ICCJ. Decizia nr. 616/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 616/2012
Dosar nr.40581/3/2009
Şedinţa publică din 8 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 14 octombrie 2009, reclamantul G.N. a solicitat obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea titlului de despăgubire pentru terenul extravilan în suprafaţă de 6.400 mp, situat în comuna Robăneşti, judeţul Dolj şi obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată/conversie în funcţie de opţiunea sa.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că pârâtele au refuzat în mod nejustificat să-i elibereze deciziile prevăzute la Capitolul VII din Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor, al căror cuantum a fost deja stabilit de expert.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 4082 din 22 octombrie 2010, prin care a admis acţiunea, a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită titlul de despăgubire şi a obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată/conversie, în funcţie de opţiunea reclamantului, în termen de 30 de zile de la emiterea titlului de despăgubire.
Instanţa de fond a considerat că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a emite titlul de despăgubire în favoarea reclamantului, deşi dosarul acestuia, înregistrat sub nr. 16862/FFCC/2008, a fost transmis la expertul evaluator, iar raportul de evaluare a fost avizat la data de 29 iulie 2010 de către comisia pârâtă din punct de vedere al respectării Standardelor Internaţionale de Evaluare.
Instanţa de fond a apreciat că subzistă şi obligaţia administrativă a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor de a emite titlul de plată sau de conversie în funcţie de opţiunea reclamantului.
Apărarea invocată de această pârâtă cu privire la suspendarea emiterii titlurilor de plată pe o perioadă de 2 ani de la intrarea în vigoare a OUG nr. 62/2010 a fost respinsă de judecătorul fondului, cu motivarea că aceste prevederi legale nu pot afecta drepturile recunoscute de lege reclamantului la data formulării cererii de chemare în judecată - 14 octombrie 2009.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând ca în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., să fie modificată hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii formulate de intimatul-reclamant ca neîntemeiată.
Recurenta a susţinut că emiterea titlului de plată şi plata efectivă a despăgubirilor se realizează în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005, ca lege specială, care au stabilit un termen de 15 zile de la data disponibilităţilor financiare, după ce în prealabil a fost depusă cererea de opţiune privind valorificarea titlului de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Din raţiuni financiare, s-a arătat că nu pot fi plătite creanţele statului decât în condiţii de solvabilitate, principiu recunoscut şi în jurisprudenţa CEDO.
Prin dispoziţiile art. 141 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, recurenta a învederat că a fost stabilit un criteriu obiectiv pentru soluţionarea cererilor, respectiv criteriul ordinii cronologice în care au fost înregistrate opţiunile, asigurându-se astfel egalitatea de tratament a persoanelor aflate în aceeaşi situaţie.
Cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale, s-a precizat că, principiul egalităţii nu este sinonim cu uniformitatea, astfel încât pentru situaţii diferite, poate exista un tratament juridic diferit, recunoscându-se dreptul la diferenţă.
În aplicarea prevederilor legale sus-menţionate, recurenta a arătat că plata despăgubirilor în numerar s-a realizat în limita disponibilităţilor financiare corespunzătoare primei tranşe până la dosarul de opţiune înregistrat sub nr. 03967 din 29 aprilie 2008, iar dosarul de opţiune al reclamantului este înregistrat sub nr. 23261 din 05 aprilie 2011.
În ultimul motiv de recurs au fost invocate prevederile OUG nr. 62/2010, arătându-se că, de la data de 30 iunie 2010 când a intrat în vigoare acest act normativ, pe o perioadă de 2 ani s-a suspendat emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, titlurile de plată sunt certificate emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, de a primi în numerar, o sumă de maximum 500.000 RON.
Acelaşi act normativ prevede în art. 18 alin. (1) din Titlul VII că, după emiterea titlurilor de despăgubiri, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor va emite, în baza acestora şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată.
Faţă de durata procedurii administrative de soluţionare a dosarului de despăgubire nr. 16.862/FFCC/2008 depus pe numele intimatului-reclamant şi de faptul că, raportul de evaluare pentru terenul extravilan în suprafaţă de 6.400 mp. situat în comuna Robăneşti, judeţul Dolj a fost înregistrat şi avizat la 29 iulie 2010 de către autoritatea recurentă, instanţa de fond a constatat corect obligaţia acesteia de a emite actul administrativ solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Reglementarea cuprinsă în Legea nr. 247/2005 a fost neîntemeiat invocată de recurentă pentru întârzierea în executarea obligaţiei sale de emitere a titlurilor de plată sau de conversie, întrucât nu se poate constata existenţa unei derogări legale cu privire la termenul de finalizare a procedurii administrative, iar depăşirea unui termen rezonabil pentru soluţionarea dosarului înregistrat de intimatul-reclamant nu a fost justificată prin volumul sau complexitatea lucrărilor administrative necesare a fi realizate.
În consecinţă, cererea intimatului-reclamant formulată pentru realizarea de către recurentă a obligaţiei prevăzute de art. 182 pct. 1 lit. a) din HG nr. 128/2008 a fost corect admisă, în condiţiile în care nu s-a dovedit în cauză existenţa unor circumstanţe obiective pentru care nu a fost posibilă soluţionarea dosarului într-un termen rezonabil, apreciat faţă de data la care a fost stabilit cu caracter definitiv cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru terenul care nu poate fi restituit în natură.
Contrar susţinerilor autorităţii recurente, din modul de derulare a etapelor prevăzute de lege pentru procedura administrativă de stabilire şi de acordare a despăgubirilor cuvenite intimatului-reclamant, în calitate de persoană îndreptăţită, rezultă cu evidenţă o încălcare a tuturor garanţiilor unui proces echitabil, care implică şi dreptul la soluţionarea într-un termen rezonabil a cauzei în procedura judiciară, dar şi în procedura administrativă prealabilă, fiindcă sesizarea jurisdicţiei este condiţionată în normele de drept intern, de parcurgerea acestei proceduri.
Din situaţia de fapt concretă dovedită în cauză rezultă şi o încălcare a principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii, precum şi o încălcare a dispoziţiilor art. 41 din Constituţie şi art. 26 din Protocolul Internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, care prevăd că, proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Sub acest aspect, au fost corect respinse apărările formulate la prima instanţă de recurenta-pârâtă, considerându-se că soluţionarea cererilor în baza unor criterii absolut aleatorii reprezintă o procedură cu un evident caracter discriminatoriu, care încalcă dreptul la o ocrotire egală din partea legii.
Măsura legislativă adoptată prin OUG nr. 62/2010 pentru suspendarea pe o perioadă de 2 ani, cu începere de la 30 iunie 2010, a procedurii de emitere a titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu poate constitui o justificare obiectivă pentru întârzierea constatată în îndeplinirea obligaţiei legale a autorităţii recurentă, dat fiind că acest act normativ este ulterior sesizării instanţei de judecată şi nu poate fi aplicat în mod retroactiv raporturilor juridice stabilite în baza actelor normative în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată.
Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 4082 din 22 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a Contencios Administrativ şi Fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 61/2012. Contencios. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 619/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
