ICCJ. Decizia nr. 528/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 528/2012
Dosar nr. 2434/2/2008
Şedinţa publică de la 3 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul V.G.P. a invocat excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 1391/2006, în cauza având ca obiect anulare proces-verbal de contravenţie, în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Ilfov.
Recurentul V.G.P. a invocat excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 1391/2006 în raport cu disp. art. I pct. 131 şi pct. 129 din Legea nr. 49/2006, art. 108 alin. (2) din Constituţia României, respectiv art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.
Prin întâmpinare, Guvernul României a solicitat respingerea excepţiei, ca neîntemeiată.
În susţinerea poziţiei sale procesuale, a invocat excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a actelor administrative normative, în raport cu prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 care se referă doar la actele administrative individuale.
Prin Sentinţa civilă nr. 770 din 10 februarie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, formulată în Dosar nr. 2455/94/2007 al Tribunalului Bucureşti, de către recurentul V.G.P., în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Ilfov, şi emitentul Guvernul României.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, este neîntemeiată, în raport cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 astfel cum a fost interpretat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-o interpretare sistematică şi istorico-teleologică, prin prisma principiului coerenţei legislative.
În analiza excepţiei de nelegalitate, în raport cu reglementările legale şi constituţionale menţionate de petent, Curtea de Apel a reţinut că întreaga argumentaţie a acestuia se raportează la limitele delegării de atribuţii, cuprinse în actul normativ a cărui punere în aplicare o asigură normele metodologice cuprinse în regulamentul în discuţie.
În aceeaşi ordine de idei, instanţa de fond a subliniat că textele invocate, art. 118 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 în forma iniţială, respectiv art. 135 din O.U.G. nr. 195/2002 în forma republicată urmare a adoptării legii de aprobare, Legea nr. 49/2006, nu constituie delegări de normare din reglementare, pentru a le fi aplicabil regimul delegării din perspectiva limitelor acesteia.
Astfel, atributul puterii executive, în speţă Guvernul, de a adopta norme secundare de punere în aplicare a legislaţiei este conferit acestuia prin însăşi reglementările constituţionale, tocmai art. 108 alin. (2) prevăzând competenţa Guvernului de adoptare de hotărâri de guvern pentru punerea în executare a legilor.
Împrejurarea că Guvernul, având în vedere atât multitudinea textelor modificate, completate sau introduse prin legea de aprobare, cât şi renumerotarea acestora cu prilejul republicării O.U.G. nr. 195/2002, coroborată cu împrejurarea că, în vechiul regulament aprobat prin H.G. nr. 85/2003 existau nenumărate trimiteri la articole din cuprinsul ordonanţei, a considerat utilă înlocuirea vechiului regulament cu unul nou, nu este de natură să afecteze validitatea noii H.G. nr. 1391/2006, pentru acest unic considerent.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul P.V.G. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În cadrul cererii de recurs, recurentul a formulat cerere de repunere în termenul de recurs având în vedere faptul că recursul a fost formulat la 6 octombrie 2010 iar sentinţa recurată a fost comunicată la 24 septembrie 2010.
În motivarea cererii se arată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 103 C. proc. civ., în conformitate cu care, decăderea din termenul pentru promovarea căii de atac nu operează în cazul în care partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să efectueze actul de procedură.
Recurentul mai arată că Sentinţa civilă nr. 770 nu i-a fost comunicata la adresa de domiciliu, deşi în preambulul excepţiei de neconstituţionalitate a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pe care a ridicat-o în faţa Curţii de Apel Bucureşti, a indicat adresa de domiciliu, respectiv Voluntari, str. D., judeţul Ilfov. În acest context, a formulat o cerere pentru studierea Dosarului nr. 2434/2/2008, ocazie cu care a constatat ca Sentinţa nr. 770, fusese redactată şi comunicată la o alta adresă, decât adresa sa de domiciliu, la care a solicitat în mod expres să se efectueze comunicarea tuturor actelor de procedură.
Prin completarea cererii de studiere a dosarului, la aceeaşi dată, respectiv 24 septembrie 2010, a solicitat şi a primit o copie a Sentinţei civile nr. 770, procedând la formularea, înlăuntrul termenului de 15 zile, a prezentelor cereri de repunere în termen şi de recurs.
În raport cu art. 304 alin. (5) C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului şi casarea Sentinţei nr. 770, deoarece, instanţa de fond a încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 129 alin. (4) - (6) C. proc. civ.
Ignorând argumentele de drept, formulate pe larg la parag. 6 alin. (2) din excepţia de nelegalitate, privind faptul că, prin art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1391/2006, Guvernul României nu putea nici să abroge şi nici să înlocuiască anexa din O.U.G. nr. 195/2002, cu anexa nr. 2 din hotărârea de guvern anterior menţionată, instanţa de fond nu a solicitat Guvernului României un răspuns cu privire la acest aspect esenţial al excepţiei de nelegalitate, nu a discutat, în lumina principiului contradictorialităţii, argumentele prezentate, nu a analizat aspectele de nelegalitate prezentate, relativ la art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1391/2006, deşi, în penultimul aliniat din pagina nr. 2 a Sentinţei nr. 770, a observat faptul că a învederat instanţei aceste aspecte, nu s-a pronunţat asupra aspectelor de nelegalitate, prezentate la art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1391/2006.
Considerentele instanţei de fond cu privire la aplicabilitatea art. 59 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică juridică, sunt complet nemotivate, deoarece, în dosarul cauzei nu există nicio probă, sau un argument, care să susţină că au fost îndeplinite condiţiile pentru abrogarea H.G. nr. 85/2003.
Instanţa de fond a ignorat faptul că, Guvernul României era ţinut să respecte principiul legalităţii actelor administrative, a cărei încălcare provoacă, în mod evident, vătămări celor afectaţi de aplicarea unui act normativ adoptat într-un mod neconform.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că cererea de repunere în termenul de formulare a recursului este întemeiată motiv pentru care o va admite, iar recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente.
În cadrul procedurii reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanţa actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României, şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului.
Cu alte cuvinte, cu ocazia soluţionării excepţiei de nelegalitate, instanţa trebuie să verifice dacă actul administrativ sau textul atacat din actul administrativ în analiză îndeplineşte următoarele cerinţe de legalitate:
- actul a fost adoptat sau emis de către autoritatea competentă material şi teritorial şi în limitele competenţei ce-i revine;
- conţinutul actului este conform cu conţinutul legii în baza căreia este emis şi cu actele normative cu forţă juridică superioară;
- actul corespunde scopului urmărit de legea pe care o pune în executare;
- actul a fost adoptat sau emis în forma specifică actelor administrative şi cu respectarea procedurii şi normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege;
- actul administrativ este actual şi oportun.
Recurentul V.G.P. a invocat excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 1391/2006 în raport cu disp. art. I pct. 131 şi pct. 129 din Legea nr. 49/2006, art. 108 alin. (2) din Constituţia României, respectiv art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.
H.G. nr. 1391/2006 a fost adoptată în temeiul prevederilor art. 108 din Constituţia României, republicată, şi ale art. 135 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Hotărârea contestată a fost adoptată de Ministerul Administraţiei şi Internelor, proiectul actului fiind avizat de instituţiile interesate şi, de asemenea, hotărârea a fost avizată favorabil de Consiliul Legislativ şi Consiliul Economic şi Social.
La elaborarea actului au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cât şi cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, aprobat prin H.G. nr. 50/2005, în vigoare la acea dată.
Hotărârea de Guvern contestată instituie norme generale privind circulaţia pe drumurile publice.
Referitor la susţinerile recurentului în sensul că prin adoptarea H.G. nr. 1391/2006 emitentul a depăşit în mod nelegal puterile conferite prin art. II din pct. 131 din Legea nr. 49/2006 pentru aprobarea O.U.G. nr. 195/2002, Înalta Curte constată că H.G. nr. 1391/2006 nu aduce atingere limitelor stabilite prin lege şi respectă principiul enunţat de art. 59 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată.
Deoarece propunerile de modificare şi completare a H.G. nr. 85/2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice au vizat majoritatea prevederilor instituite prin acest act normativ este evident că promovarea şi respectiv emiterea H.G. nr. 1391/2006 s-a realizat în deplină concordanţă cu dispoziţiile Legii nr. 24/2000, republicată.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului că prin H.G. nr. 1391/2006 se înlocuieşte fără temei legal anexa la O.U.G. nr. 195/2002, operând un eveniment legislativ asupra unei ordonanţe de urgenţă printr-o hotărâre de Guvern, Înalta Curte are în vedere art. 133 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, prin care legiuitorul a delegat expres Guvernului competenţa de a aduce modificările necesare, printr-un act al său, pe baza modificărilor şi completărilor aduse convenţiilor şi acordurilor internaţionale în domeniu, la care România este parte.
Înalta Curte apreciază că instanţa de fond, în mod temeinic a dispus, prin hotărârea atacată, respingerea ca nefondată a excepţiei de nelegalitate invocată de recurent.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite cererea de repunere în termenul de declarare a recursului.
Respinge recursul declarat de P.V.G. împotriva Sentinţei civile nr. 770 din 10 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2012.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 526/2012. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 540/2012. Contencios → |
|---|
