ICCJ. Decizia nr. 5465/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5465/2012
Dosar nr. 4186/2/2010
Şedinţa publică de la 28 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. F.C.U.C. S.A., în contradictoriu cu pârâtul P.V., a solicitat anularea Hotărârii nr. 41/10 martie 2011 pronunţată de C.N.S.L. din cadrul FRF şi anularea Deciziei nr. 42/CR/2011 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF, precum şi suspendarea executării acestora.
Prin încheierea de şedinţă din data de 03 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a sesizat aceeaşi secţie cu excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. 1 şi 5, art. 26 alin. 2,3,4,6 pct. 4, art. 34 din Regulamentul FRF privind Statutul şi Transferul Jucătorului de Fotbal (RSTJF) şi a dispoziţiilor art. 25 alin. 1 şi 2, art. 26 alin. 2 şi 6, art. 27 alin. 1 - 3 şi art. 36 alin. 17 din Regulamentul FRF privind Statutul Antrenorului de Fotbal (RSAF), excepţie invocată de reclamantă. (Prin precizarea depusă la dosar, reclamanta a învederat instanţei că înţelege să îndrepte o eroare materială, în sensul că prevederile art. 36 alin. 17 se regăsesc în RSTJF şi nu în RSAF).
Cauza a fost înregistrată sub nr. 4186/2/2012.
În motivarea excepţiei, reclamanta a arătat că prevederile menţionate din cele două regulamente decurg, în primul rând, din adoptarea acestora de către persoane fără nicio calitate în Comitetul Executiv al FRF, fiind încălcate dispoziţii ale O.G. nr. 26/2000 şi ale Legii nr. 69/2000.
A mai susţinut reclamanta că regulamentele criticate sunt nelegale şi pentru că exced scopului pentru care a fost înfiinţată FRF, fiind încălcate dispoziţii din următoarele acte normative: Constituţia României ( art. 1 alin. 4 şi 5, art. 16 alin. 1 şi 2, art. 21 alin. 1, art. 61, art. 126 alin. 1, 2 şi 5, 6 şi art. 154 alin. 1); art. 6 pct. 1, art. 13 şi 17 din CEDO; art. 1 din Legea nr. 303/2004; art. 1,2,6 şi 7 din Legea nr. 304/2004; Codul Muncii (art. 52, 249, 267, 284); Legea nr. 24/2000 (art. 1, 3 şi 4); Legea nr. 69/2000; codul de procedură civilă (cartea IV, cap. II); Legea nr. 105/1992.
Prin întâmpinările depuse, FRF şi pârâtul P.V. au invocat inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate, iar pe fond au solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 4555 din 10 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia inadmisibilităţii; s-a admis în parte excepţia de nelegalitate formulată de reclamanta S.C. F.C.U.C. S.A., prin administrator judiciar C.I.T. SPRL, în contradictoriu cu pârâţii P.V. şi FRF.; S-a constatat nelegalitatea prevederilor art. 36 alin. 17 din Regulamentul FRF privind Statutul şi Transferul Jucătorului de Fotbal; S-a respins ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate a celorlalte prevederi din Regulamentul FRF privind Statutul Antrenorului de Fotbal şi Regulamentul FRF privind Statutul şi Transferul Jucătorului de Fotbal.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că atât RSTJF, cât şi RSAF sunt acte administrative normative şi, ca atare, faţă de dispoziţiile art. 11 alin. 4 din Legea nr. 554/2004, pot fi atacate oricând, inclusiv prin intermediul excepţiei de nelegalitate.
A mai reţinut instanţa, că regulamentele sunt acte administrative unilaterale, întrucât emană de la un singur subiect de drept - FRF, fiind fără relevanţă structura internă a acestui subiect de drept, respectiv împrejurarea că acesta a luat naştere prin constituirea în federaţie a mai multor cluburi sportive, iar Curtea de Apel Bucureşti este competentă material să soluţioneze cauza, în raport cu dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, FRF fiind asimilată unei autorităţi publice centrale.
Pe fondul excepţiei, Curtea a reţinut că prevederile art. 36 alin. 17 din RSTJF încalcă dispoziţiile art. 21 alin. 1 şi 2 din Constituţie ce reglementează liberul acces la justiţie, dispoziţii potrivit cărora orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, întrucât prin stipularea caracterului irevocabil al deciziilor comisiei de recurs a FRF/LPF şi a posibilităţii atacării acestor decizii exclusiv la TAS este consacrată implicit imposibilitatea atacării deciziilor menţionate în faţa instanţelor judecătoreşti române, ceea ce echivalează cu o îngrădire a liberului acces la justiţie.
A mai apreciat judecătorul fondului că, întrucât este vorba despre un drept cetăţenesc fundamental, nu poate fi acceptată o renunţare în termeni generali la însuşi dreptul de liber acces la justiţie, prin asumarea obligaţiei de respecta toate statutele şi regulamentele Federaţiei Române de Fotbal, deşi prevederile art. 36 alin. 17 din RSTJF sunt concordante cu reglementările în materie ale FIFA şi UEFA, iar art. 36 alin. 5 din Legea nr. 69/2000 prevedere posibilitatea organizării şi funcţionării federaţiei în baza statutului propriu elaborat.
În ceea ce priveşte celelalte prevederi din RSTJF şi RSAF, a considerat instanţa că excepţia de nelegalitate este neîntemeiată, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. 2 lit. g) coroborate cu cele ale art. 35 alin. 2 din O.G. nr. 26/2000, actul constitutiv al federaţiei cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute, componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale federaţiei, iar sancţiunea nulităţii absolute nu este incidentă în cazul neindicării componenţei nominale a organelor de conducere, administrare şi control ulterioare ale federaţiei. De asemenea, s-a avut în vedere că nici prevederile art. 19 şi 28 din Regulamentul adoptat prin Ordinul MJ nr. 954/2000 nu stipulează că schimbarea componenţei organelor de conducere ale federaţiei ar trebui înscrisă în registrul special.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că FRF nu realizează justiţie în sensul art. 126 din Constituţie, ci soluţionează litigiile izvorâte din activităţile specifice ale FRF, fiind similare unor instanţe arbitrale, iar dubla jurisdicţie arbitrală nu este interzisă de dispoziţiile C. proc. civ. sau ale altor legi, atâta timp cât este asigurat accesul la justiţie prin instanţele naţionale.
În fine, Curtea de Apel a apreciat că nu poate fi susţinută nicio încălcare a C. muncii, atâta timp cât prevederile art. 25 alin. 5 din RSTJF stipulează în mod neechivoc că, pentru toate litigiile decurgând din activitatea sportivă este exclusă competenţa instanţei judecătoreşti, cu excepţia litigiilor decurgând din interpretarea şi executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători şi cluburi sau între antrenori şi cluburi, astfel că prevederile criticate nu încalcă nici dispoziţiile Legii nr. 24/2000, ori ale Legii nr. 69/2000.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanta S.C. F.C.U.C. S.A. prin Administrator Judiciar Casa de insolvenţă Transilvania S.P.R.L. şi pârâţii P.V. şi FRF, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul declarat de reclamanta S.C. F.C.U.C. S.A. conform art. 3041 C. proc. civ. cuprinde motive de recurs de casare şi de modificare întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. criticându-se ca nelegală şi netemeinică soluţia de respingere a excepţiei de neegalitate privind dispoziţiile art. 25 alin. (6) pct. 4 şi art. 26 (2) lit. f) alin. (3) şi 4 din RSTJF al FRF şi art. 25 alin. (1) şi 2, art. 26 alin. (2) şi 6 şi art. 27 alin. (1) - (3) din RSAF al FRF.
În raport de dispoziţiile art. 3045 pct. 4 C. proc. civ. se arată că prin soluţia de respingere a excepţiei de neegalitate cu privire la dispoziţiile contestate prima instanţă şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi a încălcat principiul separaţiei puterilor în stat prin aceea că a modificat Constituţia şi actele normative aplicabile respectiv Legea nr. 69/2000 şi respectiv O.G. nr. 26/2000.
Iar prin soluţia de respingerea a excepţiei, prima instanţă a înlăturat neegal competenţa judecătorească de fond în speţă a Tribunalului Bucureşti în raza căruia intimata FRF îşi are sediul, de a verifica legalitatea oricărei modificări aduse actului constitutiv.
În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ. se invocă nelegalitatea sentinţei atacate care nu s-a pronunţat pe toate aspectele de nelegalitate invocate şi a formulat o hotărâre motivată pe argumente străine de natura cauzei în sensul că nu ar exista dispoziţii legale care să prevadă că schimbarea componenţei organelor de conducere ale federaţiei reprezintă o modificare a actului constitutiv sau a statului pentru a fi aplicabile dispoziţiilor art. 36 alin. (6) din Legea nr. 69/2000.
Aceasta deoarece în cauză sunt deplin aplicabile dispoziţiile art. 36 (6) din Legea nr. 69/2000 care impun în mod expres sancţiunea nulităţii absolute a oricărei modificări aduse actului constitutiv, care este necesar a fi trecute în registrul special al asociaţilor sau fundaţiilor ţinute de Tribunalul Bucureşti. Aceasta şi pentru asigurarea opozabilităţilor terţelor persoane.
În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se invocă interpretarea greşită a actelor juridice deduse judecăţii şi schimbarea sensului dispoziţiilor din RSTJF şi RSAF ale FRF contestate pe calea excepţiei de nelegalitate.
Se invocă faptul că organul care a adoptat actele normative în cauză nu este organul competent al intimatei FRF deoarece la data adoptării regulamentelor deduse judecăţii, persoanele care au emis regulamentele deduse judecăţii nu aveau competenţa legală de a adopta aceste regulamente deoarece în cauză nu a fost respectată procedura impusă de dispoziţiile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 69/2000 în sensul înscrierii modificării competenţei nominale a actului constitutiv al intimatei FRF în registrul special de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Recurenta-reclamantă apreciază că prin nevalidarea modificărilor de către o instanţă de judecată, actele normative emise şi contestate pe calea excepţiei de nelegalitate sunt lovite de nulitate absolută.
În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se invocă nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei de nelegalitate pe dispoziţiile contestate respectiv aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor O.G. nr. 26/2000 şi a Legii nr. 69/2000.
Se arată că în mod nelegal prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de respingere pe motiv că, în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (2) lit. g) coroborat cu dispoziţiile art. 35 alin. (2) din O.G. nr. 26/2000, sancţiunea nulităţii absolute nu este incidenţă în cazul neindicării competenţei nominale a organelor de conducere efectuate ulterior înscrierii competenţei organelor de conducere în registrul special.
Recurenta apreciază că sancţiunea nulităţii absolute intervine şi în ceea ce priveşte neînscrierea modificărilor ulterioare în registrul special, invocându-se în acest sens dispoziţiile art. 6, 33 şi 35 din O.G. nr. 26/2000 care impun înscrierea modificărilor în registrul special aflat la Grefa Tribunalului.
Se arată că în cauză nu există o hotărâre a Tribunalului Bucureşti prin care să fie contestată legalitatea modificărilor aduse actului constitutiv prin modificare competenţei organelor FRF care a modificat actul constitutiv şi pe cale de consecinţă aceste modificări sub sancţiunea nulităţii, trebuiau verificate de Tribunalul Bucureşti prin care să fie asigurată respectarea legii.
Se arată că sentinţa recurată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 32 din Decizia nr. 31/1954 deoarece se permite ca persoane ce nu reprezintă legal FRF, pe motiv că nu au fost validate de instanţa de judecată să poată adopta acte normative în numele FRF - ca persoană juridică de utilitate publică.
În raport de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 16(2) şi art. 21(3) din Constituţia României şi încălcarea art. 6 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil în condiţiile în care se susţine încălcarea formelor de drept material şi penal şi principiul egalităţii părţilor.
În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 4,7,8 şi 9 C. proc. civ. recurenta critică soluţia de respingere a celorlalte prevederi din Regulamentul privind Statutul şi Transferul de Fotbal şi Regulamentul privind Statutul antrenorului de fotbal.
Se arată că dispoziţiile contestate modifică art. 52 alin. (1) lit. a) art. 55 şi următoarele art. 249, art. 267, art. 284, art. 249 C. muncii deoarece intimata FRF a reglementat prin acte normative inferioare legii procedura de soluţionare a conflictului de muncă între reclamantă şi pârâtul P.V.
Se arată că dispoziţiile contestate încalcă dispoziţiile Legii nr. 64/2000, deoarece intimata FRF nu are competenţa de a soluţiona litigiile de muncă dintre cluburi şi antrenori, iar prin soluţia de respingere a excepţiei se apreciază că instanţa de fond atribuit intimatei FRF competenţe care nu îi sunt recunoscute de lege.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii în integralitate a excepţiei de nelegalitate.
Recursurile declarate de pârâţii FRF şi P.V.
Motivele de recurs deşi expuse prin cereri distincte, aspectele de nelegalitate şi netemeinicie sunt comune ambelor recursuri şi în consecinţă Curtea îl va expune şi motiva prin considerentele comune.
Motivele de recurs invocate conform art. 3041 C. proc. civ. se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greşita aplicare a legii sub doua aspecte.
Primul vizează soluţionarea greşită a excepţiei inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate invocată, în raport de caracterul regulamentelor FRF care nu sunt acte administrative şi în consecinţă se apreciază că în cauză legalitatea lor nu poate fi cercetată pe calea excepţiei de nelegalitate prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Se arată că în cauză, regulamentele FRF nu sunt acte administrative în sensul dispoziţiilor art. 2(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 deoarece nu sunt emise în regim de putere publică, nu sunt unilaterale şi nu sunt emise în executarea legii.
În subsidiar se arată că regulamentele FRF nu sunt acte administrative cu caracter individual şi în consecinţă legalitatea lor ca acte cu caracter normativ nu poate fi cercetată pe calea excepţiei de neegalitate prevăzute de art. 4(1) din Legea nr. 554/2004.
Al doilea aspect de nelegalitate invocat în motivele de recurs priveşte greşita administrare a excepţiei de nelegalitate cu privire la dispoziţiile art. 36 alin. (17( al RSTJF care dispus următoarele:
"Deciziile comisiei de recurs a FRF/LPF sunt irevocabile cu data pronunţării şi pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului în condiţiile arătate de Statutul FRF".
Recurenţii arată că în mod greşit prima instanţă a apreciat că aceste dispoziţii încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi 2 din Constituţie ce reglementează liberul acces la justiţie, nicio lege neputând îngrădi acest drept.
Se arată că în cauză caracterul eronat al acestui raţionament are drept premisă natura juridică a prevederii art. 36 alin. (17) din RSTJT. Aceste prevederi din regulamentul sportiv care impun jurisdicţia unor tribunale sportive reprezintă clauze agravate de comun acord de membrii unei asociaţii federative de drept privat, clauze compromisorii care investesc instanţe arbitrare, excluzând pentru litigiile ce fac obiectul lor competenţa instanţelor de drept comun.
Iar stipularea unei clauze compensatorii, în ipoteza litigiilor între membrii afiliaţi unei asocieri nu reprezintă o încălcare a dreptului constituţional la liberul acces la justiţie. În acest sens Curtea Constituţională s-a pronunţat succesiv în sensul că stipularea unei clauze compromisorii nu încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţia României.
Se solicită de recurent admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în principal respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate şi în subsidiar respingerea ca nefondată a excepţiei de nelegalitate privind dispoziţiile art. 36 alin. (17) din RSTJF.
La dosar recurenţii-pârâţii au depus întâmpinare în care se solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-reclamată.
Ambele părţi au depus acte la dosar.
Motivat, Curtea în şedinţa din 14 mai 2012 a respins cererea de amânare a cauzei şi a făcut aplicarea art. 156 (2) C. proc. civ.
În termenul de amânare a pronunţării recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise pe recursurile declarate, iar ulterior a depus o cerere de suspendare a judecării cauzei în baza art. 242 (2) C. proc. civ. solicitând repunerea pe rol a cauzei pentru punerea în discuţia părţilor a cererii de suspendare formulată.
Curtea constatând că cererea de suspendare a fost depusă după încheierea dezbaterilor, în termenul de amânare a pronunţării şi în raport de obiectul cauzei excepţie de neegalitate şi conţinutul cererii, o apreciază ca fiind o măsură de tergiversare a soluţionării recursurilor nefiind îndeplinite condiţiile legale pentru a se impune repunerea pe rol a cauzei.
Analizând recursurile declarate în raport de motivele invocate, Curtea va aprecia pentru următoarele considerente că este nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă şi este fondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi, în ceea ce priveşte soluţia pe fond dată excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 36 alin. (17) din Regulamentul F.R.F. privind Statutul şi Transferul Jucătorilor de Fotbal.
Recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile motivelor de recurs, de casare şi de modificare invocate prin cererea de recurs.
Motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. respectiv atribuţiile puterii judecătoreşti este nefondat.
În cauză Curtea verificând dispoziţiile sentinţei atacate, în raport de excepţia de neegalitate invocată şi considerentele hotărârii, apreciază că prima instanţă s-a pronunţat cu respectarea competenţei materiale a instanţei de contencios administrativ atât pe excepţia inadmisibilităţii cât şi pe excepţia de nelegalitate în raport de dispoziţiile art. 4(1) din Legea nr. 554/2004.
Nu poate fi reţinut o depăşire a puterii judecătoreşti şi a încălcării principiului reparaţiei puterilor în stat, deoarece prin sentinţa atacată instanţa de fond nu s-a substituit puterii legislative, ci a motivat în concret soluţia dispusă de admitere în parte a excepţiei de nelegalitate.
Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ. nu sunt fondate. Sentinţa recurată cuprinde pronunţarea pe toate cererile şi excepţiile cu care a fost investită de către instanţa de fond, iar obiectul cauzei îl formează excepţia de nelegalitate invocată în condiţiile prevăzute de art. 4(1) din Legea nr. 554/2004 în cadrul dosarului de fond nr. 4278/2/2011 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia litigii de muncă.
Sentinţa recurată este motivată în fapt şi în drept cu respectarea dispoziţiilor art. 261(5) C. proc. civ., instanţa pronunţându-se motivat pe excepţia inadmisibilităţii şi pe excepţia de nelegalitate, argumentând în mod clar atât situaţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cât şi soluţia de admitere în parte a excepţiei de nelegalitate.
Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. nu sunt fondate.
În raport de critica de nelegalitate formulată de recurente, respectiv în ceea ce priveşte respingerea excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 25 alin. (1), (5) şi art. 26 alin. (2 - 4 - 6) pct. 4, art. 34 al RSTJF şi: respectiv art. 25 (1), (2), art. 26(2), (6) art. 27(1) şi (3) al RSAF, Curtea apreciază că în cauză nu poate fi reţinută aplicarea şi interpretarea greşită a legii şi interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea O.G. nr. 26/2000 şi a Legii nr. 69/2000 prima instanţă a înlăturat legal susţinerea reclamantei-recurente conform căreia prevederile menţionate din regulament, contestate pe excepţia de nelegalitate ar fi nule ca efect al neîndeplinirii formalităţilor prevăzute de O.G. nr. 26/2000 şi de Regulamentul adoptat prin Ordinul MJ nr. 954/2004.
În mod corect instanţa a reţinut conţinutul art. 6 alin. (2) lit. g) din O.G. nr. 26/2000 care prevăd următoarele "Actul constitutiv cuprinde sub sancţiunea nulităţii absolute competenţa materială a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale asociaţiei. În mod logic per a contrario rezultă faptul că schimbarea ulterioară a componenţei nominale a organelor de conducere nu reprezintă o modificare de substanţă a actului constitutiv sau a statutului pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 69/2000.
Pe de altă parte, în cadrul cererii de recurs U.C. nu a indicat vreo normă legală care ar prevedea sancţiunea nulităţii absolute pentru neînscrierea în cadrul actului constitutiv a modificărilor componenţei nominale a organelor de conducere. Dimpotrivă, după cum corect a statuat prima instanţă, metoda de interpretare per a contrario a art. 6 alin. (2) lit. g) coroborat cu art. 35 alin. (2) al O.G. nr. 26/2000 arată că sancţiunea nulităţii absolute nu este incidenţă decât în cazul omisiunii de a se stipula primele organe de conducere.
Mai mult decât atât, criticile U.C. cu privire la faptul "actele în cauză (RSTJF şi RSAF) nu sunt acte adoptate de intimata FRF, nu sunt, în întregimea lor, critici care să poate face obiectul analizei instanţe învestite cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate. Aceasta întrucât astfel de critici tind să dovedească inexistenţa actului, iar nu nelegalitatea lui - U.C. invocă faptul că actul nu aparţine FRF, nu că el ar fi nelegal. Pentru acest motiv, criticile U.C. pot fi analizate doar în cadrul litigiului de fond - în acest ansamblu procesual, recurenta din prezenta cauză şi-ar putea propune să arate că respectivul act nu i se putea opune, întrucât el nu a fost emis de federaţia din care făcea parte.
În ceea ce priveşte sancţiunea că dispoziţiile art. 25 alin. (6) pct. 4 din RSTJF modifică art. 3431 C. proc. civ. pe motiv că textul criticat ar interzice părţilor să-şi numească arbitrii, aceasta nu este fondată.
În cauză sunt deplin aplicabile dispoziţiile art. 3431 C. proc. civ. prin clauza compromisorie părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor".
Principial, nimic din textul legal sus citat nu se opune numirii prin clauza compromisorie a unui organ arbitral instituţionalizat, care să deţină propriile reguli de numire a arbitrilor. Acesta este, spre exemplu, şi cazul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în cazul căreia arbitrii unei anume dispute sunt numiţi de autoritatea de nominare, iar nu de părţi (art. 17 alin. (1) al Regulamentului CCIR).
Aceasta întrucât, prin clauza compromisorie agreată, părţile pot alege să nu numească ele însele arbitrii, ci să agreeze o modalitate de numire a lor (teza a II-a a art. 3431 alin. (1) C. proc. civ.), modalitate care poate implica intervenţia unui terţ în procedura de numire.
Situaţia concretă din speţă este elocventă: recurenta U.C. îşi exprimase consimţământul faţă de modalitate de numire a arbitrilor prescrisă în RSTJF, la momentul aderării la structura federală. În acest sens, art. 11 - Cererea de afiliere, alin. (2) lit. c) din Statutul FRF prevede că "următoarele obligaţii urmează a fi înscrise în statutele membrilor afiliaţi sau ale structurilor sportive care doresc să se afilieze la FRF: [..] să recunoască autoritatea comisiilor cu atribuţii jurisdicţionale din cadrul FIFA, UEFA şi FRF astfel cum este definită în statutele acestora, precum şi jurisdicţia Tribunalului Arbitral al Sportului de la Lausanne astfel cum este definită în statutele FIFA, UEFA şi FRF.
În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor C. muncii invocate, acest aspect de nelegalitate nu poate fi reţinut în condiţiile în care dispoziţiile art. 25 alin. (5) din RSTJF stipulează în mod neechivoc că pentru litigiile decurgând din activitatea sportivă este exclusă competenţa instanţei judecătoreşti cu excepţia litigiilor din interpretarea şi executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători şi cluburi sau între antrenori şi cluburi. Din această reglementare rezultă dreptul antrenorului sau jucătorului de fotbal de a apela pentru anumite litigii la rezolvarea lor de către instanţele de drept comun.
În prezenta cauză intimatul-reclamant P.V. a apelat la jurisdicţia arbitrală invocând clauza cuprinsă la pct. o din contractul individual de muncă nr. 32148/23 septembrie 2010 care prevede soluţionarea conflictelor de către comisiile jurisdicţionale ale FRF/LPF.
În consecinţă nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 284 alin. (1) C. muncii, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 340 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte nu poate fi reţinută deoarece Legea nr. 69/2000 reglementează cadrul general al activităţilor sportive, iar dispoziţiile art. 2 (1) lit. c) din C. proc. civ. nu exclude competenţa instanţelor arbitrare, aşa cum nu este exclusă o asemenea competenţă în materie comercială.
Faţă de cele expuse, Curtea în baza art. 312(1) şi (2) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.
Recursurile declarate de recurenţii-pârâţi sunt apreciate ca întemeiate, în parte, în ceea ce priveşte admiterea prin sentinţa atacată a excepţiei de neegalitate cu privire la dispoziţiile art. 36 alin. (17) din RSTJF.
Soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii aplicării dispoziţiile art. 4(1) din Legea nr. 554/2004 este temeinică şi legală.
În mod corect prima instanţă a apreciat că excepţia de nelegalitate a unor dispoziţii din RSTJF şi RSAF este admisibilă.
Dispoziţiile art. 4(1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data invocării excepţiei de nelegalitate nu prevede în mod expres în sensul excluderii actelor administrative cu caracter normativ, cazul regulamentelor în speţă, de la controlul de legalitate în baza procedurii speciale a excepţiei de nelegalitate.
Fapt de necontestat recurenta-pârâtă FRF este o autoritate publică asimilată în sensul dispoziţiilor art. 2(1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, fiind o persoană juridică de drept privat declarată de utilitate publică prin legea specială a educaţiei fizice şi sportului, justificată de specificul activităţii desfăşurate.
Actele contestate, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, emise de recurenta-pârâta, asimilată unei autorităţii publice au caracterul unor acte administrative cu caracter normativ fiind emise în baza executării în concret a dispoziţiilor legii generale nr. 69/2000. Faptul că ele au fost emise în baza şi cu respectarea regulamentelor internaţionale FIFA şi UEFA, pentru reglementarea unei activităţi sportive nu poate înlătura caracterul regulamentelor de acte administrative cu caracter normativ.
Aceste regulamente reglementează, similar regulamentelor din domeniul cultelor, activitatea specifică domeniului sportiv, în mod generic şi abstract.
Dar această reglementare nu exclude ci doar impune prin specificul activităţii reglementate ca în cadrul intern să fie reglementate proceduri interne şi organe cu caracter jurisdicţional competente funcţional a soluţiona eventualele litigii ivite în cadrul special reglementat de regulamentele federaţiilor sportive naţionale, aplicându-se prevederile specifice din materie.
Reţinând corecta respingere a excepţiei inadmisibilităţii aplicării procedurii prevăzute de art. 4(1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, Curtea va aprecia, prin considerente comune ambelor recursuri, că în mod nelegal şi netemeinic, cu aplicarea greşită a legii, prin sentinţa atacată s-a admis excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 36 alin. (17) din RSTJF.
Aceste dispoziţii prevăd următoarele: "Deciziile comisiei de recurs a FRF/LFP sunt irevocabile cu data pronunţării şi pot fi atacate la Tribunalul Arbitrai al Sportului în condiţiile arătate de Statutul FRF."
În mod greşit şi nelegal, prima instanţă deşi a reţinut corect caracterul arbitral al jurisdicţiei reglementate prin regulamentele sportive ale FRF apreciază că dispoziţiile sunt nelegale pe motiv că încalcă dispoziţiile art. 21(1) şi (2) din Constituţia României ce reglementează liberul acces la justiţie al oricărei persoane nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.
Deşi a calificat corect asupra clauzelor din regulamentele sportive, şi prima instanţă în mod greşit a admis excepţia de nelegalitate, în condiţiile în care jurisdicţia arbitrală nu este interzisă de dispoziţiile C. proc. civ.
Aşadar, prevederile din regulamentele sportive care impun jurisdicţia unor tribunale sportive reprezintă, în mod evident, clauze care învestesc instanţe arbitrale, excluzând pentru litigiile ce fac obiectul lor competenţa instanţelor de drept comun. Incidenţa respectivelor clauze este dependentă de acordul prealabil al membrului federaţiei, care trebuie să îşi exprime în mod expres consimţământul asupra jurisdicţiei arbitrale - în acest sens, art. 11 - Cererea de afiliere, alin. (2) lit. c) din Statutul FRF prevede că "următoarele obligaţii urmează a fi înscrise în statutele membrilor afiliaţi sau ale structurilor sportive care doresc să se afilieze la FRF: [..] să recunoască autoritatea comisiilor cu atribuţii jurisdicţionale din cadrul FIFA, UEFA şi FRF astfel cum este definită în statutele acestora, precum şi jurisdicţia Tribunalului Arbitral al Sportului de la Lausanne astfel cum este definită în statutele FIFA, UEFA şi FRF.
În consecinţă, natura juridică a unei clauze agreate de comun acord de membrii unei asociaţii federative de drept privat, care exclude competenţa instanţelor de drept comun în favoarea celor arbitrale este cea a unei clauze compromisorii.
Prin decizii succesive ale Curţii Constituţionale nr. 8/2007, nr. 74/2009 şi nr. 295/2010 s-a apreciat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor care reglementează arbitrajul conform C. proc. civ. sau altor legi, iar aceste dispoziţii nu încalcă art. 21 din Constituţia României, în opinia instanţei constituţionale.
Iar aceste reglementări sunt impuse de specificul activităţii sportive şi de necesitatea obiectivă de a fi asigurată o reglementare comună şi unitară tuturor federaţilor de fotbal naţionale care au fost de acord cu jurisdicţia specializată internaţională, care exclude de regulă competenţa instanţelor judecătoreşti naţionale.
Pe de altă parte, jurisprudenţa de drept sportiv internaţional confirmă şi ea că Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne ("TAS") respectă garanţiile de independenţă şi imparţialitate cerute unui organ arbitral. În acest sens, în cauza A. şi B. împotriva Comitetului Olimpic Internaţional, Federaţiei Internaţionale de Ski, Tribunalul Federal Elveţian a hotărât că TAS oferă toate garanţiile impuse de dreptul la un proces echitabil, incluzând independenţa şi imparţialitatea tribunalului, respectarea dreptului la apărare, şi asigurarea contradictorialităţii procedurii. Şi sub acest aspect, este neîntemeiat a se susţine că recursul la TAS ca instanţă de soluţionare a unei dispute reprezintă o vătămare a liberului acces la justiţie.
De altfel, există şi alte exemple de materii de drept substanţial în care gradul de specializare necesar pentru soluţionarea unor eventuale dispute a impus obligativitatea părţilor de a stipula clauze compromisorii: cazul contractelor de achiziţie publică realizate în baza modelului FIDIC, cazul contractelor de privatizare, etc.
Însă, în niciunul dintre aceste cazuri, apelul voluntar la o instanţă arbitrală (sau la un multiplă jurisdicţie arbitrală) în detrimentul justiţiei etatizate nu vatămă dreptul de liber acces la justiţie.
Nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 21 (1) şi (2) din Constituţia României prin norma prevăzută la art. 36 alin. (17) din RSTJF deoarece decizia Comisiei de Recurs poate fi atacată la Tribunalul Arbitrai al Sportului TAS care reprezintă o jurisdicţie specială reglementată de normele FIFA, hotărâre emisă având caracter arbitral. Această hotărâre poate fi contestată cu recurs conform art. 389(1) C. proc. civ. al Confederaţiei Elveţiene la Tribunalul Federal care reprezintă o instituţie independentă şi imparţială în sensul dispoziţiilor art. 6 din CEDO.
Tribunalul federal din Confederaţia Elveţiană este instituit de lege, art. 188 din Constituţia Confederaţiei Elveţiene, fiind şi instanţa supremă a acestei ţări, accesul la justiţie este garantat aşa cum prevede art. 191 din Constituţia Confederaţiei Elveţiene, iar autorităţile judiciare sunt independente şi se supun numai legii potrivit art. 191 lit. c) din Constituţia Confederaţiei Elveţiene.
În concluzie, după epuizarea instanţelor arbitrale, orice participant la litigiile FRF care a parcurs toate căile de atac arătate mai sus care în final a garantat accesul la o justiţie care funcţionează în baza-legii, este independentă şi supusă doar legii, respectiv justiţia elveţiană care se realizează prin Tribunalul federal şi celelalte autorităţi judiciare.
În acest sens există o bogată jurisprudenţă în domeniul sportiv al fotbalului prin care deciziile TAS sunt cenzurate de o instanţă internaţională, unanim recunoscută privind competenţa sa de a soluţiona litigiile specifice din domeniul fotbalului.
Faptul că recurenta-reclamantă nu a înţeles să contese Decizia nr. 42/CR/2011 pronunţată de Comisia de Recurs din cadrul FRF la Tribunalul Arbitral al Sportului nu poate determina nelegalitatea normei prevăzute de art. 36 alin. (17) a RSTJF în forma în vigoare la data sesizării instanţei pe considerentul încălcării dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi 2 din Constituţia României.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 (1) şi (2) C. proc. civ. va admite recursurile declarate de recurenţii - pârâţi FRF şi P.V. şi va modifica în parte sentinţa atacată în sensul că va respinge ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate privind dispoziţiile art. 36 (17) din RSTJF.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţe atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de S.C. F.C.U.C. S.A. prin Administrator Judiciar Casa de Insolvenţă Transilvania S.P.R.L. împotriva Sentinţei nr. 4555 din 10 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursurile declarate de P.V. şi FRF, modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că respinge ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate privind dispoziţiile art. 36 alin. (17) din RSTJF.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 1027/2012. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 5339/2012. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
