile salariale aferente ultimului an anterior datei de 16 iunie 2011, prescripţia să nu fie împlinită.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimatele Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Vaslui au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea, în esenţă, că în mod întemeiat şi cu respectarea legii instanţa de fond a admis excepţia tardivităţii introducerii de către reclamanta a cererii de chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea ca tardiv formulată.
Recursul este fondat şi urmează a fi admis, cu consecinţa casării Sentinţei nr. 1 din data de 6 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Este necontestat, în litigiu, că prin Ordinul nr. 276 din data de 24 aprilie 2009 emis de preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă s-a dispus eliberarea reclamantului Z.I., începând cu data expirării perioadei de preaviz de 30 de zile, din funcţia publică de director executiv adjunct MPM al Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Vaslui, în temeiul prevederilor art. III alin. (11) din O.U.G. nr. 37/2009, coroborate cu cele ale art. 99 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată.
Prin Sentinţa nr. 128/C.A. din data de 17 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 565 din data de 2 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte acţiunea reclamantului Z.I., cu consecinţa, printre altele, şi a anulării Ordinului nr. 276 din 24 aprilie 2009 emis de preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă.
Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată sub nr. 1587/89/2011 din data de 16 iunie 2011 la Tribunalul Vaslui şi ulterior, urmare declinării de competenţă, la Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Z.I. a solicitat, în "contradictoriu cu Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Vaslui, repunerea în funcţia publică deţinută anterior emiterii Ordinului nr. 276 din 24 aprilie 2009 emis de preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri constând în drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate cu rata inflaţiei şi dobânda de referinţă a BNR şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul constând în indemnizaţia de concediu de odihnă, stimulente, prima de vacanţă, prime şi al 13-lea salariu, aferente perioadei de la data demiterii, respectiv data de 19 mai 2010 şi până la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce urmează a fi pronunţată în litigiu, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În mod neîntemeiat Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 1 din 6 ianuarie 2012, a admis excepţia tardivităţii acţiunii reclamantului şi a respins ca tardivă acţiunea formulată de Z.I. împotriva pârâţilor Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţe de Muncă şi Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Vaslui.
Potrivit art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "(1) în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum şi plata de către autoritatea sau instituţia publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public. (2) La solicitarea funcţionarului public, instanţa care a constatat nulitatea actului administrativ va dispune reintegrarea acestuia în funcţia publică deţinută".
Pe de altă parte, se reţine că art. 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că "(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile; e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative. (2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz. (21) În cazul suspendării, potrivit legii speciale, a procedurii de soluţionare a plângerii prealabile, termenul prevăzut la alin. (1) curge după reluarea procedurii, de la momentul finalizării acesteia sau de la data expirării termenului legal de soluţionare, după caz, dacă a expirat termenul prevăzut la alin. (2). (3) În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, termenul curge de la data când s-a cunoscut existenţa actului nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. (2). (4) Ordonanţele sau dispoziţiile din ordonanţe care se consideră a fi neconstituţionale, precum şi actele administrative cu caracter administrativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând. (5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripţie, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere".
Cu titlu de excepţie, art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, având denumirea marginală "Termenul de prescripţie pentru despăgubiri", precizează, prin alin. (1), că atunci când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, şi, prin alin. (2), că cererile având ca obiect aceste despăgubiri se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).
Din interpretarea sistematică şi teleologică a prevederilor art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor şi a dispoziţiilor art. 11 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, nu se poate concluziona că în situaţia actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu al funcţionarului public în mod obligatoriu prin aceeaşi acţiune în contencios administrativ reclamantul trebuie să solicite anularea actului considerat nelegal şi netemeinic, reintegrarea în funcţia publică deţinută anterior cât şi obligarea autorităţii sau instituţiei publice emitentă a actului administrativ la plata despăgubirii egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public, că prin urmare data când se cunoaşte paguba este aceea a emiterii actului considerat netemeinic şi nelegal şi că în aceste condiţii de la această dată începe să curgă termenul de prescripţie pentru despăgubiri.
De aceea, prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ îşi găsesc aplicabilitate şi în materia cererilor de despăgubire formulate de funcţionarul public deosebit de prealabila acţiune în anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, termenul de prescripţie începând să curgă în această ipoteză de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, dată care nu poate fi considerată, invariabil, aceea a emiterii actului administrativ considerat nelegal şi netemeinic.
În cauză, data la care recurentul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea despăgubirilor băneşti la care avea dreptul, potrivit prevederilor art. 106 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 188/1999, nu poate fi alta decât data rămânerii irevocabile a Sentinţei nr. 128/CA din 17 mai 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi anume data de 2 februarie 2011 când s-a pronunţat Decizia nr. 565 din 2 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care au fost respinse ca nefondate recursurile formulate de Guvernul României şi de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă împotriva sentinţei menţionate.
Or, prin raportare la data de 2 februarie 2011, mai sus arătată, se reţine că în mod neîntemeiat prin sentinţa atacată a fost respinsă ca tardivă acţiunea reclamantului, înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Vaslui la 16 iunie 2011, aceasta fiind introdusă în termenul de un an prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
În aceste condiţii, constatând ca sunt întemeiate motivele de recurs invocate în cauză, şi că instanţa de fond a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, urmează a se dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) şi art. 313 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, cu majoritate, admiterea recursului declarat de reclamantul Z.I. împotriva Sentinţei nr. 1 din 6 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ, cu consecinţa casării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Cu majoritate,
Admite recursul declarat de Z.I. împotriva Sentinţei nr. 1 din 06 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu opinia separată a doamnei judecător E.C., în sensul respingerii recursului ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iulie 2012.
OPINIA SEPARATĂ
redactată de judecător E.C., în temeiul prevederilor art. 258 şi 264 alin. (2) C. proc. civ.
Din examinarea acţiunii, a situaţiei de fapt şi a motivelor de recurs, apreciez că se impune respingerea recursului pentru considerentele ce se vor expune în continuare.
Recurentul-reclamant a solicitat prin cererea de chemare în judecată care a format obiectul analizei judiciare din prezenta cauză, repunerea în funcţia deţinută anterior emiterii Ordinului nr. 276 din 24 aprilie 2009 şi obligarea la despăgubiri constând în drepturile salariale şi alte drepturi ce i s-ar fi cuvenit pentru funcţia deţinută anterior emiterii Ordinului nr. 276/2009.
A susţinut că prin Sentinţa nr. 128/CA din 17 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 565 din 2 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost anulat Ordinul nr. 276/2009, astfel că se impune repunerea în funcţia anterioară şi obligarea la despăgubiri.
Prima instanţă, prin Sentinţa nr. 435/CA din 24 octombrie 2011 a respins ca tardivă acţiunea formulată de reclamant.
În motivele de recurs s-a susţinut că greşit a admis prima instanţă excepţia tardivităţii acţiunii, întrucât trebuie calculat termenul de introducere a acţiunii începând cu data când a rămas irevocabilă hotărârea prin care s-a dispus anularea Ordinului nr. 276/2009 al Agenţiei Naţionale de Ocupare a Forţei de Muncă.
Cu privire la obligarea pârâtei-intimate de a-l reintegra pe recurentul-pârât
Potrivit art. 106 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, instanţa care a constatat nulitatea actului administrativ va dispune reintegrarea funcţionarului public în funcţia publică deţinută.
Reclamantul nu a solicitat prin acţiunea al cărei obiect l-a constituit anularea ordinului de eliberare din funcţie şi reintegrarea, astfel că instanţa de fond a respins legal acţiunea reclamantului ca tardivă.
Din modul de redactare a textului art. 106 alin. (2) coroborat cu alin. (1), rezultă că la solicitarea funcţionarului public, instanţa care constată nulitatea actului va dispune şi reintegrarea acestuia.
Astfel, cele două cereri de anulare şi reintegrare se soluţionează concomitent de către aceeaşi instanţă, formularea legiuitorului având suficientă claritate şi astfel norma de drept este previzibilă.
Dacă cererea de reintegrare nu s-a formulat în faţa instanţei care a soluţionat acţiunea în anulare, pârâtul este decăzut din dreptul de a mai solicita reintegrarea, astfel că se impunea respingerea recursului.
Rezolvarea legislativă cuprinsă în art. 106 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 corespunde şi exigenţelor principiului stabilităţii, consacrate atât în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cât şi în dreptul comunitar, deoarece dacă funcţionarul public nu a solicitat odată cu anularea actului şi reintegrarea, atunci autoritatea emitentă poate ocupa acel post prin angajarea unei alte persoane al cărei raport de funcţie devine incert, dacă s-ar accepta posibilitatea ca acţiunea în reintegrare să facă obiectul unei cereri separate.
Reglementarea cuprinsă în art. 106 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 este similară abordării legislative C. muncii cu privire la reintegrarea în funcţie a personalului contractual.
Astfel, potrivit art. 80 alin. (2) C. muncii, la solicitarea salariatului, instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.
Aşadar, şi în această materie, instanţa care a soluţionat cererea de anulare a concedierii va soluţiona, la cererea salariatului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
În ambele materii nu se poate formula o cerere separată pentru reintegrare, pentru că prin voinţa legiuitorului, anularea actului şi repunerea în situaţia anterioară sunt de competenţa aceleiaşi instanţe.
De altfel, prin Decizia nr. 150 din 25 februarie 2010, Curtea Constituţională, rezolvând o excepţie de neconstituţionalitate a art. 78 C. muncii (actualmente art. 80), a arătat că instanţa de judecată trebuie să repună în situaţia anterioară persoana căreia i s-a desfăcut contractul individual de muncă, în măsura în care aceasta solicită în mod expres reintegrarea.
Şi prin prisma considerentelor acestei decizii, care au putere obligatorie, reintegrarea trebuie să fie solicitată expres odată cu cererea de anulare a actului, în caz contrar se prezumă că partea, în baza principiului disponibilităţii a renunţat la reintegrare.
În ceea ce priveşte obligarea la despăgubiri
Aşa cum s-a explicat mai sus reclamantul a fost eliberat din funcţie prin Ordinul nr. 276 din 24 aprilie 2009.
Prin acţiunea iniţială a cerut anularea acestui ordin, fără să fi solicitat şi plata de despăgubiri.
Prin prisma prevederilor art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamantul trebuia să solicite odată cu anularea actului şi repararea pagubei produse prin emiterea actului.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004 alin. (1), când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie de un an pentru cererea de despăgubiri curge de la data când aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Situaţia reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 reprezintă o excepţie de la regula instituită în art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi trebuie să fie temeinic justificată.
În cauză, actul vătămător s-a emis la 24 aprilie 2009, iar prezenta acţiune s-a introdus la 16 iunie 2011.
Reclamantul a cunoscut producerea şi întinderea pagubei la data eliberării din funcţie, dată de la care se calculează termenul de prescripţie, pentru că prin eliberarea din funcţie nu mai primea salariul şi celelalte drepturi aferente funcţiei, astfel că nu sunt aplicabile regulile instituite în art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/2011 funcţionarul public al cărui raport de funcţie a încetat din motive pe care le consideră neîntemeiate, poate cere anularea actului, precum şi plata de către autoritatea emitentă a actului a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate.
Aşadar, în cazul despăgubirilor constând în salarii, termenul de prescripţie curge de la data când s-a luat cunoştinţă de actul vătămător, acţiunea având chiar din perspectiva legii speciale, caracter complex, legiuitorul stabilind limitele judecăţii.
În concluzie, cererea de reintegrare, în baza art. 106 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 trebuie formulată concomitent cu acţiunea în anularea actului, în faţa aceleiaşi instanţe care dacă va constata nulitatea actului administrativ va dispune şi reintegrarea în funcţia publică deţinută anterior.
Cererea privind despăgubirile se poate formula şi ulterior, numai dacă reclamantul nu a cunoscut întinderea pagubei produse prin emiterea actului, dar în cazul eliberării din funcţie, paguba se cunoaşte de la data când s-a emis actul pentru că de atunci funcţionarul public nu mai primeşte salariul aferent acestei funcţii.
În consecinţă, consider că recursul trebuia respins, sentinţa primei instanţei fiind legală şi temeinică.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3334/2012. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 3441/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
