ICCJ. Decizia nr. 4533/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4533/2012
Dosar nr. 17197/3/2009*
Şedinţa publică de la 2 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 17 martie 2009, reclamantul S.C. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei suspendarea deciziei de imputare nr. 164915 din 10 octombrie 2008 şi anularea deciziei de imputare nr. 164915 din 10 octombrie 2008.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în anul 1998 a susţinut examenul de admitere în cadrul Academiei de Poliţie A.I. Cuza şi în temeiul H.G. nr. 137/1991 a semnat un angajament prin care s-a obligat să desfăşoare serviciul, timp de 10 ani de la absolvire, în unităţile sau garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior.
Reclamantul a mai arătat că în anul 2002 a absolvit, ulterior fiind angajat până la data de 5 august 2008 în cadrul D.G.P.M.B. când şi-a dat demisia.
În opinia reclamantului decizia de imputare este nelegală întrucât a fost emisă de un organ necompetent şi cu depăşirea termenului legal, nu este suficient motivată, suma stabilită prin decizie nu este menţionată distinct pe categorii de sume imputate, stabilirea cheltuielilor de şcolarizare a fost făcută cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998
Întrucât s-a iniţiat procedura administrativă, ulterior raportului de cercetare s-a emis decizia contestată, contestaţia fiind soluţionată prin Hotărârea nr. 21 a Comisiei de soluţionare a Contestaţiilor.
Reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul că a înţeles să conteste şi hotărârea prin care a fost soluţionată contestaţia, respectiv Hotărârea nr. 21 emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul M.I.R.A.
Prin sentinţa civilă nr. 1883 din 19 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a constatat că reclamantul contestă acte administrative în înţelesul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. c) din legea 554/2004 iar potrivit art. 10 alin. (1) din aceeaşi lege coroborat cu prevederile art. 3 alin. (1) C. proc. civ., competenţa de soluţionare revine curţii de apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 17 iunie 2009.
În şedinţa publică de la data de 6 octombrie 2009, Curtea a respins cererea de suspendare a Deciziei de impunere nr. 164915 din 10 octombrie 2008 ca neîntemeiată şi a fost introdus în cauză M.A.I. în calitate de pârât.
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la data de 2 martie 2010, Curtea a suspendat judecata în temeiul art. 244 pct. 2 C. proc. civ. până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 1919/2/2010.
După repunerea pe rol a cauzei, în şedinţa publică de la data de 13 septembrie 2011, pârâtul Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată iar pârâtul M.A.I. a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, în principal şi ca nefondată, în subsidiar.
Prin Sentinţa civilă nr. 5210 din 20 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul S.C., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi M.A.I., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că răspunderea materială a reclamantului a fost stabilită prin decizia atacată în considerarea faptului că acesta nu a rămas în funcţie întreaga perioadă pentru care s-a angajat prin semnare de contract.
A mai reţinut prima instanţă că, în mod corect, actul a fost întocmit de unitatea la care a fost încadrat reclamantul, nu de unitatea de învăţământ, în condiţiile în care persoana prejudiciată este unitatea la care reclamantul avea obligaţia să îşi continue desfăşurarea activităţii.
Cât priveşte termenul de constatare, instanţa de fond a reţinut faptul că la data la care a încetat activitatea reclamatului comandantul unităţii nu avea cunoştinţă decât, eventual, de faptul că s-a produs un prejudiciu nu şi care este cuantumul concret al acestuia. În aceste condiţii, doar de la data la care a fost comunicată suma reprezentând cheltuielile de şcolarizare, comandantul unităţii avea posibilitatea să emită actul atacat, cunoscând atât existenţa prejudiciului cât şi întinderea lui.
În ceea ce priveşte celelalte motive de nelegalitate, prima instanţă a constatat că acestea sunt legate de cuantumul sumelor imputate. Or, cu privire la aceste sume intimata a depus acte suficiente pentru a demonstra faptul că sumele au fost calculate în conformitate cu dispoziţiile legale. Actele depuse la dosar precizează sumele imputate pe categorii de cheltuieli calculul făcându-se, pentru fiecare categorie, în raport de actele normative care reglementează materia, respectiv Ordinul M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul S.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 3041 din acelaşi cod.
Recurentul-reclamant formulează următoarele critici asupra hotărârii recurate:
1. Instanţa de fond nu a analizat motivul de nelegalitate invocat la punctul A din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi anume faptul că decizia de imputare a fost emisă de un organ necompetent, cu încălcarea normelor imperative stabilite de O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.
Recurentul-reclamant susţine că cercetarea administrativă s-a efectuat de către un organ necompetent, cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, în sensul că, în speţă nu D.G.P.M.B. are calitatea de unitate păgubită, ci unitatea care efectuat cheltuielile de şcolarizare imputate şi al cărei patrimoniu a fost diminuat de fapta reclamantului.
Arată că numai prin efectuarea cercetării administrative în unitatea în care s-a produs paguba se pot stabili cu exactitate împrejurările producerii pagubei şi întinderea acesteia, iar cheltuielile de şcolarizare nu pot fi echivalente cu eventuala lipsire a D.G.P.M.B. de serviciul public pe care reclamantul ar fi trebuit să îl presteze.
2. Instanţa de fond nu a analizat decât în aparenţă motivul invocat de reclamant la punctul B din cererea de chemare în judecată, privitor la faptul că decizia de imputare nu este suficient motivată în fapt şi în drept, în sensul că din conţinutul acesteia nu rezultă legalitatea şi temeinicia imputării sumelor menţionate.
Susţine recurentul că, dispoziţiile art. 25 alin. (5)-(6) din O.G. nr. 121/1998 prevăd că decizia de imputare va fi temeinic motivată, iar proba trebuie efectuată de unitate al cărei comandant sau şef a emis-o. Afirmă recurentul că din cauza lipsei motivării s-a văzut pus în situaţia de a-i fi imputate anumite sume a căror realitate nu poate să o combată, având în vedere că nu i s-a prezentat modul în care s-a ajuns la stabilirea acestora. În acest context, afirmă recurentul că nu i-a fost respectat dreptul la apărare şi, deşi nu contestă existenţa unor obligaţii generate de cheltuielile avansate pentru şcolarizarea sa, rezultate din dispoziţiile H.G. nr. 137/1991, precum şi din angajamentul pe care l-a semnat, totuşi nu poate fi de acord cu stabilirea acestor cheltuieli în mod artificial (chiar arbitrar).
3. Instanţa de fond nu a analizat motivul invocat de reclamant la punctul C din cererea de chemare în judecată, potrivit căruia suma stabilită prin decizia de imputare nu este menţionată, distinct, pe categorii de sume imputate.
Susţine că nedefalcarea sumei imputate pe categorii constituie o gravă neregularitate a deciziei de imputare, cu atât mai mult cu cât, respectivele sume imputate au „origini diferite” - cheltuieli de şcolarizare, norma de hrană încasată în plus, prima de concediu şi au fost produse în patrimonii diferite.
4. Instanţa de fond nu a analizat motivul invocat de reclamant la punctul D din cererea de chemare în judecată potrivit căruia stabilirea cheltuielilor de şcolarizare a fost făcută cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.
Astfel, norma legală prevede faptul că, în stabilirea răspunderii materiale a militarilor, prejudiciul ce trebuie recuperat nu cuprinde foloasele nerealizate de instituţia publică păgubită. Or, din actele dosarului, rezultă că indicele preţurilor de consum şi rata inflaţiei pentru perioada 2000-2008 este exagerat de mare, suma cheltuită efectiv cu şcolarizarea reclamantului fiind mai mult decât dublă în urma actualizării acesteia de către autoritatea pârâtă, ceea ce echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză.
5. Instanţa de fond a interpretat eronat elementele deduse judecăţii în ceea ce priveşte susţinerea reclamantului că decizia de imputare a fost emisă în temeiul unei cercetări administrative efectuate cu depăşirea termenului legal.
Susţine recurentul că termenul de 60 de zile începe să curgă, cel mai târziu, la data încetării efective a raporturilor de serviciu, moment la care comandantul unităţii a luat cunoştinţă de producerea pagubei.
Recurentul afirmă că interpretarea instanţei de fond este eronată, deoarece, art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 nu foloseşte sintagma „data la care s-a cunoscut cuantumul pagubei”, ci „data luării la cunoştinţă de producerea pagubei”.
În concluzie, recurentul afirmă că, cel mai târziu la data de încetării efective a raporturilor de serviciu, D.G.P.M.B. avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte producerea unei pagube.
Analizând recursul formulat, prin raportare la criticile dezvoltate, la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în cele ce urmează.
1. În ceea ce priveşte prima critică formulată de recurentul-reclamant referitoare la neanalizarea de către instanţa de fond a aspectului necompetenţei instituţiei pârâte în emiterea deciziei de imputare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
Art. 9 din H.G. nr. 137/1991 privind înfiinţarea Academiei de Poliţie a Ministerului de Interne, în vigoare la data semnării angajamentului de către reclamant, prevedea următoarele:
„Candidaţii admişi în Academia de Poliţie sunt consideraţi încorporaţi. Studenţii vor încheia angajamente scrise prin care se obligă ca, după terminarea cursurilor, să îndeplinească serviciul militar activ pe o durată de minimum 10 ani.
În cazul nerespectării angajamentului, precum şi în cazul în care este îndepărtat din şcoală ori trecut în rezervă pentru comiterea unor infracţiuni ori săvârşirea unor abateri disciplinare grave, care îl fac incompatibil cu calitatea de militar, studentul sau absolventul este obligat să restituie cheltuielile de şcolarizare şi întreţinere, ţinându-se seama de timpul servit.”
Potrivit art. 2 din actul normativ sus-menţionat, Academia de Poliţie este subordonată ministrului de interne şi în cadrul academiei se pregătesc ofiţeri activi necesari Ministerului de Interne şi altor structuri din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.
În prezent, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 294/2007, Academia de Poliţie este subordonată M.A.I.
În contextul acestei reglementări, Înalta Curte constată că Angajamentul nr. 4393 din 21 septembrie 1998 (fila 65 dosar fond Tribunalul Bucureşti) nu presupune un raport obligaţional direct cu Academia de Poliţie. În cuprinsul angajamentului sus-menţionat este relevată obligaţia recurentului de a-şi îndeplini serviciul timp de minimum 10 ani în unităţile şi garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior în raport cu nevoile Ministerului de Interne în caz contrar, obligându-se să restituie cheltuielile de întreţinere efectuate cu recurentul pe timpul şcolarizării.
Aşa cum rezultă din cuprinsul angajamentului, obligaţia de restituire a cheltuielilor de întreţinere nu trebuie îndeplinită de recurent faţă de Academia de Poliţie (nu se menţionează acest lucru în angajament) ci faţă de Ministerul de Interne, această autoritate fiind singura trecută în antetul Angajamentului.
M.A.I. este ordonator principal de credite, în timp ce Academia de Poliţie este ordonator secundar de credite. Astfel, sumele necesare întreţinerii studenţilor pe timpul şcolarizării sunt virate în bugetul Academiei de Poliţie de către Ministerul de Interne.
Având în vedere aspectele sus-menţionate, este firesc ca Ministerul de Interne să stabilească unitatea la nivelul căreia să se constituie comisia de cercetare administrativă.
În acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 28 din Normele Metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreţinere pe timpul şcolarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor/ programelor de specializare, perfecţionare, stagii de practică, în ţară şi străinătate, şi modul de recuperare al acestora de la persoanele care nu-şi respectă angajamentele încheiate - Anexă la Ordinul M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006 potrivit cărora: „cheltuielile ce urmează a fi recuperate potrivit prezentelor norme metodologice se stabilesc de către comisia de cercetare administrativă constituită la nivelul unităţii din care au făcut parte persoanele care nu şi-au respectat angajamentul semnat”, în prezenta cauză fiind vorba de Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti.
Totodată, potrivit art. 11 din Normele metodologice sus¬menţionate „pentru cadrele militare trecute în rezervă, poliţiştii şi funcţionarii publici care au încetat raporturile de serviciu înainte de împlinirea termenului prevăzut de angajament, cheltuielile de întreţinere pe timpul şcolarizării determinate în condiţiile art. 9 se comunică de către unităţile de învăţământ, la cererea unităţii de la care aceştia au fost trecuţi în rezervă, respectiv au încetat raporturile de serviciu”.
În concluzie, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a apreciat că, din perspectiva competenţei organului emitent al deciziei de imputare, actele administrative contestate sunt legale.
2. În ceea ce priveşte a doua critică formulată de recurentul-reclamant referitoare la faptul că decizia de imputare nu este suficient motivată în fapt şi în drept, Înalta Curte constată că nu este susţinută de înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
În conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (5) din O.G. nr. 121/1998 „decizia de imputare va fi temeinic motivată şi va cuprinde obligatoriu termenul în care poate fi contestată şi organul competent în soluţionarea contestaţiei” iar potrivit prevederilor art. 25 alin. (6) din acelaşi act normativ „proba temeiniciei şi legalităţii deciziei de imputare trebuie efectuată de unitatea al cărei comandant sau şef a emis-o”.
Înalta Curte constată că aceste cerinţe legale au fost respectate de către autoritatea pârâtă, în preambulul Deciziei de Imputare din 10 octombrie 2008 menţionându-se ca bază a emiterii acestei decizii, procesul-verbal de cercetare administrativă din 09 octombrie 2008.
Referitor la cheltuielile de şcolarizare în cuantum de 11.097,26 lei, instanţa constată că în cuprinsul procesului-verbal de cercetare administrativă se consemnează situaţia, potrivit căreia „suma menţionată a rezultat din baza de calcul anexată la prezentul proces-verbal, pe baza cheltuielilor transmise de Academia de Poliţie „A.I.C.” prin adresa nr. 164251 din 30 septembrie 2008”.
Acest proces-verbal a fost prezentat recurentului, în fază de concept, în conformitate cu dispoziţiile pct. 97 din Instrucţiunile M.I. nr. 830/1999 potrivit cărora „organele de cercetare administrativă sunt obligate să prezinte celor în cauză procesul-verbal în faza de concept şi să le ceară să-şi exprime eventualele observaţii sau obiecţii”.
Cu această ocazie recurentul a precizat, în scris, faptul că nu are de făcut obiecţiuni la acel moment, rezervându-şi dreptul de a formula eventuale obiecţiuni ulterior comunicării hotărârii comisiei de cercetare administrativă întrucât considera că este necesar să studieze actele normative interne care constituie baza legală a imputării sumelor (fila 57 dosar fond - Tribunalul Bucureşti) .
De asemenea, procesului-verbal de cercetare administrativă i-au fost anexate acte cuprinzând baza de calcul pentru fiecare tip de cheltuială, care i-a fost imputată reclamantului (filele 58 - 69 dosar fond - Tribunalul Bucureşti).
Se constată, de asemenea, faptul că Decizia de Imputare din 10 octombrie 2008 cuprinde elementele obligatorii prevăzute de art. 25 alin. (5) din O.G. nr. 121/1998, respectiv termenul în care poate fi contestată şi organul competent în soluţionarea contestaţiei.
Prin urmare, autoritatea pârâtă a făcut în faţa instanţei de fond proba temeiniciei şi legalităţii deciziei de imputare dis perspectiva respectării dispoziţiilor art. 25 alin. (5) şi (6) din O.G. nr. 121/1998.
3. Referitor la critica nr. 3 din cererea de recurs, constând în faptul că suma stabilită prin decizia de imputare nu este menţionată, distinct, pe categorii de sume imputate, Înalta Curte reţine că nu poate fi primită, pentru argumentele prezentate în analiza celei de-a doua critici.
Aşa cum şi instanţa de fond a constatat, la baza Deciziei de imputare nr. 164915 din 10 octombrie 2008 a stat Procesul-verbal de cercetare administrativă din 09 octombrie 2008.
În cuprinsul acestui proces-verbal sunt consemnate detaliat sumele care alcătuiesc prejudiciul total în cuantum de 12.155,26 lei precum şi actele care au stat la baza calculării acestor sume.
Contrar celor menţionate de recurent, instanţa de fond a avut posibilitatea de a exercita controlul de legalitate asupra cuantumului sumelor ce alcătuiesc prejudiciul total, având în vedere că instituţia pârâtă a depus întreaga documentaţie ce a stat la baza emiterii deciziei de imputare atacate, din care rezultă baza de calcul, dar şi formula de calcul stabilită prin art. 9 din Ordinul nr. 1122/2006 al Ministrului Administraţiei şi Internelor (fila 76 dosar fond - Tribunalul Bucureşti).
4. A patra critică dezvoltată de recurentul-reclamant constă în greşita interpretare a instanţei de fond dată dispoziţiilor art. 11 din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 121/1998, potrivit cărora „pentru cadrele militare trecute în rezervă, poliţiştii şi funcţionarii publici care au încetat raporturile de serviciu înainte de împlinirea termenului prevăzut de angajament, cheltuielile de întreţinere pe timpul şcolarizării determinate în condiţiile art. 9 se comunică de către unităţile de învăţământ, la cererea unităţii de la care aceştia au fost trecuţi în rezervă, respectiv au încetat raporturile de serviciu”.
În situaţia în care ar fi fost nemulţumit de modul în care au fost stabilite sumele în cauză, sau mai exact de modul în care au fost actualizate, recurentul avea posibilitatea să solicite instanţei de fond administrarea probei cu expertiza de specialitate.
Or, recurentul nu a înţeles să procedeze în acest mod.
5. Prin ultima critică adusă sentinţei recurate, recurentul-reclamant invocă greşita interpretare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.
Art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 stabileşte termenul de efectuare a cercetării administrative şi înregistrare a actului de cercetare, respectiv 60 de zile de la data când comandantul sau şeful unităţii a luat cunoştinţă de producerea pagubei.
În prezenta cauză, acest termen a început să curgă de la data la care Directorului General al D.G.P.M.B. i s-a adus la cunoştinţă Ordinul M.A.I. nr. S/II/3414 din 08 august 2008 prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului cu unitatea, prin demisie şi echivalarea gradului profesional de inspector de poliţie cu gradul militar de locotenent în rezervă.
Din actele dosarului rezultă că termenul de 60 de zile a fost respectat, având în vedere faptul că unitatea pârâtă a primit copia Ordinului Ministrului nr. S/II/3414 din 08 august 2008, la data de 12 august 2008 fiind înregistrat la Serviciul Resurse Umane sub nr. S/178042 din 12 august 2008, iar procesul-verbal de cercetare administrativă a fost înregistrat la data de 09 octombrie 2008, deci în termen.
Aprecierea recurentului, potrivit căreia termenul de 60 de zile începe să curgă de la data încetării raporturilor de serviciu ale acestuia nu este corectă, întrucât Directorul General al D.G.P.M.B. nu are posibilitatea de a stabili dacă au încetat raporturile de serviciu ale unui ofiţer de poliţie din cadrul unităţii, decât în momentul în care i se comunică ordinul individual emis de Ministrul Administraţiei şi Internelor de încetare a raporturilor de serviciu, ministrul fiind singurul organ competent să emită ordine privind încetarea raporturilor de serviciu ale ofiţerilor de poliţie. În cazul de faţă, Ordinul M.A.I. nr. S/II/3414 a fost emis în data de 08 august 2008 şi transmis unităţii pârâte prin poştă, fiind înregistrat la Serviciul Resurse Umane sub nr. S/178042 din 12 august 2008.
Prin urmare, şi critica referitoare la nerespectarea termenului legal de încheiere a cercetării administrative este nefondată.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.C., împotriva Sentinţei civile nr. 5210 din 20 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5320/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4534/2012. Contencios → |
|---|
