ICCJ. Decizia nr. 4829/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4829/2012
Dosar nr. 9235/2/2009
Şedinţa publică de la 16 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura derulată în faţa primei instanţe
Prin acţiunea formulată, reclamantul V.T.M. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, obligarea acestuia la emiterea ordinului de reintegrare în funcţia avută la data suspendării raportului de serviciu, obligarea pârâtului la plata sumei de 188.000 RON calculată până la data de 01 octombrie 2009, precum şi a sumei de 8.000 RON lunar, până la data reintegrării efective în funcţie, cu titlu de despăgubiri băneşti reprezentând drepturile salariale de care a fost lipsit, din culpa autorităţii administrative, începând cu data 15 octombrie 2007. Totodată, a solicitat obligarea pârâtului şi la plata dobânzii legale, calculată la suma reprezentând despăgubiri, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti până la plata efectivă a despăgubirilor, precum şi plata sumei reprezentând valoarea ratei inflaţiei, calculate la aceeaşi sumă şi pentru aceeaşi perioada, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a învederat instanţei că, prin Ordinul de numire în funcţie publică nr. MP.4 din 23 ianuarie 2007 al ministrului apărării, a fost numit în funcţia publică de conducere de Director Adjunct al Direcţiei de audit Intern din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, începând cu data de 20 februarie 2007, anterior acestei date îndeplinind funcţia de Director al aceleiaşi direcţii.
După acest moment, pentru discreditarea sa, s-a formulat o sesizare la ministrul apărării naţionale, cuprinzând presupuse abateri disciplinare. În vederea restabilirii legalităţii, a formulat o acţiune în contencios administrativ cerând sesizarea Comisiei de disciplină iar prin Raportul nr. 3822 din 17 septembrie 2007 a solicitat ministrului apărării naţionale suspendarea raporturilor de serviciu pe perioada efectuării acestor cercetări, în condiţiile H.G. nr. 1210/2003.
Interpretându-i greşit solicitarea, pârâtul a emis Ordinul nr. MP18 din 8 octombrie 2007, prin care a dispus suspendarea raporturilor de serviciu începând cu data de 15 octombrie 2007, pe durata cercetării penale până la rămânerea definitivă a rezoluţiei procurorului, nu mai puţin de o lună şi nu mai mult de 3 ani.
După confirmarea propunerii de neîncepere a urmăririi penale a cerut reluarea activităţii însă pârâtul nu i-a soluţionat cererea în termen legal, ci i-a trimis o adresă redactată de un compartiment funcţional fără putere de decizie.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Apărării Naţionale a solicitat instanţei respingerea acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.
În esenţă, pârâtul a susţinut că situaţia de fapt este prezentată necorespunzător de către reclamant şi că ordinul de suspendare din funcţie nu mai poate fi contestat în această etapă.
Cu privire la reintegrarea în funcţie, pârâtul a arătat că prin rezoluţia aplicată de ministru pe raportul nr. A 2904 din 29 iulie 2009 s-a aprobat reluarea activităţii funcţionarului public, însă îndeplinirea formalităţilor necesare a fost delegată şefului Direcţiei audit intern, aşa încât nu există temei în susţinerea că cererea de reintegrare în funcţie nu a fost legal soluţionată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 1882 din 9 martie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul V.T.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că prin Raportul nr. A 3822 din 17 septembrie 2007 adresat de reclamant ministrului apărării naţionale, primul a solicitat celui de-al doilea suspendarea temporară a raportului de serviciu, începând cu data de 15 octombrie 2007, menţionând că, în subsidiar, solicită a se luat act de notificarea demisiei sale din funcţia publică de director adjunct al Direcţiei Audit Intern din cadrul Ministerului Apărării, începând cu aceeaşi dată.
În privinţa acestei din urmă solicitări subsidiare, reclamantul a precizat că această demisie nu are încărcătura juridică determinată de art. 79 C. muncii, în sensul de manifestare liberă a voinţei în acest sens, ci reprezintă unica soluţie fortuită impusă de refuzul autorităţii administrative de intrare în legalitate, prin nesoluţionarea în condiţiile legii a rapoartelor sale anterioare.
Prin urmare, a arătat reclamantul, întrucât demisia astfel notificată în subsidiar nu constituie un act de voinţă în sensul statuat de legiuitor, ci o viciere a acesteia, îşi rezervă dreptul de a o contesta.
Revenind la solicitarea principală a reclamantului, formulată prin menţionatul raport, acesta şi-a fundamentat cererea pe disp. art. 82 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 raportat la art. 81 alin. (2) din acelaşi act normativ, suspendarea fiind solicitată "pe durata necesară derulării procedurii cercetării, până la finalizarea legală a acesteia, fără a se depăşi perioada statuată de legiuitor prin textul menţionat".
Din argumentele invocate în cuprinsul cererii de suspendare, s-a apreciat că acesta a făcut referire la procedura cercetării disciplinare.
Prin Ordinul Ministrului Apărării nr. MP 18 din 08 octombrie 2007, în temeiul art. 92 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, s-a aprobat suspendarea de la data de 15 octombrie 2007 a raportului de serviciu al reclamantului, "pe durata cercetării penale până la data rămânerii definitive a rezoluţiei procurorului privind neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau trimiterea în judecată, după caz, dar nu mai puţin de o lună şi nu mai mult de 3 ani".
Potrivit disp. art. 95 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma în vigoare la momentul adoptării ordinului, text invocat în cuprinsul acestuia "Raportul de serviciu se poate suspenda la cererea motivată a funcţionarului public, pentru un interes personal legitim, în alte cazuri decât cele prevăzute la alin. (1) şi la art. 94 alin. (1), pe o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 ani".
Cazul reţinut însă de ministrul apărării, ca premisă a suspendării raportului de serviciu al reclamantului, este finalizarea cercetării penale pentru acuzaţia de hărţuire sexuală formulată de numita N.I.N.
Prin Rezoluţia nr. 1602/P/2008 din 11 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 6 Bucureşti a fost confirmată propunerea de neîncepere a urmăririi penale împotriva sa sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 2031 C. pen., obiect al sesizării numitei N.I.N.
Prin urmare, în data de 1 iulie 2009, reclamantul a adus la cunoştinţa pârâtului acest aspect, solicitând să se dispună prin act administrativ reluarea activităţii şi plata drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare.
Acestei cereri, pârâtul i-a răspuns prin adresa nr. A 3147 din 25 august 2009, arătându-se că cererea sa a fost aprobată, astfel că la data de 01 septembrie 2009 se poate prezenta la sediul Direcţiei audit intern în vederea preluării funcţiei şi atribuţiilor, ocazie cu care va primi şi decizia aferentă reluării activităţii, urmare a rezoluţiei în acest sens a ministrului.
Reclamantul nu s-a prezentat la data fixată în vederea reluării activităţii, transmiţând pârâtului aşa-numita "plângere prealabilă", prin care a solicitat a se dispune în sensul:
"- anulării ordinului ministrului apărării nr. MP 18 din 08 octombrie 2007,
- dispunerii prin act administrativ de aceeaşi valoare juridică a datei reactivării raportului de serviciu, cu referire la preluarea efectivă a funcţiei, în condiţiile legii, în condiţiile Ordinului de numire în funcţie publică nr. M.P. 4 din 23 ianuarie 2007,
- dispunerii asupra calculării de către compartimentul de resort, potrivit ordinului sus-menţionat şi lichidării debitului reprezentând despăgubiri constând în drepturile salariale de care a fost lipsit, din culpa autorităţii publice,
- comunicarea în timp util a ordinului emis, sub aspectul dispoziţiilor menţionate, anterior datei stabilite pentru reluarea exerciţiului atribuţiilor funcţiei de conducere, respectiv fie a prezentării la sediu, fie a supunerii ordinului judiciar, în vederea anulării, după cum acesta constituie o legală soluţionare a situaţiei intervenite din culpa unor persoane din vechea conducere a Ministerului Apărării Naţionale sau, pentru a treia oară, o încercare de acoperire a abuzului evident şi creare a unei aparenţe de legalitate, pe fondul unui simulacru de respectare a legii".
Prin acest înscris, ca şi prin cel prin care reclamantul adusese, printre altele, la cunoştinţa pârâtului, rezoluţia de confirmare a propunerii de neîncepere a urmăririi penale, acesta a repus în discuţie natura, temeiul şi legalitatea ordinului de suspendare a raportului său de serviciu, adoptat cu aproape 2 ani în urmă.
În această ordine de idei, instanţa de fond a reţinut că dincolo de temeinicia sau netemeinicia aspectelor invocate de reclamant în această privinţă, ordinul privind suspendarea raportului său de serviciu nu mai poate fi repus în discuţie şi supus controlului judiciar, de maniera aceasta indirectă, în sensul invocat de reclamant, de "rezolvare a situaţiei sale".
Astfel, cu toate că demersul reclamantului materializat în Raportul nr. A 4413 din 15 octombrie 2007 constituie un recurs graţios în privinţa Ordinului nr. M18 din 08 octombrie 2007, acest recurs graţios nu a fost urmat de contestarea, în termenul legal, a ordinului de suspendare, astfel că el nu mai poate fi repus în discuţie în procedura de reluare a activităţii, nici în privinţa motivelor, a temeiului juridic şi premisei suspendării şi nici în privinţa duratei suspendării.
Prin urmare, în raport de starea de fapt expusă, instanţa de fond a reţinut că nu ne aflăm în prezenţa unui refuz nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea reclamantului de reluare a activităţii, cât timp aceasta a fost aprobată prin rezoluţia ministrului, reclamantului comunicându-i-se să se prezinte la serviciu în data de 1 septembrie 2009, în vederea reluării funcţiei şi a atribuţiilor, solicitare căreia reclamantul nu i-a dat curs.
Reclamantul nu poate în mod justificat refuza să se prezinte în vederea reluării funcţiei şi a atribuţiilor în considerarea unor aspecte pe care doreşte să le rezolve într-un anume mod, cât timp demersul şi procedura urmate de pârât se înscriu în limitele procedurii legale.
Astfel, prezentarea la serviciu nu poate fi condiţionată de rezolvarea pretenţiilor sale accesorii, referitoare la stabilirea în avans a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri reprezentând drepturi salariale pe perioada suspendării, şi cu atât mai puţin de reconsiderarea aspectelor invocate ca nelegale din cuprinsul ordinului de suspendare a raportului de serviciu, ordin care, aşa cum s-a arătat, nu a fost contestat în termen, pe cale judiciară.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul V.T.M. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând, în drept, motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Structurând aspectele învederate de recurent, instanţa de recurs reţine că hotărârea fondului este combătută sub următoarele aspecte:
- instanţa a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., prin aceea că, ignorând principiul disponibilităţii, s-a pronunţat asupra altor petite iar nu a obiectului acţiunii cu care fusese învestită;
- situaţia de fapt a fost, în parte, greşit expusă, nefiind real că nu a contestat în justiţie ordinul de încetare a raportului de serviciu;
- cauza nu a fost soluţionată într-un termen rezonabil;
- normele legale incidente au fost aplicate greşit, instanţa nesancţionând emiterea unui ordin de reintegrare nelegal, emis de o autoritate necompetentă şi care nu satisface "condiţionalităţile" prevăzute într-o atare situaţie de dispoziţiile legii referitoare la statutul funcţionarilor publici.
4. Apărările intimatului
Prin concluziile scrise formulate, intimatul Ministerul Apărării Naţionale a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimatul a arătat că prima instanţă s-a pronunţat exact asupra obiectului cauzei, stabilind corect că nu există un refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantului, în condiţiile în care, deşi s-a emis ordinul de reintegrare după finalizarea cercetărilor penale, acesta şi-a condiţionat reluarea activităţii de rezolvarea unor pretenţii financiare.
Referitor la actul de suspendare din funcţie emis la data de 15 iulie 2007, intimatul a precizat că acesta nu a fost atacat în niciun mod de către recurent.
În fine, intimatul a mai precizat că, între timp, a intrat în vigoare Legea nr. 329/2009 în temeiul căreia i s-a solicitat recurentului să opteze între pensie şi salariu, dar, neexprimându-şi nicio opţiune, raportul de serviciu al recurentului a încetat, decizia emisă în temeiul acestui act normativ nefiind contestată.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor din concluziile scrise, precum şi sub toate aspectele, după cum permit dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există motive de modificare ori casare a acesteia, pentru argumentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurentul-reclamant V.T.M. a solicitat instanţei de contencios administrativ, în esenţă, să constate refuzul nejustificat al intimatului-pârât Ministerul Apărării Naţionale de a emite un ordin de reluare a activităţii, după încetarea cauzei de suspendare a raportului de serviciu, precum şi de acordare a unor compensaţii băneşti, după cum s-a prezentat detaliat la pct. I.1 din această decizie.
După administrarea unui probatoriu complex, instanţa de fond a ajuns la concluzia că nu există elemente care să contureze un refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantului, câtă vreme ministrul i-a aprobat solicitarea şi i s-a comunicat să se prezinte, în vederea reluării atribuţiilor de serviciu, la data de 1 septembrie 2009. Corelativ, prima instanţă a mai punctat că toate celelalte aspecte privind pretenţiile sale băneşti, urmau să se rezolve distinct, reclamantul neavând temei legal pentru condiţionarea prezentării sale la locul de muncă de stabilirea în avans a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri aferente perioadei în care raportul de serviciu a fost suspendat.
Această concluzie este corectă, ea fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.
Reevaluând înscrisurile administrate şi răspunzând, în acelaşi timp, criticilor formulate de recurent, Înalta Curte reţine următoarele:
Referitor la respectarea limitelor învestirii
Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că prima instanţă nu şi-a depăşit limitele învestirii, dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., fiind respectate.
Este real că în expunerea argumentaţiei sale, curtea de apel s-a raportat la împrejurările în care s-a dispus suspendarea raportului de serviciu al reclamantului, dar aceasta s-a realizat în contextul în care atât în motivarea cererii de chemare în judecată cât şi în "precizările" formulate ulterior reclamantul însuşi prezentase pe larg criticile îndreptate împotriva Ordinului nr. MP 18 din 8 octombrie 2007 al ministrului apărării naţionale.
Pe de altă parte, deşi cererea de chemare în judecată nu are ca obiect şi anularea ordinului indicat (în plângerea prealabilă se formulase o atare solicitare) instanţa de fond era obligată să antameze efectele pe care acesta le-a generat, din perspectiva petitului privind plata despăgubirilor constând în drepturi salariale, părţile situându-se pe poziţii divergente în privinţa incidenţei dispoziţiilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 în situaţia suspendării raporturilor de serviciu din iniţiativa funcţionarului public.
Conchizând în această privinţă, instanţa de recurs reţine că în speţă nu se pune problema încălcării principiului fundamental al disponibilităţii, câtă vreme prima instanţă s-a limitat a observa că necontestarea în termen legal a unui act administrativ individual determină în mod necesar concluzia că dispoziţiile acestuia nu mai pot fi reconsiderate ulterior, prin schimbarea temeiului legal ce a stat la baza emiterii sale.
Referitor la situaţia de fapt
Aspectul pe care recurentul îl reproşează primei instanţe nu se regăseşte în partea considerentelor care reflectă motivarea propriu-zisă.
Curtea de apel şi-a fundamentat raţionamentul, după cum s-a analizat la punctul anterior, pe ideea că ordinul de suspendare din funcţie, iar nu ordinul de încetare a raportului de serviciu, nu a fost contestat în termen legal.
Referirea pe care recurentul o face la Dosarul nr. 7343/2/2007 nu poate conduce la o altă concluzie, pricina respectivă având un cu totul alt obiect (trimiterea unei sesizări la Comisia de Disciplină), chiar dacă aflat în legătură cu aceeaşi situaţie litigioasă.
Nu în ultimul rând, instanţa de recurs observă că acţiunea ce a făcut obiectul dosarului menţionat i-a fost respinsă irevocabil (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 4005 din 1 octombrie 2009), aşa încât nu poate avea vreo relevanţă în această cauză.
Referitor la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil
Acţiunea judiciară a fost formulată la data de 2 octombrie 2009 iar sentinţa s-a pronunţat la data de 9 martie 2011.
Verificând încheierile pronunţate în acest interval, instanţa de control judiciar remarcă respectarea dispoziţiilor care garantează caracterul echitabil al procedurii, amânările dispuse fiind justificate de respectarea dreptului la apărare al părţilor, de comunicarea actelor de procedură ale adversarului ori de lămurirea situaţiei de fapt.
Cât priveşte depăşirea termenului de redactare a sentinţei, aceasta nu constituie un veritabil motiv de recurs, recurentul având la dispoziţie alte căi de acţiune pentru sesizarea acestui aspect.
Referitor la fondul cauzei
Potrivit dispoziţiilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 188/1999: "Reluarea activităţii se dispune prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică".
Prin Adresa nr. A 3147 din 25 august 2009 emisă de şeful Direcţiei Audit Intern din cadrul Ministerului Apărării Naţionale i s-a comunicat recurentului că ministrul apărării naţionale i-a aprobat cererea de reluare a activităţii, indicându-i-se totodată, să se prezinte la sediul direcţiei "în vederea preluării funcţiei şi atribuţiilor, ocazie cu care veţi primi şi decizia aferentă reluării funcţiei".
În aceste coordonate, instanţa de recurs remarcă, la fel ca judecătorul fondului, că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor cuprinse în art. 1 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 pentru a se reţine existenţa unui refuz nejustificat al Ministerului Apărării Naţionale de a soluţiona cererea funcţionarului public de reluare a activităţii după încetarea cauzei de suspendare a raportului de serviciu.
Este, de asemenea, pertinent considerentul fondului potrivit căruia cadrul normativ existent nu conferă funcţionarului public prerogativa de a condiţiona prezentarea la serviciu de rezolvarea unor pretenţii băneşti. De altfel, declanşând litigiul în această etapă a procedurii administrative şi refuzând să se prezinte la locul de muncă pentru înmânarea deciziei de reluare a activităţii, recurentul nu a făcut decât să emită supoziţii despre modul în care ar fi acţionat intimatul ulterior, despre cum nu i-ar fi fost respectate drepturile, etc., instanţa de judecată neputând să sancţioneze "preventiv" pe intimatul-pârât, speculând asupra acţiunilor ori inacţiunilor sale viitoare.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de V.T.M. împotriva Sentinţei civile nr. 1882 din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 4823/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4834/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
