ICCJ. Decizia nr. 4210/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Obligaţia de a face, suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4210/2012
Dosar nr. 424/45/2011
Şedinţa publică de la 18 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, reclamanta SC D.T. SRL a chemat în judecată pârâta D.G.F.P. a Judeţului Iaşi, solicitând să se dispună anularea Deciziei nr. 8226 din 02 mai 2011, prin care pârâta a respins plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva procesului-verbal de control financiar din 29 martie 2011 şi a dispoziţiei obligatorii din 29 martie 2011, ambele emise de D.G.F.P. Iaşi; anularea procesului - verbal de control financiar şi a dispoziţiei obligatorii anterior menţionate; suspendarea executării actelor atacate, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în perioada 09 februarie 2011 - 28 martie 2011, a fost supusă unui control financiar având ca tematică verificarea modului de acordare a sumelor reprezentând transferuri acordate de la bugetul M.T.l. pentru decontarea cheltuielilor de călătorie gratuită cu autobuzele a veteranilor şi văduvelor de război pentru anii 2008 - 2010, că, la finalizarea controlului, reprezentanţii D.G.F.P. Iaşi au întocmit procesul-verbal de control financiar din 29 martie 2011 în cuprinsul căruia au constatat că sumele decontate de reclamantă de la bugetul M.T.l. au fost încasate în mod nelegal şi, în consecinţă, s-a dispus în sarcina ei obligaţia de restituire a acestor sume, calculate de D.G.F.P. Iaşi la valoarea de 1.263.614 lei, din care 1.241.734,61 lei au fost deja încasaţi de la bugetul M.T.l., iar suma de 21.879,39 lei urma a fi încasată în viitor. Ulterior întocmirii procesului-verbal de control financiar, pârâta a emis şi dispoziţia obligatorie din 29 martie 2011 prin care s-a dispus obligarea la plata sumei anterior menţionate în termen de 30 de zile de la data emiterii.
Pârâta D.G.F.P. a Judeţului Iaşi a formulat întâmpinare, arătând că acţiunea este neîntemeiată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 222 din 1 iulie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată a reclamantei SC D.T. SRL în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Iaşi, având ca obiect suspendarea executării şi anularea Deciziei nr. 8226 din 2 mai 2011, a dispoziţiei obligatorii din 29 martie 2011 şi a procesului-verbal de control financiar din 29 martie 2011, emise de pârâtă. Totodată, a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că SC D.T. SRL, având ca obiect principal de activitate transporturile urbane, suburbane şi metropolitane de călători, a fost supusă unui control privind modul de acordare a sumelor reprezentând transferuri/ subvenţii acordate de la bugetul de stat pentru decontarea cheltuielilor de călătorie gratuită cii autobuzele a veteranilor de război pentru anii 2008-2010, controlul fiind finalizat prin încheierea procesului-verbal de control din 29 martie 2011 şi emiterea dispoziţiei obligatorii din 29 martie 2011.
Organul de control a constatat că SC D.T. SRL nu are dreptul la decontarea cheltuielilor de călătorie gratuită cu autobuzele a veteranilor de război în sumă totală de 1.263.614 lei, din care suma de 1.241.734,61 lei a fost deja încasată, iar suma de 21.879,39 lei urma a fi încasată în viitor, reţinând că reclamanta nu a prezentat cupoanele statistice (biletele de călătorie gratuită folosite de veteranii şi văduvele de război), ci doar borderourile care au fost întocmite pe baza acestor cupoane statistice, în condiţiile în care în lipsa cupoanelor statistice nu poate fi verificată realitatea serviciilor de transport prestate de reclamantă şi achitate de la bugetul M.T.I., fapt care impune restituirea sumelor încasate cu acest titlu. A mai reţinut organul de control că SC D.T. SRL nu are dreptul la decontarea călătoriilor efectuate de veteranii şi văduvele de război deoarece pe distanţele cuprinse între staţia de plecare şi cea de sosire, conform licenţelor de traseu deţinute de societate şi datelor înscrise în borderourile întocmite, exista posibilitatea de călătorie pe calea ferată.
Reclamanta a contestat pe cale administrativă procesul-verbal de control financiar şi dispoziţia obligatorie emise în temeiul acesteia, contestaţia fiind respinsă, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 8226 din 02 mai 2011, emisă de D.G.F.P. a Judeţului laşi.
Instanţa de fond a considerat că actele atacate sunt legale şi temeinice.
Analizând dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 44/1994, de art. 2 din H.G. nr. 580/1995 privind cheltuielile care se decontează de către M.F.M.T. ca urmare a aplicării prevederilor art. 23 din Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, de art. ll din Instrucţiunile aprobate prin ordin, de art. 15 - 19 din Anexa aceluiaşi act normativ şi de art. 23 din Anexa aceluiaşi ordin, Curtea a reţinut că procedura descrisă mai sus stabileşte regulile de decontare a biletelor de călătorie gratuită colectate de agentul economic transportator de la veteranii şi văduvele de război şi nu are nici o legătură cu procedura controlului financiar reglementată de Legea nr. 30/1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a Gărzii financiare şi Ordinul din 2005 al ministrului finanţelor publice privind aprobarea Normelor metodologice pentru aparatul de control financiar al statului din cadrul M.F.P. Din examinarea actelor normative care reglementează procedura de decontare a biletelor de călătorie gratuită şi pe cea a controlului financiar rezultă că acestea nu se suprapun şi nu se pot confunda, având reguli, natură juridică şi finalitate diferite.
Prin urmare, efectuarea unui control financiar la un agent economic transportator, în temeiul dispoziţiilor art. 5 lit. b) din Legea nr. 30/1991, cu privire la utilizarea unor sume de bani acordate de stat, în baza Legii nr. 44/1994, pentru decontarea transportului public al veteranilor şi văduvelor de război nu constituie, aşa cum a susţinut reclamanta, o încălcare a regulii stabilite de art. 10 din Legea nr. 30/1991 potrivit căreia într-un an calendaristic un agent economic poate face obiectul unui singur control al contabilităţii, pentru sinceritatea bilanţurilor şi determinarea sumelor datorate cu orice titlu statului, şi nici a principiului bunei administrări.
Aşa fiind, instanţa a considerat că nu sunt elemente în baza cărora să se poată reţine ca fiind întemeiată apărarea reclamantei potrivit căreia a fost controlată financiar de mai multe ori, pentru aceeaşi perioadă, cu privire la sumele de bani pe care le-a încasat ori pe care le-ar avea de încasat de la bugetul de stat reprezentând contravaloarea transportului veteranilor şi văduvelor de război pentru perioada 2008-2010.
Instanţa a considerat că neîntemeiată este şi apărarea privind consecinţele juridice ale neprezentării cupoanelor statistice cu ocazia controlului financiar.
Prin urmare, instanţa a reţinut, în temeiul textului de lege mai sus enunţat, că atât timp cât cupoanele statistice au calitate de document justificativ, SC D.T. SRL are obligaţia de a le păstra pentru a dovedi realitatea operaţiunilor de transport pretins efectuate.
S-a mai constatat că nu are nicio importanţă faptul că s-a iniţiat procedura de reconstituire a cupoanelor statistice prin retipărirea acestora atât timp cât reclamanta nu prezentat o modalitate credibilă de a obţine informaţiile conţinute de fiecare cupon în parte. Lipsit de importanţă este şi faptul că arhivarea tuturor acestor bilete de călătorie este greoaie din cauza numărului lor foarte mare şi a dimensiunilor reduse pe care le au. De asemenea, s-a apreciat că nu are relevanţă faptul că borderourile şi centralizatoarele au fost avizate de D.F.P. a Judeţului laşi în cadrul procedurii de decontare urmate de reclamantă, deoarece controlul finalizat cu actele contestate a avut ca obiectiv verificarea modului în care s-au acordat de la stat bani pentru transportul veteranilor şi văduvelor de război, activitate care presupune verificarea tuturor acţiunilor care au stat la baza acordării sumei de 1.263.614 lei, inclusiv a operaţiunilor de avizare a borderourilor şi a situaţiilor centralizatoare.
În consecinţă, având în vedere că reclamanta nu a pus la dispoziţia organului de control şi nici a instanţei de judecată cupoanele statistice ce conţin informaţiile care permit stabilirea obiectivă a realităţii operaţiunilor de transport al veteranilor şi văduvelor de război, informaţii ce nu se găsesc în borderourile şi situaţiile centralizatoare prezentate în timpul controlului, Curtea de Apel a considerat că este justă concluzia pârâtei potrivit căreia reclamanta a încasat de la bugetul statului suma de 1.263.614 lei fără respectarea prevederilor legale.
Deşi faţă de faptul că în lipsa cupoanelor statistice care să dovedească realitatea transportului veteranilor şi văduvelor de război de către reclamantă, examinarea celorlalte argumente invocate de SC D.T. SRL în susţinerea cererii de chemare în judecată este inutilă, Curtea de Apel a constatat că la concluzia că actele atacate sunt legale se ajunge chiar şi în ipoteza în care s-ar considera că a fost efectuat transportul veteranilor şi văduvelor de război.
În aceste condiţii, având în vedere şi dispoziţiile art. 16 lit. a) din Legea nr. 44/1994 conform cărora veteranii de război şi văduvele de război care locuiesc în mediul rural au dreptul, în cursul unui an calendaristic, la 12 călătorii interne, dus-întors, gratuite, pe mijloacele de transport auto, dacă nu există posibilitatea să călătorească pe calea ferată, sau la 12 călătorii interne gratuite, dus-întors, pe căile fluviale, la alegere, dispoziţiile art. 23 din acelaşi act normativ potrivit cărora achitarea costurilor de călătorie pe calea ferată, căile fluviale şi auto judeţene, pe baza biletelor speciale, se face de către M.F.P. direct M.L.P.T.L., precum şi prevederile art. 4 din Ordinul din 2005 potrivit cărora cererile pentru tipărirea biletelor speciale de călătorie gratuită pe calea ferată, pe căile fluviale şi pe căile auto judeţene se prezintă M.T.C.T. - D.A.P.P. de către asociaţiile veteranilor de război legal constituite, până la data de î iunie a anului în curs pentru anul următor, instanţa consideră că organul de control a stabilit corect faptul că veteranii de război şi văduvele de război nu au dreptul de a beneficia de călătorii gratuite pe mijloacele de transport auto pe traseele pentru care reclamanta are licenţă de execuţie întrucât pe aceste trasee se poate călători pe calea ferată.
Prin urmare, decontarea de Ia bugetul M.T.I. a costului călătoriilor efectuate de veteranii şi văduvele de război pe aceste trasee este nelegală.
Neîntemeiată este şi apărarea potrivit căreia unica urmare a nerespectării dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, care impun agenţilor economici obligaţia de a păstra în arhivă documentele justificative ce au stat la baza înregistrărilor în contabilitate timp de 10 ani, constă în aplicarea sancţiunii contravenţionale prevăzută de art. 41 pct. l lit. b) din Legea nr. 82/1991, pentru încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la obligaţiile privind păstrarea şi arhivarea acestora, precum şi reconstituirea documentelor pierdute, sustrase sau distruse.
S-a mai reţinut că, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, fapta de a încălca obligaţiile legale privind păstrarea şi arhivarea documentelor justificative ce au stat la baza înregistrărilor în contabilitate, precum şi reconstituirea documentelor pierdute, sustrase sau distruse poate atrage concomitent atât răspunderea fiscală, financiară ori contravenţională, cât şi pe cea penală, fără ca una să o excludă pe cealaltă.
În prezenta cauză, a reţinut judecătorul fondului, nu există temei pentru a se reţine o incompatibilitate între prevederile normative naţionale, care condiţionează dreptul veteranilor şi văduvelor de război de a călători cu mijloacele de transport auto de imposibilitatea călătoriei pe calea ferată, şi cele ale art. 96, 106 şi art. 107 din Tratatul privind funcţionarea U.E. (fostele art. 76, 86 şi 87 din Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene).
Referitor la susţinerea potrivit căreia sumele de bani la restituirea cărora reclamanta a fost obligată au fost stabilite nelegal, motivat de faptul că societatea a achitat taxa pe valoarea adăugată aferentă sumelor reprezentând contravaloarea biletelor speciale de călătorie gratuită pentru veterani de război şi văduvele de război încasate şi, ulterior, impozitul pe profit datorat pentru sumele respective, instanţa a reţinut că obiectul prezentei cauze îl constituie actele prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a restitui M.T.I. suma de 1.241.734,61 lei reprezentând decontarea cheltuielilor de călătorie gratuită cu autobuzele a veteranilor de război, nu impozitul şi taxa pe valoare adăugată, actele contestate nefiind emise în vederea stabilirii, modificării sau stingerii drepturilor şi obligaţiilor privind taxa pe valoare adăugată ori impozitul pe profit.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a reieşit că reclamanta SC D.T. SRL a fost obligată să restituie suma de 1.241.734,61 lei pe care a încasat-o în contul deschis la Trezoreria Municipiului Iaşi de la M.T.I. Cum în această sumă de bani ori în cea de 21.879,39 lei pe care reclamanta urma a o încasa nu au fost incluse taxă pe valoare adăugată ori impozit, este evident că apărarea reclamantei este lipsită de temei. Faptul că pentru acestea SC D.T. SRL a plătit impozit şi taxa pe valoarea adăugată reprezintă un aspect care poate fi examinat numai după finalizarea procedurii judiciare care are ca obiect verificarea legalităţii şi temeiniciei stabilirii obligaţiei de restituire a banilor încasaţi de societate reprezentând contravaloarea biletelor speciale de călătorie gratuită pentru veteranii de război şi văduvele de război.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la suspendarea executării actelor contestate, instanţa a reţinut că este necesar ca în cauză să fie îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora se poate cere suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare".
Condiţia cazului bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ, nu este îndeplinită deoarece actele atacate sunt legale şi temeinice.
Nici condiţia pagubei iminente nu este îndeplinită întrucât instituirea în sarcina reclamantei a obligaţiei de a restitui o sumă de bani pe care a încasat-o pentru servicii de transport fără a exista probele prevăzute de lege ce dovedesc prestarea efectivă serviciului respectiv nu poate cauza o pagubă patrimoniului societăţii comerciale îmbogăţit fără temei.
Astfel fiind, instanţa de fond a reţinut că organul de control financiar a avut în vedere toate circumstanţele edificatoare ale cauzei, stabilind judicios că în lipsa cupoanelor statistice nu se poate dovedi prestarea efectivă a serviciului de transport pentru veteranii şi văduvele de război de către societatea SC D.T. SRL, fapt care atrage obligarea ei la restituirea sumelor de bani ce i-au fost plătite ori care urmează a fi plătite din bugetul M.T.I. pentru perioada verificată.
Faţă de cele ce preced, Curtea de apel a considerat că nu există motive de natură a duce la adoptarea soluţiei de suspendare şi anulare a actelor contestate, ceea ce a determinat respingerea, ca nefondată, a cererii de chemare în judecată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reclamanta SC D.T. S.R.L. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, societatea recurentă invocă încălcarea principiului unicităţii controlului, arătând că D.G.F.P. Iaşi a efectuat anterior un control financiar în cadrul căruia a verificat şi avizat favorabil documentele justificative în vederea decontării cheltuielilor determinate de călătoriile gratuite cu autobuzele a veteranilor de război.
Privitor la considerentele care au determinat efectuarea unui nou control financiar pentru aceeaşi perioadă şi cu aceleaşi obiective, recurenta susţine că erorile săvârşite de organele de control cu ocazia efectuării controalelor financiare anterioare nu se încadrează în situaţiile limitativ prevăzute de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 30/1991 în care se poate dispune efectuarea din nou a controlului, astfel că noul control financiar finalizat prin procesul-verbal şi prin dispoziţia obligatorie emise de D.G.F.P. Iaşi este nelegal.
Prin sentinţa pronunţată, arată societatea recurentă, prima instanţă a înlăturat argumentul reclamantei privitor la încălcarea principiului unicităţii controlului, susţinând că între procedura care stabileşte regulile de decontare a biletelor de călătorie gratuită utilizate de văduvele şi veteranii de război (art. 15-19 din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul M.T.C.T./M.F.R. din 2005) şi procedura controlului financiar reglementată de Legea nr. 30/1991 şi de Ordinul M.F.P. din 2005 nu există nicio legătură, cele două proceduri având reguli, natură juridică şi finalităţi diferite.
Argumentul invocat de instanţa de fond este neîntemeiat, fiind rezultatul unui raţionament logic, incorect, al unei interpretări greşite a normelor legale incidente în această materie şi al neanalizării probatoriului administrat în cauză.
Susţinând necompetenţa materială a D.G.F.P. Iaşi de a efectua controlul financiar ulterior momentului decontării sumelor de la bugetul M.T.I. şi nulitatea absolută a actelor de control financiar, recurenta consideră că singura modalitate legală de efectuare a unui control financiar cu privire la sumele alocate de la bugetul M.T.I. pentru acoperirea cheltuielilor determinate de călătoriile gratuite ale persoanelor beneficiare ale Legii nr. 44/1994, este cea prevăzută de art. 18 din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul M.T.C.T./M.F.P. din 2005, respectiv realizarea unei verificări a regularităţii şi legalităţii documentelor justificative prezentate de operatorii de transport rutier, anterior momentului decontării sumelor de bani de la bugetul M.T.I.
Efectuarea unui control financiar pentru verificarea regularităţii şi legalităţii documentelor justificative ulterior momentului decontării de la bugetul M.T.I. a sumelor solicitate, este nelegală întrucât nu există nicio dispoziţie legală care să confere organelor de control financiar o astfel de competenţă.
Invocând interpretarea greşită de către organele de control şi de către instanţa de fond a consecinţelor juridice ale neprezentării cupoanelor statistice cu ocazia celui de-al doilea control, recurenta precizează că, în urma fiecărei verificări lunare, reprezentanţii D.G.F.P. Iaşi au întocmit câte o notă de constatare, în cuprinsul cărora au atestat că au fost verificate cupoanele statistice pentru transportul interurban de persoane, borderourile cupoanelor statistice şi situaţia centralizatoare a acestora.
În cuprinsul motivelor de recurs, recurenta mai susţine incompatibilitatea dintre prevederile normative naţionale care condiţionează dreptul de a călători cu mijloacele de transport auto de • imposibilitatea călătoriei pe calea ferată şi legislaţia comunitară şi obligaţia autorităţilor naţionale de a nu aplica norma de drept naţional incompatibilă cu dreptul comunitar.
Totodată, se arată că D.G.F.P. Iaşi a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 44/1994, republicată şi actualizată, întrucât respectarea regulii de interpretare presupunea ca expresia „călătorii interne" utilizată de legiuitor în art. 16 lit. a) alin. (3) din Legea nr. 44/1994 să fie interpretată în sensul că se referă la toate categoriile de transporturi interne (locale, judeţene şi interjudeţene) şi nu doar la transporturile judeţene, aşa cum în mod nejustificat au considerat reprezentanţii D.G.F.P. Iaşi.
Totodată, în susţinerea poziţiei sale, recurenta invocă jurisprudenţa instanţei supreme.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentă şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., faţă de materialul probator şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, însă în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
4.1. Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune ce vizează anularea Deciziei nr. 8226 din 02 mai 2011, prin care pârâta a respins plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva procesului-verbal de control financiar din 29 martie 2011 şi a dispoziţiei obligatorii din 29 martie 2011, ambele emise de D.G.F.P. Iaşi; anularea procesului-verbal de control financiar şi a dispoziţiei obligatorii anterior menţionate; suspendarea executării actelor atacate, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În dezacord cu hotărârea primei instanţe, Înalta Curte reţine că, urmare a deficienţelor constatate de Curtea de Conturi la D.G.F.P. Iaşi, s-a efectuat un control de către reprezentanţii pârâtei în cursul anului 2011, cu privire la verificarea şi avizarea documentaţiei referitoare la decontarea cheltuielilor de călătorie gratuită cu autobuzele a veteranilor de război, control efectuat şi la alte autorităţi financiare judeţene printre care şi pârâta.
Din actele depuse la dosar rezultă că în intervalul de timp verificat, reclamanta a pus la dispoziţia reprezentanţilor pârâtei toate documentele justificative aferente prestării serviciilor de transport în favoarea persoanelor beneficiare ale Legii nr. 44/1994, respectiv cupoane statistice, borderouri şi centralizatoarele borderourilor.
Aceste înscrisuri au fost verificate şi avizate prin notele de constatare întocmite lunar, în care se atestă atât existenţa vizei prealabile a asociaţiei judeţene a veteranilor de război, cât şi concordanţa datelor cuprinse în cupoanele statistice prezentate cu cele consemnate în borderouri şi centralizatoare, conţinând menţiunea că au fost completate toate datele cerute de formular, conform legii şi nu s-au constatat erori.
Respectivele note de constatare au fost însoţite de acordarea vizei de control financiar şi aprobarea decontării de la bugetul de stat a contravalorii călătoriilor efectuate de beneficiarii Legii nr. 44/ 1994 în perioada verificată.
Prin aceste operaţiuni de control şi avizare exercitate de compartimentul abilitat s-au confirmat practic realitatea şi întinderea serviciilor prestate de recurenta-reclamantă, respectiv aspectele referitoare la numărul şi valoarea totală a cupoanelor de călătorie, numărul persoanelor transportate şi parcursul realizat.
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut faptul că borderourile şi situaţiile centralizatoare, întocmite cu respectarea prevederilor Ordinului din 2005, au fost prezentate în timpul controlului, reţinând în mod nelegal că numai cupoanele statistice constituie documente justificative pe baza cărora reclamanta ar avea dreptul să recupereze contravaloarea prestaţiilor efectuate.
Pentru nerespectarea dispoziţiilor privind păstrarea şi arhivarea cupoanelor statistice, societatea reclamantă putea fi sancţionată contravenţional, fiind astfel neîntemeiată antrenarea răspunderii patrimoniale în condiţiile în care s-a făcut dovada realităţii şi întinderii prestaţiilor efectuate în beneficiul veteranilor de război.
Instanţa de control judiciar nu poate primi argumentul pârâtei privind încălcarea de către recurenta-reclamantă a dispoziţiilor legale referitoare la gratuitatea transportului pentru veteranii de război din mediul rural.
În calitate de operator de transport, reclamantei îi revenea obligaţia de a asigura transportul gratuit conform solicitării, Legea nr. 44/1994 neimpunând beneficiarilor să-şi limiteze călătoriile la judeţul de domiciliu.
Actul normativ menţionat nu face diferenţieri între persoanele care locuiesc în zone lipsite de staţii C.F.R. şi cele domiciliate în localităţi ce au legături la calea ferată, în art. 16 lit. a) teza a doua fiind prevăzut dreptul veteranilor de război şi al văduvelor de război din mediul rural, în cursul unui an calendaristic, la 12 călătorii interne, dus-întors, gratuite, pe mijloacele de transport auto, dacă nu există posibilitatea să călătorească pe calea ferată.
Înalta Curte reţine că interpretarea acestui text de către organele fiscale, potrivit căreia se referă numai la transportul auto pe trasee judeţene, este contrară legii, pentru că nu face o asemenea precizare, iar o interpretare în sensul că textul art. 16 alin. (3) lit. a) se referă la călătorii interne, fără a face distincţie între traseele judeţene şi cele interjudeţene a dat atât A.R.R. (adresa din 12 octombrie 2005) cât şi M.T.I. (adresa din 10 martie 2011).
Dacă organele fiscale ar fi apreciat că art. 16 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 44/1994 trebuie interpretat în sensul că acesta se referă numai la transport pe trasee judeţene, aşa cum susţin în actele de control întocmite în anul 2011, atunci aveau posibilitatea, prin serviciile specializate, să refuze avizarea decontării sumelor ce nu se încadrau în textul de lege, dar acest lucru nu a fost făcut, iar interpretarea diferită au făcut-o numai după sesizarea Curţii de Conturi.
Oricum, nu se poate reţine că nu a fost făcută dovada realităţii transportului din moment ce borderourile şi situaţiile centralizatoare au fost prezentate organelor din cadrul D.G.F.P. Iaşi care le-au avizat fără nicio obiecţiune, iar faptul că la data controlului financiar nu au mai fost prezentate cupoanele statistice nu duce la nerespectarea dispoziţiilor Ordinului din 2005.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază, în dezacord cu cele reţinute de instanţa de fond, că recurenta-reclamantă, efectuând transportul în beneficiul veteranilor de război şi urmând procedura prevăzută pentru decontare de Ordinul din 2005, are dreptul de a recupera contravaloarea prestaţiilor.
De altfel, instanţa supremă a pronunţat soluţii de menţinere a sentinţelor prin care au fost anulate actele întocmite de D.G.F.P. Iaşi în speţe similare.
Faţă de această practică constantă şi în lipsa unor argumente consistente care să justifice declanşarea procedurii de schimbare a practicii judiciare s-ar ajunge la soluţii contrare care au ca efect încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este el reglementat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În raport de soluţionarea fondului litigiului şi dispunând anularea actelor administrative contestate, Curtea nu va mai analiza şi motivul de recurs referitor la măsura suspendării executării în condiţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, care nu mai prezintă interes.
4.2. Cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, din actele şi lucrările dosarului de fond rezultă, fără putinţă de tăgadă, că reclamanta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, în cuantum total de 5000 de lei, astfel cum rezultă din înscrisurile doveditoare aflate la filele nr. 310 - 311 din dosarul de fond.
Având în vedere soluţia pronunţată în etapa procesuală a recursului, devin incidente dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., iar instanţa de control judiciar va face aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor., ori de către ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat şi va reduce cheltuielile de judecată la suma de 4.000 de lei.
Este adevărat că onorariile avocaţilor sunt negociabile şi se stabilesc prin contractul de asistenţă juridică, însă acest contract nu este opozabil terţilor în proces şi ca atare, în raport de natura litigiului şi după criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa poate majora sau micşora, nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat.
În ceea ce priveşte etapa procesuală a recursului, din actele şi lucrările dosarului rezultă că recurenta-reclamantă a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, depunând la dosar dovada achitării onorariului de avocat în cuantum de 7.000 de lei (filele nr. 162-163 dosar recurs).
Având în vedere soluţia pronunţată de către instanţa de control judiciar, devin incidente dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., iar Înalta Curte, constatând culpa procesuală a intimatei, o va obliga pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru considerentele expuse şi în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de SC D.T. SRL, va modifica sentinţa atacată în sensul admiterii în parte a acţiunii reclamantei şi va anula Decizia nr. 8226 din 2 mai 2011, procesul-verbal de control financiar din 29 martie 2011 şi dispoziţia obligatorie din 29 martie 2011, emise de pârâta D.G.F.P. Iaşi şi va obliga pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 4.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, stabilite prin apreciere. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi, totodată, va fi obligată intimata la plata sumei de 7000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC D.T. SRL împotriva sentinţei nr. 222 din 1 iulie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite în parte acţiunea reclamantei.
Anulează Decizia nr. 8226 din 2 mai 2011, procesul-verbal de control financiar din 29 martie 2011 şi dispoziţia obligatorie din 29 martie 2011, emise de pârâta D.G.F.P. a Judeţului Iaşi şi obligă pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 4.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, stabilite prin apreciere.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Obligă intimata la plata sumei de 7.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3955/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4554/2012. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
