ICCJ. Decizia nr. 802/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 802
Dosar nr. 236/42/2012
Ședința publică din 15 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 martie 2012 şi modificată la data de 6 aprilie 2012, reclamanta SC M.S.S.I. E.D. SRL reprezentată prin SC L.C.I.P.U.R.L. SRL, în calitate de administrator judiciar şi prin D.I.N., administrator special, a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice – C.A.O.P.A.A. şi a solicitat suspendarea executării măsurii de revocare a autorizaţiilor de antrepozit fiscal din 19 decembrie 2003, dispusă prin Decizia nr. 018 din 28 februarie 2012 a C.A.O.P.A.A. din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, până la soluţionarea pe fond a litigiului.
Reclamanta a arătat că societatea se află în reorganizare judiciară şi conform Sentinţei nr. 228 din 07 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 3740/105/2008, prin care s-a confirmat planul de reorganizare, societatea are obligaţia de a prezenta trimestrial rapoartele de activitate asupra situaţiei financiare, concomitent cu achitarea trimestrială a sumei de 98.561 lei, respectiv 122.591 lei, adică 394.243 lei respectiv 490.363 lei pentru anul 2012 şi 394.243 lei, respectiv 490.363 lei pentru anul 2013, iar nerealizarea de venituri, ca urmare a imposibilităţii desfăşurării activităţii, atrage implicit neexecutarea obligaţiilor asumate prin planul de reorganizare confirmat prin hotărârea judecătorească pronunţată de Tribunalul Prahova, consecinţa iremediabilă fiind desfiinţarea societăţii ca urmare a unui faliment determinat de o măsură abuzivă şi nelegală de revocare a autorizaţilor de funcţionare.
Prin Sentinţa nr. 145 din 24 aprilie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, a fost admisă cererea, modificată, formulată de reclamanta SC M.S.S.I. E.D. SRL, reprezentată prin SC L.C.I.P.U.R.L SRL, în calitate de administrator judiciar, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice – C.A.O.P.A.A., în sensul că a fost suspendată executarea Deciziei nr. 018 din 28 februarie 2012 emisă de Ministerul Finanţelor Publice – C.A.O.P.A.A., până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, prin Decizia nr. 018 din 28 februarie 2012, C.A.O.P.A.A. din cadrul Ministerului Finanţelor Publice a dispus revocarea autorizaţiilor de antrepozit fiscal din data de 19 decembrie 2003, în temeiul dispoziţiilor art. 20628 alin. (2) lit. f) şi art. art. 20623 alin. (1) lit. g) C. fisc., având în vedere faptul că reclamanta a înregistrat obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 zile faţă de termenul legal de plată, în sumă de 1.736.108 lei, constatând că societatea se află în reorganizare judiciară şi nu respectă planul de reorganizare judiciară, figurând cu 4 rate restante în sumă totală de 394.240 lei, iar după confirmarea planului a mai înregistrat obligaţii fiscale în sumă de 1.432.458 lei.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceara instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Instanţa a reţinut că pentru suspendarea executării actului administrativ în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 este necesară întrunirea a trei condiţii cumulative, respectiv formularea plângerii prealabile, existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube care să poată fi prevenită prin suspendarea executării.
Instanţa a constatat că împotriva Deciziei nr. 18 din 28 februarie 2012, reclamanta a formulat plângere prealabilă, înregistrată la 22 martie 2012 la Ministerul Finanţelor Publice.
Curtea a apreciat că susţinerile reclamantei sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că Decizia de revocare a autorizaţiilor de antrepozit fiscal, din data de 19 decembrie 2003 a fost emisă de pârât având în vedere faptul că reclamanta înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 zile faţă de termenul legal de plată, în sumă de 1.736.108 lei, se află în reorganizare judiciară, nu respectă planul de reorganizare judiciară, figurând cu 4 rate restante în sumă totală de 394.240 lei, iar după confirmarea planului a mai înregistrat obligaţii fiscale în sumă de 1.432.458 lei
Instanţa de fond a constatat că reclamanta se află în procedura de reorganizare judiciară prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 85/2006, potrivit Sentinţei nr. 228 din 07 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 3740/105/2008, iar creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice, care deţine 99,28% din creanţele bugetare, şi-a exprimat acordul privind confirmarea planului de reorganizare şi are obligaţia de a înregistra la tribunal rapoarte de activitate trimestriale asupra situaţiei financiare şi a cheltuielilor efectuate aprobate de comitetul creditorilor.
A reţinut instanţa că potrivit încheierilor pronunţate ulterior de judecătorul sindic în Dosarul nr. 3740/105/2008, plăţile trimestriale au fost făcute conform planului de reorganizare, în prezent cauza având termen de judecată stabilit la data de 25 mai 2012, pentru derularea planului de reorganizare
Faţă de cele constatate de judecătorul sindic, privind efectuarea plăţilor conform planului de reorganizare, curtea a apreciat că se poate reţine existenţa unei îndoieli serioase în privinţa legalităţii actului administrativ de revocare, pentru înregistrarea de obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 zile, pentru nerespectarea planului de reorganizare judiciară, a autorizaţiei de antrepozit fiscal.
Cu privire la iminenţa pagubei, faţă de împrejurarea că reclamanta se află în procedura de reorganizare judiciară, iar finalitatea acestui plan, având ca scop achitarea datoriilor şi reorganizarea activităţii, depinde în totalitate de desfăşurarea activităţii autorizate ca antrepozit fiscal, că prin nedesfăşurarea activităţii reclamanta este în imposibilitate de a executa contractele încheiate şi de a realiza veniturile pentru achitarea datoriilor şi îndeplinirea obligaţiilor asumate şi astfel de a continua planul de reorganizare confirmat de judecătorul sindic, instanţa de fond a reţinut că este previzibilă producerea în viitor a unui prejudiciu material.
Împotriva acestei sentinţe Ministerul Finanţelor Publice – C.A.O.P.A.A. a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele (art. 3041 C. proc. civ.)
O primă concluzie care se desprinde este că instanţa de fond a dat dovada de o sensibilitate deosebită în raport de faptul că reclamanta se află în procedura insolventei şi, ca atare, a raportat toată motivarea soluţiei la acest aspect.
În mod evident greşit instanţa de fond a asociat faptul că reclamanta se află în procedura insolventei, cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) litera t) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu completările şi modificările ulterioare, care definesc cazul bine justificat, ca fiind „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ".
A se da credit celor reţinute de instanţa de fond ar echivala cu faptul că o autoritate să fie în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile prevăzute de lege atunci când antrepozitarul se află în procedura insolvenţei, sau, altfel spus, ar echivala cu situaţia în care Comisia să permită unui antrepozitar fiscal aflat în insolvenţă să încalce dispoziţiile legale în legătură cu condiţiile ce trebuie îndeplinite de către antrepozitarii fiscali autorizaţi.
Nicio dispoziţie legală nu obligă Comisia ca, faţă de împrejurarea că antrepozitarul fiscal se află în procedura de insolvenţă, să nu aplice sancţiunea revocării autorizaţiei de antrepozit fiscal în situaţia nerespectării legii.
Prin urmare, este exclusă orice interpretare în sensul că aplicarea sancţiunii revocării autorizaţiei de antrepozit fiscal este condiţionată de împrejurarea ca antrepozitarul fiscal să nu se afle în procedura de insolvenţă.
Sub acest aspect, împrejurarea că decizia de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal periclitează aducerea la îndeplinire de către reclamantă a planului de reorganizare a activităţii este lipsită de relevanţă, de vreme ce adoptarea planului de reorganizare nu poate constitui motiv pentru nerespectarea, de către reclamantă, a legislaţiei în materie fiscală.
Deşi instanţa de fond a preluat în două rânduri motivele reţinute de Comisie în adoptarea deciziei, respectiv faptul că „reclamanta înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 zile faţă de termenul legal de plată, în suma de 1.736.108 lei, se află în reorganizare judiciară, nu respectă planul de reorganizare judiciară, figurând cu 4 rate restante în sumă totală de 394.240 lei, după confirmarea planului a mai înregistrat obligaţii fiscale în sumă de 1.432.458 lei.", nu rezultă că această situaţie a fost analizată.
La pronunţarea soluţiei instanţa de fond nu a ţinut seama de următoarele:
- la data adoptării Deciziei de revocare a autorizaţiilor de antrepozit fiscal, reclamanta înregistra obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 de zile faţă de termenul legal de plată, în sumă de 1.736.108 lei, respectiv o altă sumă decât cea de 1.182,728 lei, reţinută în planul de reorganizare;
- reclamanta nu a respectat planul de reorganizare confirmat, figurând cu patru rate restante în sumă totală de 394.240 lei;
- după confirmarea planului de reorganizare, reclamanta a mai înregistrat obligaţii fiscale datorate bugetului consolidat în sumă de 1.432.458 lei.
Aceste date au fost comunicate direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice [care asigură secretariatul Comisiei, potrivit art. 2 alin. (1) din Anexa nr. 2 a Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 291 din 26 februarie 2010 privind instituirea şi aprobarea componenţei Comisiei pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate şi a regulamentului de organizare şi funcţionare a acesteia], cu adresa din 14 februarie 2012 a D.G.F.P. Judeţului Prahova, înregistrată la Registratura generală a Ministerului Finanţelor Publice sub nr. 31105 din 22 februarie 2012 şi la D.G.M.D.R.S. sub nr. 722294 din 22 februarie 2012.
Aşadar, nu se poate pune în discuţie o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ prin raportare la situaţia că reclamanta este în insolvenţă.
Împrejurarea că D.G.F.P. Prahova ar deţine 99,28 din creanţele bugetare, exprimându-si acordul privind confirmarea planului de reorganizare nu poate conduce la o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, atâta timp cât obligaţiile fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 de zile faţă de termenul legal de plată, în sumă de 1.736.108 lei, erau altele decât suma care face obiectul planului de reorganizare.
Practic, instanţa de fond nu a făcut altceva decât să critice Comisia pentru că nu a permis unui antrepozitar fiscal aflat în insolvenţă să încalce dispoziţiile legale în legătură cu condiţiile ce trebuie îndeplinite de către antrepozitarii fiscali autorizaţi.
Aşa cum s-a arătat, contrar faptului că dispoziţiile legale prevăd în mod imperativ sancţiunea ce trebuie adoptată în cazul neîndeplinirii dispoziţiilor art. 20628 alin. (2) lit. f) şi pe cele ale art. 20623 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., instanţa de fond a condiţionat, de la sine putere, aplicarea sancţiunii revocării autorizaţiei de antrepozit fiscal de împrejurarea că antrepozitarul fiscal să nu se afle în procedura de insolvenţă.
Practic, în accepţiunea instanţei de fond, susţinerile reclamantei cu privire la un aspect sau altul conduc automat la îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, fără ca instanţa să mai facă un minim efort pentru a analiza aceste susţineri, respectiv a le pune în balanţă cu textul de lege şi a trage o concluzie. Astfel, deşi actul administrativ conţine atât motivele de fapt, cât şi motivele de drept care au stat la baza emiterii acestuia, instanţa de fond a refuzat să observe aceste lucruri şi a dat credit susţinerilor reclamantei, în baza cărora si-a fundamentat soluţia.
Împrejurarea că decizia de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal periclitează aducerea la îndeplinire de către reclamantă a planului de reorganizare a activităţii şi care este axat în principal pe activitatea productivă desfăşurată de reclamantă în antrepozitul fiscal, este lipsită de relevanţă, de vreme ce adoptarea planului de reorganizare nu poate constitui motiv pentru nerespectarea, de către reclamanta, a legislaţiei în materie fiscală.
Instanţa de fond nu a ţinut seama nici de faptul că pericolul creării unui prejudiciu iminent nu vizează activitatea curentă a reclamantei, ci, mai degrabă, bugetul de stat, care este în imposibilitate de a încasa veniturile ce i se cuveneau din activitatea autorizată a acestei societăţi, statul fiind lipsit şi de posibilitatea de a corecta atitudinea antrepozitarului în cazul admiterii cererii de suspendare a actului administrativ emis în scopul arătat mai sus.
De altfel, reclamanta nu a prezentat un Certificat de atestare fiscală care să infirme cele reţinute de Comisie, în legătură cu existenţa obligaţiilor fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 de zile faţă de termenul legal de plată, altele decât cele reţinute în planul de reorganizare.
Pe de altă parte, trebuie reţinut că oprirea activităţii de producţie sau periclitarea aducerii la îndeplinire a planului de reorganizare a activităţii confirmat de Tribunalul Prahova nu se află în legătură directa de cauzalitate cu actul administrativ contestat, ele putând interveni şi în situaţia invalidării acestuia de către instanţa judecătorească.
Cele arătate dovedesc faptul că obţinerea suspendării poate fi necesară, dar nu este suficientă pentru a garanta reuşita planului de reorganizare sau menţinerea în condiţii bune a activităţii de producţie, ceea ce demonstrează că, cele de mai sus sunt simple aspecte circumstanţiale, neesenţiale, deci, inapte să fundamenteze o soluţie de admitere a cererii cu care a fost investită instanţa.
Nu în ultimul rând, instanţa de fond trebuia să observe că aspectele prezentate de reclamantă cu privire la posibila situaţie în care s-ar putea afla şi care reprezintă pure ipoteze speculative, se datorează exclusiv atitudinii culpabile a acesteia, care nu a înţeles să respecte prevederile legale în vigoare aplicabile antrepozitarilor autorizaţi.
Faţă de aceste motive, Ministerul Finanţelor Publice a solicitat admiterea recursului şi modificarea în întregime a sentinţei pronunţate de instanţa de fond, în sensul respingerii cererii de suspendare formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
La termenul din 15 februarie 2013, intimata-reclamantă SC M.S.S.I. E.D. SRL a invocat excepţia tardivităţii recursului declarat de Ministerul Finanţelor Publice – C.A.O.P.A.A., cu motivarea că hotărârea primei instanţe i-a fost comunicată recurentei la data de 9 mai 2013, iar recursul a fost înaintat la 15 mai 2013, peste termenul legal de 5 zile de la data comunicării sentinţei.
Înalta Curte constată că excepţia este nefondată şi o va respinge ca atare. Modul de calcul al termenelor procesuale este reglementat de art. 101 C. proc. civ., text legal care stipulează în privinţa termenelor fixate pe zile, cum este şi cazul în speţă în privinţa termenului prevăzut în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, că acestea se socotesc pe zile libere. În acest condiţii, cum recurentei i s-a făcut comunicarea pe data de 9 mai 2013, aceasta putea depune recursul inclusiv în ziua de 15 mai, deoarece, în calculul termenului nu intră nici ziua când a avut loc comunicarea, nici ziua când se sfârşeşte termenul. În speţă, conform menţiunilor de pe plicul cu care a fost făcută expedierea, recursul a fost depus la 15 mai, aşadar înăuntrul termenului prevăzut de lege, astfel că actul de procedură este socotit a fi făcut în termen.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate, precum şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.
Înalta Curte apreciază că prima instanţă, în mod corect, a reţinut îndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, fiind furnizate argumente juridice aparent valabile în contestarea legalităţii Deciziei nr. 018 din 28 februarie 2012 a C.A.O.P.A.A.
Prima instanţă a examinat legalitatea actului administrativ fiscal, contestat, în limitele impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, ceea ce a impus o verificare sumară a conformităţii actului infralegislativ cu dispoziţiile legale incidente din C. fisc. Astfel, judecătorul fondului a constatat că art. 20623 alin. (1) lit. g) din C. fisc. fixează condiţiile ce se cer îndeplinite pentru a putea fi eliberată autorizaţia de antrepozit fiscal, printre care şi pe aceea ca persoana care urmează să îşi desfăşoare activitatea ca antrepozitar fiscal să nu înregistreze obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat, în timp ce art. 20628 alin. (2) lit. f) precizează că autoritatea competentă poate revoca autorizaţia dacă antrepozitarul înregistrează restanţe la plata unor astfel de obligaţii fiscale.
Având ca reper aceste dispoziţii legale, prima instanţă, pe baza probelor administrate în cauză, a observat că la baza deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal stă argumentul că SC M.S.S.I. E.D. SRL nu respectă planul de reorganizare confirmat, figurând cu 4 rate restante în sumă totală de 394.240 lei, ce este contrazis însă de constatările judecătorului sindic, astfel că a apreciat că se poate reţine existenţa unei îndoieli serioase în privinţa legalităţii deciziei a cărei suspendare se solicită.
Recurentul susţine că în mod greşit în mod greşit instanţa de fond a asociat faptul că reclamanta se află în procedura insolvenţei, cu dispoziţiile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, ceea ce echivalează cu plasarea autorităţii publice în situaţia de a fi în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile prevăzute de lege atunci când antrepozitarul se află în procedura insolvenţei, fapt ce ar conduce la concluzia că antrepozitarului să i se permită să încalce dispoziţiile legale în legătură cu condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru autorizare.
Critica, observă instanţa de control judiciar, nu poate fi primită. Aserţiunea primei instanţe cu privire la starea de insolvabilitate a reclamantei nu stă la baza deciziei judecătorului fondului că, în speţă, exigenţa legală a cazului bine justificat este satisfăcută. În realitate, prima instanţă a observat, pertinent, că decizia de revocare a autorizaţiei a fost fundamentată pe constatarea că reclamanta nu respectă planul de reorganizare confirmat, figurând cu 4 rate restante, ceea ce, prin raportare la prevederile art. 20623 alin. (1) lit. g) şi ale art. 20628 alin. (2) lit. f), ambele din C. fisc., ar conduce, evident, la pierderea dreptului de a-şi desfăşura activitatea de antrepozitar fiscal, prin retragerea autorizaţiei, concluzie aflată însă în contradicţie cu constatările judecătorului sindic, care a reţinut că reclamanta a procedat la efectuarea plăţilor obligaţiilor sale fiscale conform planului de reorganizare.
Faţă de cele constatate de judecătorul sindic, prima instanţă a apreciat corect asupra existenţei unei îndoieli serioase în privinţa legalităţii deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal.
Cât priveşte critica din recurs cu privire la neverificarea de către judecătorul fondului a existenţei restanţelor la bugetul general consolidat, prin prisma prevederilor art. 20623 alin. (1) lit. g) şi ale art. 20628 alin. (2) lit. f) din C. fisc., instanţa de control judiciar constată, de asemenea, că este nefondată.
Rezultă cu evidenţă că analiza propusă de recurentă excede limitelor impuse judecătorului învestit cu cererea de suspendare a actelor administrative, care trebuie să se mărginească doar la o „pipăire a fondului”, un examen de tipul celui propus de recurentă, fiind atributul exclusiv al judecătorului care are în competenţă soluţionarea cererii de anulare a actelor infralegislative.
În fine, prima instanţă, raportându-se la art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, prevedere care conţine definiţia legală a pagubei iminente a reţinut că şi această exigenţă legală este satisfăcută în condiţiile în care retragerea autorizaţiei acordată reclamantei, în mod evident ar avea drept consecinţă încetarea activităţii acesteia. Or, şi în această privinţă, constată Înalta Curte, soluţia judecătorului fondului este corectă.
Aşa fiind, rezultă că în mod legal Curtea de Apel Ploieşti, a admis cererea de suspendare a Deciziei nr. 018 din 28 februarie 2012, constatând îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel încât Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice – C.A.O.P.A.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii recursului.
Respinge recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice – C.A.O.P.A.A. împotriva Sentinţei nr. 145 din 24 aprilie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1332/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 2516/2012. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
