ICCJ. Decizia nr. 1332/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1332/2012
Dosar nr. 699/33/2011
Şedinţa publică de la 13 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea ce formează obiectul Dosarului nr. 10164/84/2010 al Tribunalului Sălaj, Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău a chemat în judecată pe M.S.E., solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 1.415 RON reprezentând drepturi salariale acordate necuvenit.
În şedinţa publică de la 28 aprilie 2011, tribunalul a dispus prin încheiere sesizarea Curţii de Apel Cluj cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 19 alin. (2) teza a II-a din H.G. nr. 281/1993, invocată de M.S.E. care a susţinut că acestea sunt contrare dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, ale Legii nr. 53/2003 şi ale O.U.G. nr. 115/2004 privind salarizarea în sistemul sanitar.
Prin Sentinţa civilă nr. 626 din 31 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia şi a constatat nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) teza a II-a din H.G. nr. 281/1993 şi a admis cererea de intervenţie formulată de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale în interesul Guvernului României.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut admisibilitatea excepţiei, indiferent de caracterul normativ sau individual al actului administrativ unilateral a cărui nelegalitate s-a invocat, ori de împrejurarea abrogării hotărârii de guvern în discuţie.
Pe fondul excepţiei de nelegalitate, a reţinut că potrivit jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, cu ocazia soluţionării excepţiei de nelegalitate, instanţa trebuie să verifice dacă actul administrativ îndeplineşte cumulativ anumite cerinţe de legalitate, printre care cea potrivit căreia conţinutul actului administrativ trebuie să fie conform cu conţinutul legii în temeiul şi în executarea căreia este emis şi cu actele normative cu forţă juridică superioară.
Rezultă din această condiţie că verificarea legalităţii se face prin raportare la litera şi spiritul normelor legale cu forţă juridică superioară care sunt în vigoare la data emiterii actului contestat şi nu prin raportare la evenimente legislative ulterioare. De altfel, în acest sens sunt şi prevederile art. 4 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004.
Prima instanţă a constatat că, în speţă, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 281/1993, apreciind că instituie o discriminare raportat la prevederile, expres indicate, ale art. 5 alin. (1) C. muncii în vigoare în prezent.
A reţinut Curtea că actul administrativ cu caracter normativ ce face obiectul excepţiei de nelegalitate a fost emis în anul 1993, mult anterior adoptării Legii nr. 53/2003 şi nu poate fi avută în vedere în analiza de faţă.
Astfel, a apreciat instanţa revine exclusiv instanţei învestite cu fondul litigiului competenţa de a determina atât aplicarea dispoziţiei respective la situaţia de fapt ce va fi reţinută, cât şi interpretarea sa inclusiv prin raportare la actele normative adoptate ulterior.
Prima instanţă a constatat că nu este instituit un tratament diferenţiat, discriminatoriu, în privinţa celor două categorii profesionale avute în vedere de art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 281/1993, prin textul în discuţie nu se stabileşte o măsură discriminatorie faţă de personalul medico-sanitar, în raport cu profesorii, în cazul cărora, potrivit tezei I a aceluiaşi art. 19 alin. (2), se prevede că, în ipoteza cumulului de funcţii, salarizarea corespunzătoare funcţiei didactice îndeplinite, să aibă în vedere vechimea în învăţământ şi gradul didactic obţinut.
Diferenţa de tratament constituie discriminare doar dacă este lipsită de o justificare obiectivă şi rezonabilă care vizează un scop legitim şi este proporţională cu scopul vizat.
Or în speţă, nu se poate reţine instituirea unui sistem de salarizare discriminator în caz de cumul de funcţii pentru personalul medico-sanitar, prin raportare la personalul din învăţământ, reglementarea diferenţiată a salarizării necontravenind normelor constituţionale, întrucât principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situaţii diferite se justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta M.S.E., susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, deoarece prin constatarea ca legale a dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 281/1993 se creează o discriminare între persoane care ocupă aceeaşi funcţie, din punctul de vedere al drepturilor salariale.
Astfel, o persoană care ocupă un post prin cumul primeşte un salariu mai mic decât o persoană care desfăşoară aceeaşi activitate, dar fără cumul de funcţii. Totodată, actul normativ menţionat (în prezent abrogat) încalcă atât dispoziţiile art. 11 C. muncii anterior, cât şi art. 5 din C. muncii actual - articole care se referă la remunerarea după principii de echitate a salariaţilor.
În drept recurenta şi-a încadrat, din punct de vedere procedural, motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat.
Pe calea procedurii prevăzute la art. 4 din Legea nr. 554/2004 poate fi cercetată conformitatea unui act administrativ faţă de normele cu forţă juridică superioară în vigoare la data emiterii actului a cărui nelegalitate se invocă şi nu prin raportare la reglementări legislative ulterioare.
În acest sens, art. 4 alin. (2) din legea contenciosului administrativ prevede expres că în cazul în care excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.
Or, în cauză, actele normative în raport de care s-a invocat iniţial de către reclamanta M.S.E. nelegalitatea prevederilor art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 281/1993 sunt ulterioare adoptării hotărârii de guvern, neputând avea efecte asupra acesteia.
H.G. nr. 281/1993 a fost emisă în baza şi în executarea Legii salarizării nr. 14/1991, nefăcându-se dovada că ar conţine dispoziţii contrare actului normativ sus-menţionat, ori altor reglementări de nivel superior în vigoare la acea dată.
Astfel, Legea nr. 14/1991 conţine dispoziţii imperative constituind cadrul general al sistemului de salarizare, în vigoare până la adoptarea Legii nr. 330/2009, potrivit art. 4 alin. (3) stabilirea salariilor pentru personalul unităţilor bugetare fiind în sarcina Guvernului, cu consultarea sindicatelor.
Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 2/1991 orice persoană putea cumula mai multe funcţii, având dreptul de a primi salariul corespunzător pentru fiecare.
Prin H.G. nr. 281/1993, emisă în baza prevederilor Legii nr. 14/1991, s-a stabilit în detaliu salarizarea pentru domeniile specifice reglementate, unităţi de învăţământ, de cercetare ştiinţifică şi de proiectare, unităţi sanitare şi de asistenţă socială, de cultură şi alte unităţi finanţate de la bugetul naţional, inclusiv în situaţia cumulului de funcţii de către persoanele din aceeaşi unitate.
În sentinţa recurată se citează prevederile unor acte normative în vigoare la data adoptării H.G. nr. 281/1993, fără a se arăta în concret care sunt dispoziţiile legale încălcate prin textul a cărui nelegalitate s-a invocat pe cale de excepţie.
Nu se poate susţine nici aspectul privind instituirea unui sistem de salarizare discriminator în caz de cumul de funcţii pentru personalul medico-sanitar, prin raportare la personalul din învăţământ, reglementarea diferenţiată a salarizării necontravenind normelor constituţionale, întrucât principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situaţii diferite se justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de M.S.E. împotriva Sentinţei nr. 626 din 31 octombrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1335/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 802/2012. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
