ICCJ. Decizia nr. 698/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs

Decizii ICCJ 2012 (Contencios administrativ)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 698/2012

Dosar nr. 7544/2/2009

Şedinţa publică de la 10 februarie 2012

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti

Prin sentinţa nr. 2307 din 23 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii Ş.A.M., V.P.D., B.R., N.F., U.R., B.M., B.M.L., N.A., D.V., G.E., G.B.A., M.I., B.C., P.F., Ş.E., V.M., I.A.M., S.N., T.S.M., A.I., P.N., B.O.D., Ţ.A., C.Ş., T.N.M., I.Gh.M., O.E., N.D., B.M.C., O.S.A., V.S.C., C.T., U.D., P.A.M., U.G.L., Ş.A., M.C., V.L., R.R., A.N.M., C.L., M.A., D.F., N. (D.) C.L., V.D.C., R.D., P.C., R.C., M.T., C.S., B.I., S.E.G., C.R., M.A., C.M., D.C., S.H.O.A., S.Gh., I.I.V., C.C., B.N., S. (D.) G., Ş.G., Ş.L., A.S., A.E., F.C., N.F., M.G., M.D., Ş.C., S.E.O., S.C., E.L., M.E., P.M., G.L., M.S., C. (D.) P., G.D., M.T.P., D.A., C.S.V., I.I., O.Gh., N.L., I.F., G.C., I.M., C.G., M.A., R.C., R.A.C., M.R., B.M.V., T.L., N.M., D.P., M.I., T.C., S.D., B.C., M.G., R.M., M.Ş., moştenitorii reclamantei O.E., respectiv, O.A., O.O., O.T., O.C. în contradictoriu cu pârâţii Gh.P., fost ministru Finanţelor, L.C.K. - procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice,

- a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii;

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Gh.P. - Ministrul Finanţelor Publice;

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Gh.P. - Ministrul Finanţelor Publice;

- a respins excepţia lipsei de obiect invocată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

- a anulat Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

- a anulat Adresa nr. 293378 din 18 iunie 2009 emisă de Ministerul Finanţelor Publice;

- a anulat Decizia nr. 274 din 3 iulie 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti;

- a obligat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să plătească reclamanţilor sumele reprezentând sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 1 iunie 2009 - 17 noiembrie 2009;

- a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate;

- a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, ca neîntemeiată;

- a obligat pârâţii la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.350 RON.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Cu privire la excepţii

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Ministrul Finanţelor Publice - Gh.P., ca urmare a depăşirii limitelor puterii judecătoreşti, este neîntemeiată, întrucât actele contestate reprezintă acte administrative, atacabile în procedura reglementată de Legea nr. 554/2004, cu anumite derogări, astfel încât acţiunea este admisibilă, celelalte capete de cerere vizând tocmai dreptul asupra cărora actele atacate au dispus sau efectele juridice ale situaţiei create de emiterea acestora.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, este de asemenea neîntemeiată, deoarece obiectul prezentei cauze este determinat de drepturi salariale, iar din analiza sistematică a dispoziţiilor legale referitoare la magistraţi, rezultă faptul că acestea stabilesc un regim derogatoriu de la dreptul comun în materia drepturilor salariale, corespunzător celui al funcţionarilor publici din acest punct de vedere.

În ceea ce priveşte Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Decizia nr. 274 din 3 iulie 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, reclamanţii au formulat contestaţie, înregistrată sub nr. 7019 din 6 iulie 2009 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Ministrul Finanţelor Publice - Gh.P., este neîntemeiată, reclamanţii fiind în mod direct prejudiciaţi prin actele contestate, prin neacordarea sporului în litigiu, astfel încât, în continuarea cerinţei interesului, reclamanţii au şi calitate procesuală activă în referire la toate capetele de cerere ale acţiunii.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, este neîntemeiată, având în vedere că virarea sumelor de bani cuvenite reclamanţilor în temeiul recunoaşterii dreptului acestora, ca urmare a anulării ordinului contestat are la bază adresa emisă tocmai de acest pârât, adresă contestată la rândul său, se realizează de către acest pârât.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministrul Finanţelor Publice Gh.P., faţă de prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, este neîntemeiată, în cauză, reclamanţii solicitând anularea unor acte administrative şi acordarea de daune cominatorii, legitimarea procesuală pasivă a pârâtului fiind justificată atât de dispoziţiile legale menţionate, cât şi de faptul că acesta, în calitate de ministru, este semnatar al Adresei nr. 293.378 din 18 iunie 2009 contestate.

Excepţiei lipsei de obiect invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este neîntemeiată, având în vedere că reclamanţii solicită plata sporului de 50% începând cu data de 1 iunie 2009 şi până la data de 17 noiembrie 2009, astfel că prevederile Legii nr. 330/2009 nu se suprapun peste această perioadă.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că prin Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de pârât s-a dispus, începând cu data de 1 iunie 2009, suspendarea aplicării Ordinului nr. 526 din 3 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus acordarea sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică.

Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 a fost emis în temeiul Adresei nr. 293.378 din 18 iunie 2009 a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, contestată în cauză.

Prin adresa menţionată, s-a arătat că potrivit prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti se va efectua în perioada 2010 - 2012, urmând ca de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică pentru magistraţi, personal asimilat magistraţilor şi personal auxiliar, să fie suspendată.

Prin Decizia nr. 274 din 3 iulie 2008 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus, începând cu data de 1 iunie 2009, aplicarea Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul suspendării aplicării Deciziei nr. 89 din 4 martie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, privind acordarea sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi, Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu, Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomiţa şi Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman, precum şi a parchetelor de pe lângă judecătoriile din subordinea acestora, menţionate în Anexele 1 - 6 ale acestei decizii.

Din preambulul Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 rezultă că la emiterea acestuia au fost avute în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, potrivit cărora plata sumelor prevăzute prin hotărâre judecătorească având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: în anul 2010 se plăteşte 34% din valoarea titlului executoriu, iar în anii 2011 şi 2012 se plăteşte câte 33% din valoarea titlului executoriu.

Aceste dispoziţii sunt aplicabile, conform art. 3 din ordonanţă şi pentru plăţile restante la sumele aferente titlurilor executorii aflate sub incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 75/2008.

Prima instanţă a constatat că prevederile arătate în preambulul ordinului, nu pot fi invocate ca temei al suspendării plăţii sporului de 50%, întrucât acestea reglementează plata sumelor prevăzute în titlurile executorii reprezentate de hotărâri judecătoreşti şi nu plata lunară a drepturilor salariale cuvenite procurorilor, în speţă reclamanţilor.

Nu se poate considera că începând cu data de 1 martie 2009, plata acestui spor, dispusă prin Ordinul nr. 526 din 3 martie 2009, s-a făcut în baza unor hotărâri judecătoreşti obţinute de reclamanţi, ci a avut ca temei dispoziţiile legale care reglementează acest spor, respectiv dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 50/1996.

În acest sens, au fost avute în vedere considerentele Deciziei nr. 21 din 10 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în care s-a reţinut inaplicabilitatea normelor de abrogare conţinute în art. I pct. 42 şi în art. IX alin. (2) din O.G. nr. 83/2000, ceea ce impune ca instanţele de judecată să considere rămase în vigoare dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 50/1996.

S-a apreciat că au supravieţuit dispoziţiilor de abrogare, normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, astfel încât, acestea au produs şi produc în continuare efecte juridice.

Obligaţia pârâtului la plată lunară a acestui spor este stabilită de prevederile legale anterior menţionate şi nu prin hotărâri judecătoreşti, astfel încât, O.U.G. nr. 71/2009 nu este incidentă cu privire la drepturile salariale solicitate de reclamanţi.

Ordinul a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege.

La emiterea ordinului şi a adresei contestate nu au fost avut în vedere niciunul din cazurile prevăzute de această lege care să justifice diminuarea drepturilor salariale ca urmare a suspendării acordării unuia dintre sporurile reglementate de lege, ci a fost avut în vedere un act normativ care nu este incident cu privire la plata sporului în litigiu.

În plus, a observat prima instanţă, în actele supuse discuţiei nu se menţionează data până la care este suspendat sporul de 50%, fapt ce echivalează practic cu anularea acestui spor.

Argumentele pârâţilor nu au fost primite, având în vedere că Legea nr. 330/2009 a intrat în vigoare ulterior emiterii ordinului contestat şi nu poate dispune pentru trecut.

Şi celelalte susţineri ale pârâţilor în cauză au fost înlăturate, întrucât conduita Ministerului Finanţelor Publice nu poate constitui temei legal pentru suspendarea drepturilor salariale ale magistraţilor, care nu au raport juridic cu respectivul minister.

În concluzie, prima instanţă a apreciat că Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 reprezintă pentru reclamanţi un act administrativ vătămător în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004, fiind emis cu încălcarea dispoziţiilor legale anterior menţionate şi producând vătămarea dreptului reclamanţilor recunoscut de lege de a obţine lunar veniturile salariale în integralitate cu toate sporurile care sunt prevăzute de actele normative în vigoare.

Având în vedere aceleaşi argumente, prima instanţă a constatat că atât Adresa nr. 293.378 din 18 iunie 2009, cât şi Decizia nr. 274 din 3 iulie 2008, sunt nelegale.

Celelalte capete de cerere au fost respinse, prima instanţă reţinând că în ceea ce priveşte obligarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să solicite Ministerului Finanţelor Publice suplimentarea fondurilor, această obligaţie este una legală, nefiind necesară dispoziţia instanţei în acest sens, ca urmare a faptului că acest drept este reglementat şi recunoscut în mod legal, fiind în obligaţia ordonatorului de credite, să solicite acest lucru, fapt care nu mai este obstrucţionat de nici un impediment, ca urmare a anulării ordinului contestat.

De asemenea, a constatat că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la deschiderea creditelor bugetare, atât timp cât potrivit probelor administrate în cauză, o astfel de solicitare nu s-a realizat.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata de daune cominatorii, prima instanţă a apreciat că este neîntemeiat, în condiţiile în care acestea se acordă doar în situaţia în care se stabileşte neexecutarea culpabilă a obligaţiilor prevăzute într-un titlu executoriu.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, prima instanţă a constatat că este neîntemeiată, reţinând că în cauză nu s-a demonstrat existenţa vreunei obligaţii legale sau convenţionale de garantare în sarcina chematului în garanţie şi nici faptul că, în ipoteza în care va cădea în pretenţii, pârâtul ar putea să se îndrepte împotriva chematului în garanţie cu o cerere de despăgubire.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâţii au fost obligaţi la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.350 RON reprezentând onorariul de avocat.

3. Recursurile exercitate împotriva sentinţei

Pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Gh.P., fost ministru al finanţelor publice au atacat cu recurs sentinţa menţionată, după cum urmează:

3.1 Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a criticat sentinţa, în temeiul art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., solicitând casarea şi respingerea acţiunii în anulare ca nefondată, pentru următoarele motive:

3.1.1. În temeiul art. 3041 C. proc. civ. a solicitat analizarea cauzei sub toate aspectele, inclusiv prin prisma reaprecierii şi interpretării probelor administrate;

3.1.2. În baza art. 137 C. proc. civ. a reiterat excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, având în vedere că prin Sentinţa civilă nr. 196 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 1412 din 14 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus irevocabil anularea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar actul atacat este un act administrativ cu caracter normativ şi nu individual, astfel că anularea lui lipseşte actul de efecte juridice în totalitatea sa;

În plus, a arătat că reclamanţii nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004.

3.1.3. Anularea Ordinului nr. 1472/2009 este lipsită de obiect, cel puţin în privinţa producerii efectelor juridice ulterior datei de 12 noiembrie 2009.

În argumentarea acestui punct de vedere, au fost invocate prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 330/2009, în aplicarea cărora au fost emise Ordinul nr. 2777 din 17 noiembrie 2009 şi Decizia nr. 2778 din 17 noiembrie 2009 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că în perioada 12 noiembrie - 31 decembrie 2009, procurorii din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T. şi parchetele de pe lângă curţile de apel, tribunale şi judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat procurorilor şi judecătorilor, personalul auxiliar de specialitate şi tehnicienii criminalişti din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie beneficiază de sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică.

Prin urmare, pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a acestei legi, obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică până la data de 17 decembrie 2009, este nelegală, creându-se astfel, premisa unei duble plăţi.

3.1.4 Instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin adăugarea la legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate şi a personalului conex, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestui act normativ, astfel că hotărârea pronunţată este dată cu aplicarea greşită a legii.

3.1.5. Recurentul nu este de acord cu retroactivitatea actului criticat, deoarece drepturile aferente lunii iunie 2009 au devenit scadente la 13 iulie 2009, deci, ulterior emiterii ordinului atacat.

Prin acest act administrativ nu a fost încălcat vreun drept al reclamanţilor, iar dreptul în sine nu a fost pus în discuţie.

Mai precis, s-a produs doar o amânare a plăţii sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, fiind aplicabilă O.U.G. nr. 71/2009.

3.1.6. Este invocată jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ, în sensul că încasarea unor sume de bani mai mici, indiferent cu ce titlu, nu reprezintă o pagubă iminentă în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi nu poate justifica suspendarea sau anularea unui act administrativ.

Prin urmare, în condiţiile în care reclamanţii sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătoreşti având ca obiect plata sporului sus-menţionat, ce au fost, până în prezent, parţial executate, în termenele prevăzute prin O.U.G. nr. 71/2009, nu se poate reţine existenţa unei pagube.

3.1.7. Nu se poate vorbi nici de un exces de putere al Ministerului Public, deoarece această instituţie nu a făcut altceva decât să se conformeze Ministerului Finanţelor Publice care este autoritatea cu atribuţii de gestionare a bugetului naţional.

Obligarea pârâţilor la plata sumelor acordate de instanţă, în lipsa legii de rectificare bugetară pe anul 2009 ar reprezenta stabilirea în sarcina instituţiei a unei obligaţii imposibil de executat.

Prin aprecierea că, în cauză, nu sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 71/2009, instanţa de fond a adăugat la lege prin schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actelor normative incidente, iar hotărârea judecătorească a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Prin soluţia pronunţată, instanţa de fond a adăugat la O.U.G. nr. 71/2009 prin crearea unor noi norme de procedură execuţională, pe cale judiciară, norme paralele celor instituite prin acte normative.

Sub aspectul producerii efectelor pentru viitor a anulării Ordinului nr. 1477 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea este lipsită de obiect deoarece prin intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 s-a reglementat plata acestor sporuri.

3.1.8. Capătul de cerere privind plata drepturilor salariale reprezentând sporul de risc şi suprasolicitare nervoasă este inadmisibil, în condiţiile în care, instanţa de contencios administrativ nu poate fi învestită decât cu cenzurarea unui raport juridic de drept administrativ şi nu cu soluţionarea unor cereri ale persoanelor care se consideră vătămate datorită modului de executare a unei hotărâri judecătoreşti, aspect ce excede cadrului instituit de dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

3.1.9. Instanţa de fond a dispus în mod nelegal obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care, recurentul pârât nu poate înscrie în bugetul propriu nicio plată fără o bază legală pentru respectiva cheltuială.

În egală măsură, obligarea la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat este nejustificată, inechitabilă şi inoportună, deşi instanţa era îndreptăţită ca, în baza art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. să cenzureze cuantumul cheltuielilor judiciare solicitate, în funcţie de diligenţele depuse în reprezentarea părţilor de avocatul ales.

3.10. În mod nelegal a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice în situaţia în care a admis acţiunea reclamanţilor, întrucât între instituţia pârâtă şi cea chemată în garanţie există o obligaţie de garanţie în temeiul art. 131 pct. (1) din Legea nr. 304/2004 şi a Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice.

3.2. Ministerul Finanţelor Publice a criticat sentinţa în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi pct. 9 C. proc. civ., în considerarea următoarelor argumente:

3.2.1. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, iar instanţa de fond nu a respectat aceste prevederi şi se impune casarea, în parte, a hotărârii şi trimiterea dosarului la instanţa de fond.

3.2.2. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

- Invocarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii

În primul rând, acţiunea este inadmisibilă datorită lipsei procedurii administrative prealabile faţă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

Cu alte cuvinte, reclamanţii nu au învederat în cuprinsul acţiunii îndeplinirea cerinţei impuse de art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi nici nu au comunicat, odată cu cererea de chemare în judecată, dovezi în acest sens.

În al doilea rând, a fost pronunţată o hotărâre cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin obligarea unei instituţii publice la efectuarea unui demers, care, potrivit legii, ar fi trebuit realizat pe cale administrativă, cerere cu care instanţa nici nu a fost învestită.

Recurentul a invocat prevederile art. 22 pct. 36, art. 17 alin. (1), art. 18 alin. (2) lit. e), art. 19 alin. (1) lit. a), lit. g), h), art. 28 din Legea nr. 500/2002.

Astfel, Ministerul Finanţelor Publice are doar anumite atribuţii în derularea procesului legislativ, prin întocmirea proiectului de lege a bugetului de stat sau de modificare a acestuia, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credinţe.

În opinia aceluiaşi recurent, Ministerul Finanţelor Publice, în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute de lege, este titularul unei obligaţii de diligenţă, aceea de a întocmi proiectul de lege a bugetului de stat, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite, acesta urmând să fie supus dezbaterii în Parlament.

Recurentul a prezentat procedura administrativă privind cererea care are ca obiect deschiderea de credite bugetare, arătând în esenţă, că o acţiune judecătorească prin care se urmăreşte nu numai evitarea acestei proceduri, ci chiar soluţionarea favorabilă a cererii are caracter inadmisibil, iar hotărârea dată într-o astfel de cauză (de admitere a acţiunii) a fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti şi cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului şi ale puterii executive.

- Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor faţă de cererea de obligare a Ministerului Finanţelor Publice la deschiderea creditelor bugetare necesare achitării sumelor de bani cuvenite reclamanţilor, se critică soluţia instanţei de fond pentru că deschiderea de credite, astfel cum este definită de art. 2 pct. 21 din Legea nr. 500/2002, de la bugetul de stat, trebuie făcută de Procurorul General al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar reclamanţii nu sunt mandatarii ordonatorului de credite pentru deschiderea de credite;

Prin urmare, raportul juridic se formează între Ministerul Finanţelor Publice, pe de o parte şi ordonatorul de credite - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reprezentat prin Procurorul General. Astfel, reclamanţii nu se pot adresa direct Ministerului Finanţelor Publice, această prerogativă fiind stabilită prin lege în sarcina exclusivă a ordonatorilor principali de credite, în speţă, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

- Cu privire la greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului - chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, se arată că reclamanţii nu au raporturi de muncă sau de serviciu cu Ministerul Finanţelor Publice şi nu există identitatea cerută de lege deoarece Ministerul Finanţelor Publice nu este ordonator de credite pentru reclamanţi.

S-a solicitat, în principal, casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare iar în subsidiar, modificarea sentinţei, în sensul respingerea cererii de chemare în garanţie şi a cererii reclamanţilor faţă de Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

3.3 Recurentul Gh.P. - fost ministru al Finanţelor Publice a criticat sentinţa în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea ei în sensul admiterii excepţiilor şi respingerea acţiunii.

În esenţă, criticile acestui recurent au vizat următoarele aspecte:

3.3.1. Hotărârea nu este motivată, nu au fost examinate apărările pe care acest recurent le-a formulat prin întâmpinare; au fost respinse toate excepţiile, motivarea instanţei limitându-se la câteva fraze care nu sunt de natură a exprima convingerea de care vorbeşte art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A fost criticată şi soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesual pasive, arătând că dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu au aplicabilitate în cauză, iar raportat la obiectul acţiunii şi pretenţiile deduse judecăţii nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză.

A mai arătat că în cazul unei acţiunii în contencios administrativ, conducătorul instituţiei nu poate fi sancţionat decât potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Recurentul a criticat şi soluţia privind plata cheltuielilor de judecată, arătând că nu poate fi obligat în acest sens, deoarece nu este partea care a căzut în pretenţii, capătul de cerere privind plata daunelor cominatorii fiind respins. În subsidiar, în baza art. 276 din C. proc. civ. a solicitat diminuarea cheltuielilor de judecată având în vedere că pretenţiile reclamanţilor au fost admise.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, admiterea recursurilor, în limitele şi pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În primul rând, în speţă, nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel cum susţine recurentul Ministerul Finanţelor Publice.

Aşa cum s-a relevat anterior, obiectul principal al litigiului de faţă îl reprezintă anularea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligarea acestui pârât la plata sporului de 50% de risc şi suprasolicitare neuropsihică, începând cu 1 iunie 2009, precum şi obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la alocarea sumelor aferente plăţii acestui spor, începând cu aceeaşi dată, din bugetul statului.

În acest context, trebuie subliniat faptul că art. 304 pct. 7 C. proc. civ. consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În speţa de faţă, nu lipseşte motivarea soluţiei şi aceasta nu este superficială, în plus, nu cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului şi-a motivat hotărârea dată fiecărui capăt de cerere: el nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în cadrul procesului de contencios administrativ.

În alţi termeni, Înalta Curte apreciază că nu poate primi criticile recurenţilor Ministerul Finanţelor Publice şi Gh.P. în legătură cu neanalizarea apărărilor la prima instanţă şi cu nemotivarea în fapt şi în drept a sentinţei contestate.

În altă ordine de idei, este nefondată şi susţinerea recurentului Ministerul Finanţelor Publice cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii datorită lipsei procedurii administrative prealabile faţă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevede că, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

În plus, art. 7 alin. (11) din aceeaşi reglementare precizează că, în cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând.

În speţa de faţă, este în discuţie un act administrativ normativ (Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009), pentru care reclamanţii au depus procedura administrativă prealabilă faţă de pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie dar şi răspunsul dat de această autoritate publică emitentă.

Pretenţiile concrete ale reclamanţilor nu au vizat anularea unui act administrativ emis de Ministerul Finanţelor Publice, astfel că cei care au promovat acţiunea nu trebuiau să îndeplinească cerinţa plângerii administrative prealabile impuse de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecinţă, cererea faţă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice referitoare la alocarea sumelor de bani aferente sporului de 50% în litigiu, din fondurile bugetare, este admisibilă.

În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că, în prezentul recurs declarat de Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi primită critica acestuia referitoare la aplicabilitatea cazului de casare impus de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

De altfel, doctrina juridică a statuat în sensul că sintagma „depăşirea atribuţiilor judecătoreşti” echivalează cu incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, astfel că instanţa judecătorească săvârşeşte acte care intră în atribuţiile unor organe care aparţin unei alte autorităţi statale, decât cea judecătorească.

În acest context, trebuie remarcat că obligarea pârâtului la alocarea unor sume de bani din fondurile bugetare reprezintă o cerere distinctă cu care a fost învestită instanţa de contencios administrativ, aşa cum s-a relevat mai sus.

Pe de altă parte, Înalta Curte îşi însuşeşte raţionamentele primei instanţe în legătură cu admiterea acestui capăt de cerere, pe care le găseşte corecte.

Prin urmare, recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a realizat o serie de afirmaţii şi a invocat o serie de prevederi legale care nu prezintă nicio relevanţă juridică pentru corecta soluţionare a litigiului.

Totodată, Înalta Curte apreciază că prezentarea procedurii administrative privind cererea care are ca obiect deschiderea unor credite bugetare nu prezintă importanţă, având în vedere considerentele expuse de curtea de apel.

În plus, menţionarea atribuţiilor conferite de actele normative în materie autorităţii publice centrale Ministerul Finanţelor Publice nu conduce la dezlegarea problemei de drept deduse judecăţii (este vorba despre dispoziţiile normative invocate de recurentul Ministerul Finanţelor Publice).

Pentru argumentele prezentate de judecătorul fondului, Înalta Curte consideră că nu poate fi vorba despre existenţa unei obligaţii de diligenţă, aşa cum susţine recurentul Ministerul Finanţelor Publice.

Prin urmare, apare ca admisibilă cererea de alocare a unor sume de bani din resursele bugetare de către autoritatea fiscală centrală, pe cale judiciară.

Totodată, instanţa de recurs consideră că nici critica recurentului Ministerul Finanţelor Publice referitoare la lipsa legitimării procesuale active a reclamanţilor nu este întemeiată.

Într-adevăr, intimaţii-reclamanţi nu au calitatea de ordonatori principali de credite, iar Înalta Curte nu contestă veridicitatea textelor normative invocate de recurent în susţinerea acestei excepţii.

Însă, nu trebuie ignorat faptul că prezenta cerere de chemare în judecată are ca temei juridic art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, că cererea de obligare a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la alocarea unor sume de bani din bugetul naţional este o cerere subsidiară.

Or, în speţă, s-a făcut dovada vătămării drepturilor reclamanţilor ca urmare a unui act administrativ nelegal, motiv pentru care, în mod corect, prima instanţă a dispus anularea acestui act, dar şi recunoaşterea dreptului pretins, alături de repararea pagubei ce le-a fost cauzată (în această ultimă sintagmă intrând şi obligarea Ministerului Finanţelor Publice la alocarea sumelor de bani din buget).

De asemenea, nici susţinerea recurentului Ministerul Finanţelor Publice cu privire la lipsa calităţii sale procesuale pasive nu poate fi primită de Înalta Curte.

Faţă de pretenţia concretă dedusă judecăţii de către reclamanţi (obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la alocarea unor sume de bani din buget), nu se poate contesta legitimarea lui procesuală pasivă. În plus, motivarea excepţiei amintite mai sus nu se poate realiza faţă de o cerere de anulare a unui act administrativ emis de o altă autoritate publică, aşa cum a susţinut recurentul Ministerul Finanţelor Publice.

Într-adevăr, aşa cum impune legea, cererea de deschidere a unor credite bugetare către Ministerul Finanţelor Publice nu se realizează de ordonatorii secundari de credite sau de angajaţi ai acestora.

În plus, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 22/2002, executarea obligaţiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul cheltuielilor la care se încadrează obligaţia respectivă.

Una din atribuţiile Ministerului Finanţelor Publice este cea reglementată de art. 3 alin. (1) pct. 2 din H.G. nr. 208/2005, potrivit căruia acesta elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale şi raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum şi proiectul de lege de rectificare a bugetului de stat operând rectificările corespunzătoare, astfel încât Ministerul Finanţelor Publice este obligat să aloce sumele necesare plăţii.

Pe fondul cauzei, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, la emiterea actului administrativ solicitat a fi anulat, au fost avute în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

În temeiul acestui articol, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea bugetelor, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a) în anul 2010 se plăteşte 34% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2011 se plăteşte 33% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2012 se plăteşte 33% din valoarea titlului executoriu.

Aşadar, O.U.G. nr. 71/2009, reglementează acordarea unor drepturi salariale restante, iar aceste prevederi cu putere de lege nu au fost incidente în cauză.

În plus, ordinul nr. 526 din 3 martie 2009 şi Decizia nr. 45 din 5 martie 2009 vizau şi plata pentru viitor a drepturilor salariale care, prin încasarea efectivă, au devenit drepturi salariale şi nu puteau fi suspendate decât prin lege.

De altfel, plata salariului trebuie să se realizeze conform dreptului comun în materie, şi anume:

- art. 156 C. muncii care arată că salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligaţii băneşti ale angajatorilor;

- art. 161 alin. (1) din acelaşi cod care arată că salariul se plăteşte în bani cel puţin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz;

-art. 161 alin. (4) din aceeaşi reglementare stipulează că întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului;

- art. 164 alin. (1) C. muncii care arată că nici o reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, plata salariilor nu poate fi eşalonată de nicio autoritate publică în alte condiţii decât cele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare.

În cauză, aşa cum rezultă din actele dosarului, recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a acţionat cu exces de putere, alături de celălalt recurent-pârât (Ministerul Finanţelor Publice), prin încălcarea dreptului intimaţilor-reclamanţi la plata salariului cuvenit pe luna iunie 2009, cu toate componentele sale, care sunt individualizate în carnetele de muncă şi în actele de stabilire a drepturilor.

Prin urmare, Înalta Curte consideră că suntem în prezenţa unor drepturi dobândite-dreptul la salariu astfel cum a fost consfinţit în carnetul de muncă, în condiţiile în care autorităţile statale au obligaţia să protejeze drepturile dobândite, în contextul în care o asemenea obligaţie derivă din principiul securităţii juridice care, ca principiu obiectiv, impune menţinerea unei situaţii juridice existente.

În altă ordine de idei, trebuie subliniat faptul că instanţa de control judiciar îşi însuşeşte concluziile judecătorului fondului, în sensul că, în speţa de faţă, intervine retroactivitatea unei norme cu putere de lege cu ocazia emiterii actului administrativ aflat în discuţie.

Sub acest aspect în practica instanţelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce a determinat impunerea lui şi actelor administrative.

Interdicţia retroactivităţii actelor administrative constituie atât un principiu interpretativ, cât şi o regulă care condiţionează însăşi legalitatea acestor acte.

În cauză, aşa cum a reţinut şi curtea de apel, în Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 este vorba şi de plata salariilor pe luna iunie 2009, deci şi pentru o perioadă anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2009.

Art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală a ţării menţionează că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

Aşadar, textul constituţional de mai sus consacră principiul neretroactivităţii legii.

De altfel, securitatea juridică presupune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înaintea momentului edictării actului.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că suntem în prezenţa unei creanţe actuale, certe şi exigibile, fiind vorba în primul rând de salariul cuvenit pentru luna iunie 2009 şi pentru lunile următoare cu toate componentele sale, astfel cum este individualizat în art. 155 C. muncii şi O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei.

În altă ordine de idei, instanţa de control judiciar nu poate primi critica recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie referitoare la excepţia lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Într-adevăr, acest act administrativ cu caracter normativ a fost anulat prin Sentinţa nr. 196/CA din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, însă nu s-a probat faptul că această hotărâre judecătorească a fost publicată în M. Of. al României şi că ea ar fi devenit general obligatorie, motiv pentru care autoritatea emitentă ar fi trebuit să se conformeze acesteia şi să acţioneze în consecinţă.

De asemenea, reclamanţii şi-au dovedit interesul în declanşarea prezentei proceduri judiciare, având în vedere principiul relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti şi împrejurarea că drepturile lor trebuie să fie realizate printr-o sentinţă opozabilă pârâtului.

În speţă, nu sunt întrunite cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 şi pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar a analizat retroactivitatea actului litigios, motiv pentru care va respinge celelalte susţineri ale Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe acest aspect.

Totodată, Înalta Curte constată că nu sunt fondate afirmaţiile Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în legătură cu amânarea plăţii sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi cu aplicabilitatea O.U.G. nr. 71/2009, pentru considerentele mai sus expuse.

Pe de altă parte, criticile Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind existenţa unei pagube nu prezintă relevanţă juridică în speţă, deoarece această parte porneşte în raţionamentul său de la prevederile O.U.G. nr. 71/2009, care nu sunt aplicabile în cauză.

În opinia instanţei de control judiciar, este evident excesul de putere din partea autorităţilor pârâte.

În altă ordine de idei, nu se justifică nici critica privind neexaminarea efectivă a motivelor, argumentelor şi a cererilor de probatoriu ale părţilor.

Cu privire la cheltuielile de judecată, instanţa de control judiciar reţine că nu se impune aplicarea art. 274 lin. (3) C. proc. civ., pentru că suma de 1.350 RON, reprezentând onorariul de avocat plătit de reclamanţi pentru fondul cauzei nu este disproporţionat de mare în raport cu demersurile efectuate şi cu miza litigiului.

Însă, criticile recurentului Gh.P. - fost ministru al finanţelor ce vizează greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive sunt fondate.

Recurentul-pârât Gh.P. a fost chemat în judecată în considerarea calităţii lui de reprezentant al instituţiei pârâte Ministerul Finanţelor Publice pentru a fi obligat la plata de daune cominatorii către stat în valoare de 50 RON/zi întârziere până la împlinirea obligaţiilor de a face solicitate prin prezenta acţiune.

Calitatea procesuală pasivă presupune identitatea între pârât şi persoana obligată în cadrul raportului juridic dedus judecăţii.

Mai mult, în materia contenciosului administrativ, calitate procesuală pasivă are autoritatea publică emitentă a actului administrativ emis sau a actului administrativ asimilat.

În speţă, în raport de obiectul cererii introductive prin care se solicită anularea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte reţine că pârâtul Gh.P. nu este emitentul actului administrativ atacat, astfel că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Legitimarea procesuală a pârâtului nu poate fi reţinută nici în raport de capătul de cerere privind obligarea la plata daunelor cominatorii, în condiţiile în care art. 24 alin. (2) Legea nr. 554/2004 prevede posibilitatea sancţionării conducătorului autorităţii publice în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor prevăzute într-un titlu executoriu, procedură care este subsecventă actualei etape judiciare.

Prin urmare, având în vedere că pârâtul Gh.P. nu justifică calitatea procesuală pasivă în cauză, acţiunea promovată în contradictoriu cu această parte urmează a fi respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe de altă parte, în opinia Înaltei Curţi, apare ca fondată şi critica recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privitoare la premisa dublei plăţi atunci când este obligată să plătească reclamanţilor sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică până la data de 17 noiembrie 2009.

În acest context, trebuie avute în vedere prevederile art. 4 din Anexa VI din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile bugetare, prin care sporul de risc şi suprasolictare neuropsihică a fost recunoscut şi acordat lunar în favoarea reclamanţilor începând cu data de 12 noiembrie 2009.

În consecinţă, sub aceste aspecte, hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, ceea ce determină modificarea sentinţei, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aşadar, în raport de considerentele anterior arătate, Înalta Curte va admite recursurile, va modifica în parte sentinţa atacată, în sensul că va respinge acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Gh.P., fost ministru al Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, va obligă Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să plătească reclamanţilor sumele reprezentând sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 1 iunie 2009 - 12 noiembrie 2009 şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Finanţelor Publice şi Gh.P., fost ministru al finanţelor publice împotriva Sentinţei nr. 2307 din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Modifică, în parte, sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Gh.P., fost ministru al Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesual pasive.

Obligă Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să plătească reclamanţilor sumele reprezentând sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 1 iunie 2009 - 12 noiembrie 2009.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM

← ICCJ. Decizia nr. 659/2012. Contencios  ICCJ. Decizia nr. 706/2012. Contencios. Obligare emitere act... →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 698/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs