ICCJ. Decizia nr. 6/2012. Contencios
| Comentarii |
|
1. Circumstanțele cauzei. Soluția primei instanțe
Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta S.M., prin mandatar I.M.R., a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin C.C.S.D. obligarea acestei din urmă autorități la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire aferent dispoziției emisă de Primăria municipiului București, sub sancțiunea plății unor daune cominatorii de 200 RON/zi de întârziere pentru neexecutarea obligației impuse, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Prin întâmpinare, pârâta C.C.S.D. a invocat excepția de nelegalitate a dispoziției Primăriei mun. București în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, invocând faptul că Primăria mun. București, trebuia să se pronunțe asupra cotei cuvenite din imobilul notificat în favoarea reclamantei, având în vedere că a fost preluat de stat nu doar de la aceasta, ci și de fostul ei soț, anterior divorțului, astfel că reclamanta nu ar fi îndreptățită de una singură la despăgubiri pentru întregul imobil.
Pârâta C.C.S.D. a formulat totodată cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București, pentru ipoteza în care va cădea în pretenții, solicitând ca această chemată în garanție să răspundă pentru eventualul prejudiciu cauzat Comisiei Centrale, prin admiterea acțiunii.
Prin sentința civilă nr. 1445 din 25 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios, administrativ și fiscal, a respins ca inadmisibile atât cererea reconvențională cât și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.M., prin mandatar I.M.R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin C.C.S.D. și a obligat autoritatea pârâtă să emită în favoarea reclamantei decizia reprezentând titlul de despăgubire aferent dispoziției din 31 octombrie 2005 a Primăriei mun. București, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri.
Prin aceeași hotărâre a fost respins capătul de cerere privind plata de daune cominatorii.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că dispoziția a fost comunicată C.C.S.D., dosarul reclamantei fiind înregistrat în anul 2006, or, nici până la data formulării acțiunii în instanță în anul 2010 și nici ulterior, până la pronunțarea prezentei sentințe, autoritatea pârâtă nu a finalizat procedura administrativă în temeiul Legii nr. 247/2005.
Este real că legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea și soluționarea acestor dosare, însă aceasta nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă atingere dreptului reclamantului la aceste măsuri reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se consacră în practică în funcție de anumite situații de fapt, de greutăți întâmpinate în soluționarea cererilor, de numărul acestora, de măsura în care ele sunt imputabile instituției.
Excepția de nelegalitate a dispoziției primarului, pe care reclamanta își fundamentează acțiunea, a fost respinsă de instanță ca inadmisibilă, după cum și cererea reconvențională formulată tot de pârâta C.C.S.D. a fost respinsă ca inadmisibilă, apreciindu-se că nu se urmărește realizarea unor pretenții proprii.
Instanța de fond a respins cererea reclamantei privind plata de daune cominatorii apreciind-o ca inadmisibilă, în cadrul procesual prezent.
în fine, și cererea de chemare în garanție a Primăriei mun. București, formulată de către pârâta C.C.S.D., a fost respinsă ca inadmisibilă. 2. Motivele de recurs înfățișate de recurenta-pârâtă împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în esență, prin motivele de recurs dezvoltate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut următoarele critici:
-instanța de fond în mod nelegal a respins cererea de sesizare a Tribunalului București în vederea soluționării excepției de nelegalitate a dispoziției, emisă de către Primăria Municipiului București, apreciind că respectiva deciziei este un act administrativ care poate fi atacat, indirect, pe cale de excepție la instanța de contencios administrativ;
Dispoziție prin care s-a făcut propunere de acordare de despăgubiri pentru apartamentul din imobilul menționat nu a fost însoțită de o serie de înscrisuri care să facă dovada deplină a dreptului de proprietate al reclamantei;
-nelegal a fost obligată autoritatea pârâtă la emiterea deciziilor în dosarul de despăgubire, cu motivarea încălcării termenului rezonabil, cu ignorarea etapelor ce se impun a fi parcurse, în condițiile în care, în cazul intimatei-reclamante a fost parcursă numai etapa transmiterii și înregistrării dosarului, fiind încă necesare acte pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită a acesteia;
-în aceste condiții, în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Comisia nu poate dispune evaluarea imobilului notificat, respectiv emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire;
-greșit au fost respinse cererile formulate de recurentă, respectiv cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție, după cum greșit s-a dispus și obligarea directă la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, cu trecerea peste celelalte etape, ceea ce este nu numai nejudicios dar poate conduce, în opinia recurentei, la conjuncturi juridice anormale.
3. Soluția și considerentele instanței de control judiciar
Examinând cauza prin prisma criticilor aduse de recurent, raportat la prevederile legale incidente și la actele dosarului ca și sub toate aspectele, conform art. 3041C. proc. civ., înalta Curte reține că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a atrage fie casarea, fie modificarea sentinței atacate, în considerarea celor în continuare arătate.
Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire aferent dispoziției emisă de Primăria Municipiului București, prin care s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii, prin echivalent, pentru apartamentul, situat în imobilul din București, persoanei îndreptățită S.M. (art. 2 din dispoziția din 31 octombrie 2005).
Nu este fondată critica autorității recurente vizând modalitatea în care prima instanță a soluționat excepția de nelegalitate invocată cu referire la această dispoziție.
în acord cu cele reținute și de către judecătorul fondului și astfel după cum a statuat de altfel înalta Curte în mod constant în jurisprudența sa în această materie, se arată că dată fiind procedura specială de contestare a acestor acte, în temeiul Legii nr. 10/2001, nu este deschisă verificarea pe calea excepției prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004, respectiv excepția de nelegalitate, în condițiile în care art. 5 alin. (2) din același act normativ prevede expres că nu pot fi atacate pe cale principală acte pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede o altă procedură judiciară.
Practica și literatura de specialitate au consolidat aplicarea acestei proceduri, în sensul că obiectul excepției de nelegalitate îl pot forma numai actele administrative susceptibile de control judecătoresc pe calea acțiunii directe în anulare la instanța de contencios administrativ, procedura judiciară a excepției de nelegalitate nefiind așadar aplicabilă actelor administrative exceptate de la controlul instanței de contencios administrativ, cum este și cazul dispoziției emise de primar, în temeiul Legii nr. 10/2001.
înalta Curte apreciază că nefondate sunt și criticile vizând modalitatea de soluționare a cererilor recurentei de chemare în garanție a Primăriei București, date fiind prevederile legii speciale ce conferă atribuții exprese și exclusive autorității recurente, astfel că prevederile art. 60 alin. (1) din C. proc. civ. nu pot fi incidente.
Similar, înalta Curte, în acord și cu cele statuate de judecătorul fondului, apreciază că în mod corect a fost respinsă ca inadmisibilă și cererea reconvențională a recurentei-pârâte, în condițiile în care, cu justețe s-a reținut că nu se urmărește realizarea unor pretenții proprii ci se solicită reclamantei să efectueze dovada dreptului său de proprietate, ceea ce excede practic competențelor instanței de contencios administrativ, în cadrul procesual de față.
în ceea ce privește fondul cauzei, cu titlu prealabil, înalta Curte constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac nu cuprinde critici propriu -zise față de soluția primei instanțe, fiind reluate apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și inexistența unei culpe a autorității în derularea acesteia.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv în condițiile în care calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la despăgubiri a fost stabilită prin dispoziția din 31 octombrie 2005, necontestată în instanță, iar pe rolul autorității recurente aceasta a fost înregistrată, conferă consistență concluziei instanței de fond în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Incidența acestui principiu nu este înlăturată nici de susținerile recurentei vizând caracterul incomplet al dosarului de despăgubire, câtă vreme, la dosar s-a depus, chiar cu ocazia judecării în fond, adresa din 21 iunie 2010 prin care Primăria Municipiului București comunica Secretariatului C.C.S.D. retransmiterea dosarului intimatei-reclamante, cuprinzând întreaga documentație.
Așa fiind, înalta Curte apreciază că nici sub acest aspect nu sunt fondate criticile recurentei, pasivitatea manifestată de instituția recurentă în perioada scursă de la data înregistrării dosarului fiind evidențiată de faptul că în cauză nu a fost parcursă decât etapa transmiterii și înregistrării dosarului.
Chiar dacă în derularea etapelor procedurii administrative, astfel cum sunt stabilite de Legea nr. 247/2005, nu sunt prevăzute termene precise, aceasta nu înseamnă că autoritatea pârâtă are latitudinea de a rezolva cererea de despăgubiri a intimatului-reclamant într-un termen care să se prelungească la nesfârșit.
Este adevărat și ceea ce susține recurenta-pârâtă în sensul că în aprecierea termenului rezonabil trebuie ținut seama și de criterii precum complexitatea cauzei, conduita reclamantului și cea a autorităților competente, însă, raportat la speța supusă soluționării, aceste criterii nu dau dreptul recurentei-pârâte de a prelungi durata procedurii administrative peste termenul rezonabil, prevalentă având importanța litigiului pentru intimatul-reclamant care se concretizează în speranța legitimă a acestuia de a fi despăgubit într-un termen cât mai scurt pentru imobilul ce a intrat în mod abuziv în proprietatea statului.
Ca și instanța de fond, instanța de control judiciar estimează că prelungirea procedurii în mod nerezonabil se datorează deficiențelor autorității competente, respectiv recurentei-pârâte, aceasta fiind răspunzătoare pentru întârzierea generală înregistrată în modul de tratare a acestei cauze, pentru care nu există explicații pertinente.
Așadar, în mod corect și cu respectarea legislației în materie, instanța de fond a obligat autoritatea pârâtă la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, înțelegându-se prin aceasta obligarea sa la urgentarea procedurii administrative și parcurgerea etapelor prevăzute de aceasta, știut fiind că finalizarea acestei proceduri are ca efect emiterea deciziei.
Constatând deci că instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică, recursul s-a privit ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 65/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 512/2012. Contencios → |
|---|
