ICCJ. Decizia nr. 498/2012. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 498 /2012
Dosar nr. 110/35/2011
Şedinţa publică de la 2 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, reclamanta Direcţia Generală de Evidenţă a Persoanelor Satu Mare a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Satu Mare, anularea în tot a Încheierii nr. VI.9/2011, în sensul admiterii contestaţiei împotriva Deciziei nr. 20/2010 şi a Procesului verbal de constatare nr. 2672/2010 a Camerei de Conturi Satu Mare, precum şi suspendarea executării actului administrativ fiscal până la soluţionarea irevocabilă a litigiului.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin Hotărârea nr. 15/2007, Consiliul Judeţean Satu Mare a aprobat acordarea unei indemnizaţii lunare de dispozitiv pentru salariaţii săi, în procent de 25% din salariul de bază.
Reclamanta a precizat că Hotărârea nr. 15/2007 a fost emisă în temeiul Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 496/2003, ordin ce a fost emis în temeiul art. 9 alin. (4) din O.U.G. nr. 63/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, considerându-se că se regăseşte în categoria „alte sporuri” prevăzute de O.U.G. nr. 92/ 2004 şi H.G.R. nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unităţile bugetare, dar Camera de Conturi a Judeţului Satu Mare a apreciat că aceste sporuri s-au acordat în baza altor acte normative decât cele menţionate în Hotărârea nr. 15/2007 a Consiliului Judeţean Satu Mare.
Instituţia reclamantă a susţinut că prevederile art. 47 din Legea nr. 138/1999, coroborate cu dispoziţiile art. 13 din aceeaşi lege, reglementează în sensul că sporul de dispozitiv se primeşte şi de către personalul din domeniul administraţiei publice, iar prin acordarea sporului de dispozitiv nu se încalcă nicio prevedere legală ci, dimpotrivă, se asigură egalitatea de tratament economic, salarial, a personalului din cadrul aceleiaşi autorităţi.
Cu privire la Decizia nr. 37 din 14 decembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, reclamanta a susţinut că lămurirea prevederilor art. 13 şi 47 din Legea nr. 138/1999, în sensul stabilirii beneficiarilor indemnizaţiei de dispozitiv care nu pot fi asimilaţi cu cei care lucrează în administraţia publică locală, produce efecte juridice numai pentru raporturile juridice administrative de după data publicării ei în M. Of.
Autoritatea reclamantă a mai arătat că H.C.J. nr. 15/2007 nu a fost atacată în contencios administrativ de Prefectul Judeţului Satu Mare, drept urmare nu au existat motive temeinice pentru care semnatarii acordului sau contractului colectiv de muncă să nu pună în aplicare prevederile acestor documente.
Cu privire la acordarea sporului de control evidenţă, autoritatea reclamantă a arătat, în esenţă, că acest drept face parte din categoria altor drepturi pe care ordonatorul de credite o poate acorda personalului, dacă are aprobat bugetul cu această destinaţie, fiind menţionat şi în prevederile pct. 3 din Anexa 3 din Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 496 din 28 iulie 2003 privind modificarea şi completarea Ordinului Ministrului de Interne nr. 275/2002 pentru aplicarea prevederilor legale referitoare la salarizarea personalului militar şi civil din Ministerul de Interne.
Cu privire la cererea de suspendare, reclamanta a arătat că sunt îndeplinite condiţiile de fond ale admisibilităţii cererii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Curtea de Conturi a României- Camera de Conturi Satu Mare a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa nr. 85/CA/2011 din 25 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Evidenţă a Persoanelor Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta cu pârâta Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Satu Mare şi a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare formulată de reclamantă în contradictoriu cu aceeaşi parte.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, în perioada 14 iunie 2010 - 16 iulie 2010, s-a efectuat la Direcţia Generală de Evidenţă a Persoanelor Satu Mare auditul financiar asupra contului de execuţie bugetară pe anul 2009, în urma căruia s-au constatat abaterile consemnate în Procesul-verbal de constatare înregistrat la Camera de Conturi Satu Mare sub nr. 882 din 16 iulie 2010 şi la entitatea auditată sub nr. 2672 din 16 iulie 2010, iar, prin Decizia nr. 20 din 13 august 2010, s-a dispus stabilirea întinderii prejudiciului, recuperarea acestuia, precum şi suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor legale din domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar.
Plata acestor sporuri şi prime s-a făcut în baza acordului Colectiv de muncă nr. 412 din 14 februarie 2008, respectiv nr. 2767 din 30 iunie 2009 pentru funcţionarii publici, în baza Contractului colectiv de muncă nr. 2981 din 03 noiembrie 2008 pentru personalul contractual, respectiv Hotărârea Consiliului Judeţean Satu Mare nr. 15 din 31 ianuarie 2007.
Examinând prevederile legale ce reglementează acordarea indemnizaţiei de dispozitiv, Curtea a reţinut dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 138/1999, potrivit cărora „cadrele militare în activitate, militarii angajaţi pe bază de contract şi salariaţii civili beneficiază de o indemnizaţie de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de comandă şi gradaţii, respectiv din salariul de bază”, iar potrivit art. 1 din aceeaşi lege, dispoziţiile acesteia se aplică „personalului militar şi civil din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerului Justiţiei”.
Având în vedere şi prevederile art. 47 din Legea nr. 138/1999, potrivit cărora „personalul civil din ministerele şi instituţiile centrale prevăzute la art. 1 beneficiază de drepturile salariale reglementate în legislaţia aplicabilă în sectorul bugetar şi de unele drepturi salariale prevăzute în prezenta lege”, instanţa de fond a constatat că sporul de dispozitiv este prevăzut doar pentru personalul militar şi civil din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerului Justiţiei, iar acordarea acestuia unei alte categorii de salariaţi este nelegală.
Totodată, prima instanţă a reţinut că serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor nu se încadrează în instituţiile publice la care se referă dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 138/1999, deoarece nu sunt instituţii publice nici de apărare naţională, nici de ordine publică, nici de siguranţă naţională, aşa cum rezultă din cuprinsul O.G. nr. 84/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor.
În ceea ce priveşte invocarea Hotărârii nr. 15/2007 a Consiliului Judeţean Satu Mare ca şi temei juridic pentru acordarea sporului de dispozitiv, judecătorul fondului a constatat că prevederile legale invocate în preambulul acestei hotărâri nu reglementează sporul de dispozitiv pentru funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul Direcţiei Generale de Evidenţă a Persoanelor şi ca atare, această hotărâre nu are suport legal.
Pe de altă parte, Curtea de Apel a reţinut că dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, în forma în vigoare în anul 2009, prevăd că salariul funcţionarilor publici este compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, iar dispoziţiile art. 31 alin. (2) şi (3) din aceeaşi lege prevăd că funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii, iar salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.
Având în vedere că, pentru anul 2009, salarizarea funcţionarilor publici era prevăzută în O.G. nr. 9/2008 care nu reglementează acordarea sporului de dispozitiv, iar drepturile salariale ale personalului contractual din sectorul bugetar au fost reglementate de O.G. nr. 10/2008, instanţa de fond a reţinut că atât funcţionarii publici, cât şi personalul contractual din sectorul bugetar sunt salarizaţi exclusiv în baza dispoziţiilor legale, iar acordarea altor sporuri şi prime nereglementate în dispoziţiile legale, este nelegală.
În acest context, a reţinut prima instanţă, Curtea de Conturi, în mod corect, a constatat că acordarea sporului de dispozitiv şi a celorlalte drepturi salariale de la pct. 2, 3, 4, 5, 7, 8 din decizie a fost nelegală.
În ceea ce priveşte acordarea sporului de control evidenţă, Curtea de Apel a apreciat că şi acordarea acestuia este nelegală, întrucât Ordinul M.A.I. nr. 426/2003 cuprinde modificări şi completări ale ordinului M.A.I. nr. 275/2002 pentru aplicarea prevederilor legale referitoare la salarizarea personalului militar şi civil din Ministerul de Interne, iar dispoziţiile legale care reglementează acest domeniu sunt cuprinse în Legea nr. 138/1999, dispoziţii care nu sunt aplicabile pentru D.G.E.P. în situaţia în care salariaţii Serviciului Public Comunitar de Evidenţă a Persoanelor nu sunt transferaţi din structuri M.A.I.
Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a apreciat că, indiferent că sunt în vigoare contractul colectiv de muncă, acordul colectiv de muncă şi hotărârea emisă de Consiliul Judeţean Satu Mare pentru acordarea sporurilor şi premiilor în litigiu, Încheierea nr. VI.9 din 14 ianuarie 2011, Decizia nr. 20/2010 şi Procesul-verbal de constatare au fost emise legal de către Curtea de Conturi, în virtutea atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 94/1992 şi Regulament.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare, Curtea a apreciat că nu este îndeplinită una din condiţiile expres prevăzută de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, respectiv condiţia pagubei iminente, întrucât prin obligarea reclamantei la executarea măsurilor dispuse prin actele administrative contestate nu se produce un prejudiciu în sarcina acesteia, dimpotrivă, aceasta are interes să recupereze aceste sume care aparţin bugetului local.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta Direcţia Generală de Evidenţă a Persoanelor Satu Mare a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi 9 şi ale art. 3041 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre soluţionare instanţei competente şi, în subsidiar, modificarea sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
În motivarea căii de atac, referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,recurenta susţine că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că este competentă să soluţioneze cauza în baza pct. 228 din Hotărârea Curţii de Conturi nr. 130/2010, deşi avea obligaţia să îşi verifice competenţa în raport de dispoziţiile legale incidente.
Se arată că doar prin legi organice şi legi speciale se stabileşte competenţa materială şi teritorială a instanţelor judecătoreşti din România, astfel că Hotărârea Curţii de Conturi nr. 130/2010, care stabileşte reguli în acest domeniu, respectiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor judecătoreşti specializate în judecarea litigiilor rezultate din activitatea Curţii de Conturi, contravine dispoziţiilor art. 140 din Constituţia României cât şi Legii nr. 24/2000.Prin urmare, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, fapt care atrage casarea acesteia cu trimiterea spre rejudecare instanţei competente potrivit Legii nr. 554/2004.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a legii.
Se menţionează, în esenţă, că l-a pronunţarea sentinţei recurate nu s-a ţinut seama de principiul securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice civile, că legea civilă dispune numai pentru viitor şi nici de faptul că dreptul la negocieri colective este garantat prin Constituţie, fiind astfel obligatorii convenţiile încheiate, implicit H.C.J. nr. 15/2007.
Intimata-pârâtă, Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că instanţa de fond a fost competentă să soluţioneze cauza iar pe fond, hotărârea recurată este legală şi temeinică.
3. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursul recurentei-reclamante prin prima motivelor invocate, a apărărilor formulate, ţinând seama de înscrisurile depuse la dosar şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente.
Este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe.
În raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea în tot a Încheierii nr. VI.9/2011 Curţii de Conturi a României, a Deciziei nr. 20/2010 şi a Procesului-verbal de constatare nr. 2672/2010 emise de Camera de Conturi Satu Mare, precum şi suspendarea executării actului administrativ fiscal până la soluţionarea irevocabilă a litigiului, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia”.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării este decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ”.
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluţionarea contestaţiei la decizie intervine desfiinţarea/anularea deciziei emise de structura Curţii de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluţionare a contestaţiei, care se substituie astfel deciziei structurii judeţene, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât, în această situaţie, actul administrativ care produce efecte juridice şi „dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcţionează în cadrul Curţii de Conturi a României, autoritate publică centrală.
În altă ordine, chiar dacă soluţiile în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva Sentinţei civile nr. 112/ 2011 a Curţii de Apel Bacău prin care s-a admis excepţia de nelegalitate şi s-a constatat nelegalitatea dispoziţiilor pct. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, întăreşte argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel cauze.
Cum în cauză, contestaţia împotriva Deciziei nr. 20/2010 a Camerei de Conturi Satu Mare a fost respinsă integral prin Încheierea nr. VI.9 din 14 ianuarie 2011 de Curtea de Conturi, Înalta Curte, ţinând seama de considerentele expuse, reţine că revenea competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Satu Mare, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că îi revine competenţa materială de soluţionare a cauzei.
Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa teritorială revine aceleiaşi instanţe.
În consecinţă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (61), art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004,cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Satu Mare, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Această soluţie face de prisos analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Direcţia Generală de Evidenţă a Persoanelor Satu Mare împotriva Sentinţei nr. 85/CA/2011 din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Satu Mare, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 491/2012. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 499/2012. Contencios → |
|---|
