ICCJ. Decizia nr. 3702/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3702/2012
Dosar nr. 875/42/2011
Şedinţa publică de la 25 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești reclamantele T.R. și L.I. au invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1359/2001, argumentând că această Hotărâre cuprinde un singur articol care prevede că se atestă apartanența la domeniul public al comunelor din Județul Prahova a bunurilor cuprinse în Anexă.
Prin sentința nr. 106 din 24 martie 2011 Curtea de Apel Ploiești a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1359/2001.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că instanța de fond a judecat cauza fără citarea emitentului actului administrativ atacat.
Prin Decizia nr. 3192 din 1 iunie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat sentințe recurată și a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond, reținând că aceasta a pronunțat hotărârea cu nerespectarea dispozițiilor art. 85 C. proc. civ. cu referire la art. 4 din Legea nr. 554/2004, nefiind citat în cauză actul administrativ atacat.
Prin sentința nr. 41 din 8 februarie 2012, în fond după casare, Curtea de Apel Ploiești a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1359/2001, reținând în esență că aceasta respectă dispozițiile legale în ceea ce privește inventarierea în domeniul public al Municipiului Constanța a terenului revendicat de recurentele-reclamante, acesta fiind de uz și utilitate publică prin efectul Legii nr. 213/2008.
Împotriva sentinţei pronunţate de către instanţa de fond au declarat recurs reclamantele invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Criticile formulate de recurente vizează în esență faptul că terenul revendicat nu a trecut în proprietatea publică a pârâtei-intimate U.A.T. a Municipiului Câmpina deoarece nu exista o Hotărâre a Consiliului Local emisă în acest sens și drept urmare H.G. nr. 1359/2011 apare ca fiind nelegală, confirmând ceva care nu exista.
Recursul este nefondat.
Actul administrativ supus controlului de legalitate pe calea excepţiei de nelegalitate este H.G. nr. 1359/2001.
Apărările intimatului Guvernul României din cuprinsul întâmpinării formulată în cauză în sensul că nu poate fi verificată legalitatea acestui act administrativ individual, pe calea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004, întrucât actul este emis anterior intrării în vigoare a legii, este corectă.
Așa cum se poate observa din considerentele sentinței recurate în cauză s-au verificat motivele de nelegalitate invocate, excepţia de nelegalitate fiind respinsă de plano, prima instanţă nu a procedat la o examinare a excepției din perspectiva reglementărilor europene, convenţionale şi comunitare, nu a stabilit că principiul securităţii raporturilor juridice are prioritate.
Este adevărat că prin mai multe Decizii, printre care nr. 404, 425 şi 426/2008, Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, invocate după modificările aduse prin Legea nr. 262/2007, considerând că textul de lege criticat este în acord cu principiul stabilităţii raporturilor juridice care, deşi nu este consacrat expres în Constituţia României, se deduce din prevederile art. 1 alin. (3) din legea fundamentală şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu principiul neretroactivităţii legii, cu prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice şi cu dispoziţiile art. 126 alin. (6), care garantează controlul actelor administrative pe calea contenciosului administrativ.
Fără a ignora sau nega consistenţa argumentelor reţinute în contenciosul constituţional, Înalta Curte nu poate omite însă împrejurarea că judecătorul naţional este chemat în mod direct şi nemijlocit să facă efective drepturile omului şi libertăţile consacrate de Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, aşa cum au fost interpretate în jurisprudenţa C.E.D.O., aceasta constituind o garanţie a aplicării blocului de convenţionalitate în dreptul intern, atât în privinţa calităţii legii naţionale, cât şi în interpretarea şi aplicarea acesteia.
Cu privire la raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 alin. (2) din Constituţia României instituie, pentru situaţia în care există un conflict între legile naţionale şi normele cuprinse în pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte, regula aplicării directe şi cu prioritate a tratatelor internaţionale, regulă de la care se poate deroga numai în cazul existenţei unor dispoziţii mai favorabile cuprinse în dreptul intern.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că interpretarea exclusiv literală a art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că procedura excepţiei de nelegalitate pe care o reglementează ar fi aplicabilă şi actelor administrative individuale anterioare intrării în vigoare a acesteia, ar contraveni principiului securităţii raporturilor juridice, element fundamental al preeminenţei dreptului, enunţat în preambulul Convenţiei ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părţi şi în lumina căruia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe judecătoreşti (cauza Brumarescu c. României, hotărârea din 30 septembrie 1999, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 414 din 31 august 2000, cauza Sovtransavto Holding c. Ucraina, cererea nr. 48553/1999, hotărârea din 25 iulie 2002, cauza Prodan c. României, hotărâre din 11 decembrie 2008).
Deşi se referă la repunerea în discuţie, fără limită în timp, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, argumentele Curţii de la Strasbourg pot fi reţinute şi în cazul actului administrativ unilateral individual intrat în circuitul civil, care nu a fost atacat în termenele şi condiţiile prevăzute de lege, actul administrativ fiind emis în realizarea puterii publice, trăsătură ce îi conferă caracter obligatoriu şi executoriu din oficiu.
Cu toate că admiterea excepţiei de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepţia, este evident că beneficiarul actului administrativ constitutiv sau constatator de drepturi nu se mai poate prevala de el în faţa instanţei, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului afirmat.
De aceea, Înalta Curte constată că prin consecinţele juridice pe care le produce admiterea unei excepţii de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată şi mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepţiei fără limită în timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ intră în coliziune cu principiul securităţii raporturilor juridice, componentă a preeminentei dreptului, situaţie ce impune aplicarea cu prioritate a art. 6 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, interpretat în lumina preambulului Convenţiei.
În cauză, actul administrativ unilateral individual atacat a fost emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel încât, potrivit considerentelor expuse mai sus, nu poate fi supus controlului de legalitate pe calea procesuală reglementată de art. 4 din acest act normativ. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a actului administrativ nu a fost reglementată prin lege, iar doctrina şi jurisprudenţa au acceptat-o în mod tradiţional numai cu privire la actul administrativ-normativ, ca pe un mijloc procesual de apărare ce putea fi invocat în orice litigiu şi era soluţionat de către instanţa competentă să judece cauza respectivă.
În exercitarea rolului său de a aplica dreptul în cazul determinat supus judecăţii şi de a asigura protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale părţilor, Înalta Curte constată că respingerea excepţiei de nelegalitate invocată de recurentele-reclamante nu este de natură să aducă atingere, prin ea însăşi, dreptului lor de proprietate şi nici dreptului la un proces echitabil privit din perspectiva poziţiei lor procesuale, cu atât mai mult cu cât autorii excepţiei puteau ataca direct, în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 hotărârea de Guvern în discuţie.
Ca o consecinţă a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului precum şi jurisprudenţa C.E.D.O., Înalta Curte constată că se impune respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de T.R. și L.I. împotriva sentinței nr. 41 din 8 februarie 2012 a Curţii de Apel Ploiești, secţia de contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3863/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3703/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
