ICCJ. Decizia nr. 990/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 990/2012
Dosar nr. 3804/2/2010
Şedinţa publică de la 24 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 29 aprilie 2010, reclamanta SC A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: anularea adresei 151202 din 11 martie 2010 emisă de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, obligarea pârâţilor la îndeplinirea obligaţiilor legale în vederea emiterii Hotărârii de Guvern de declarare a stării de calamitate naturală a culturilor agricole pe raza judeţului Călăraşi, cu plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin Sentinţa nr. 3.814 din 31 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti au fost respinse excepţiile invocate şi a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în sensul că a fost anulată adresa nr. 151202 din 11 martie 2010 a MADR şi au fost obligaţi pârâţii la îndeplinirea obligaţiilor legale în vederea emiterii Hotărârii de Guvern de declarare a stării de calamitate naturală a culturilor agricole pe raza judeţului Călăraşi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, instanţa a reţinut că refuzul de soluţionare a unei cereri privitoare la un drept este asimilat actului administrativ, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii, Curtea constată că pentru refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu impune urmarea unei proceduri prealabile. Nici excepţia lipsei de obiect nu a fost primită de instanţa fondului, aceasta reţinând că excepţia este neîntemeiată întrucât reclamanta a indicat în mod clar obiectul acţiunii.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii acţiunii, instanţa a constatat că reclamanta a respectat termenul de prescripţie impus de art. 11 din Legea nr. 554/2004, astfel încât această excepţie a fost respinsă ca neîntemeiată.
Referitor la calitatea procesuală pasivă, Curtea constată că pentru acordarea despăgubirilor este necesară parcurgerea unei proceduri complexe în care sunt implicate ambele instituţii pârâte. În consecinţă hotărârea trebuie să fie opozabilă ambelor instituţii.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a urmat întreaga procedură impusă de lege, pentru declararea stării de calamitate naturală, sesizând organele abilitate să verifice urmările secetei. Instanţa a constatat că, deşi pârâţii se apără invocând lipsa de diligentă a reclamantei în sensul că nu ar fi urmat anumite proceduri, pârâţii nu au indicat ce anume trebuia să mai facă reclamanta, după înştiinţarea Primăriei.
În ceea ce priveşte posibilitatea Guvernului de a nu declara o anumită zonă calamitată, instanţa de fond a constat că, pentru a se putea vorbi de atributul discreţionar al Guvernului, trebuie mai întâi ca această autoritate să analizeze o sesizare a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi să decidă că, în raport cu calamităţile sesizate şi mărimea zonei afectate, nu se impune declararea stării de calamitate. Instanţa a constatat că în cauză nu există o astfel de motivare a refuzului Guvernului României de emitere a hotărârii pretinse.
În consecinţă, Curtea a constatat că autorităţile publice pârâte nu au putut justifica refuzul de declarare a stării de calamitate în condiţiile în care reclamanta a sesizat în termen existenţa acestei stări şi există dovezi că lipsa precipitaţiilor a condus la calamitarea unor zone întinse din suprafaţa judeţului.
3. Recursurile declarate de Guvernul României şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâţii criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul-pârât Guvernul României invocă motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., "când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.".
Acest motiv de nelegalitate se referă la faptul că încheierile de dezbateri şi de amânarea pronunţării din 10 mai 2011 şi respectiv 17 - 24 mai şi 31 mai 2011, nu au fost comunicate Guvernului României, ceea ce atrage nulitatea hotărârii, echivalând cu lipsa practicalei din sentinţa atacată, iar o atare lipsă împiedică exercitarea controlului judiciar de natură să aducă părţilor litigiului vătămări ce nu pot fi înlăturate astfel.
Susţine acelaşi recurent că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocată de Guvernul României pentru neîndeplinirea procedurii prealabile cu această autoritate cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor imperative ale art. 7 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 109 C. proc. civ., motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, invocă nelegalitatea hotărârii tot din perspectiva inadmisibilităţii acţiunii cu motivarea că adresa a cărei anulare se solicită nu reprezintă un act administrativ în înţelesul Legii nr. 554/2004, ci o notă de îndrumări dată de MADR către DAJ Călăraşi cu privire la poziţia care trebuie adoptată în cadrul concilierilor solicitate de societăţile agricole în legătură cu declararea stării de calamitate şi plata despăgubirilor.
Acelaşi recurent arată că prin sentinţa recurată prima instanţă nu a răspuns apărărilor formulate, nu a motivat decizia luată sub aspectul respingerii excepţiilor invocate de părţi, cu încălcarea prevederilor art. 261 C. proc. civ.
Prin criticile comune cuprinse în memoriile de recurs, recurenţii-pârâţi apreciază că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor imperative ale art. 11 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 103 C. proc. civ., motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în privinţa excepţiei tardivităţii precum şi în ceea ce priveşte fondul cererii.
Sub acest ultim aspect, susţin că în mod greşit prima instanţă a reţinut că reclamanta a îndeplinit întreaga procedură prevăzută de lege sesizând organele abilitate să verifice urmările secetei şi că pârâţii nu au indicat ce anume ar fi trebuit să mai facă reclamanta după înştiinţarea primăriei în conformitate cu art. 19 din Legea nr. 381/2002 deoarece pentru a se admite acţiunea era necesar ca reclamanta să facă dovada îndeplinirii tuturor procedurilor, în termenele şi condiţiile stabilite imperativ de legea specială aplicabilă speţei, respectiv îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 381/2002.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate de recurenţi cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.
Susţinerile recurentului-pârât, Guvernul României în sensul că necomunicarea încheierii de dezbateri a Curţii de Apel atrage nulitatea hotărârii, nu pot fi reţinute.
Dacă instanţa amână pronunţarea dezbaterile asupra fondului sunt consemnate într-o încheiere ce face parte integrantă din hotărâre.
Neîntocmirea acestei încheieri atrage nulitatea hotărârii.
Or, în cazul de faţă, încheierea de dezbateri şi de amânare a pronunţării a fost întocmită.
Prin urmare numai prin neîntocmirea încheierii în discuţie s-ar fi adus părţii o vătămare care nu putea fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, în sensul solicitat de recurent.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Obiectul litigiului dedus judecăţii îl reprezintă anularea adresei nr. 151202 din 11 martie 2010 emisă de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi obligarea pârâţilor să îndeplinească formalităţile legale în vederea emiterii Hotărârii de Guvern de declarare a stării de calamitate naturală a culturilor agricole pe raza judeţului Călăraşi.
Prima instanţă a respins excepţiile inadmisibilităţii, prematurităţii, tardivităţii şi lipsei de obiect a acţiunii şi în final anulează adresa nr. 151202 din 11 martie 2010 a MADR fără ca acest act să fie depus la dosar şi să-i fie analizat cuprinsul prin prisma prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ca fiind un act administrativ asimilat şi fără să răspundă apărării formulate de pârâtul MADR care a susţinut că această adresă nu este un act administrativ ci o notă de îndrumări.
Înalta Curte consideră că este incident în speţă, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Instanţa de control judiciar apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti, înseamnă în sensul strict al termenului precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
În speţa de faţă, Curtea reţine că hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond nu a expus argumentele pentru care a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată atât de MADR cât şi de Guvernul României, din perspectiva lipsei procedurii prealabile şi a anulat o adresă fără a analiza conţinutul acesteia, fiind necesar ca aceasta să fie depusă la dosar.
În altă ordine de idei, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a reţinut că reclamanta a îndeplinit întreaga procedură prevăzută de lege pentru declararea stării de calamitate deşi la dosarul de fond s-a depus de reclamantă doar Procesul-verbal de constatare şi evaluare a pagubelor la culturile agricole nr. 4.798 din 13 iulie 2009, poliţa de asigurare a culturilor agricole, schiţa culturilor menţionate şi certificatul de înregistrare a firmei reclamante.
Acordarea despăgubirilor în conformitate cu Legea nr. 381/2002 este condiţionată de îndeplinirea unor formalităţi imperativ prevăzute de lege.
Constatarea şi evaluarea pagubelor produse de calamităţile naturale se realizează conform procedurilor prevăzute în Cap. 3 din lege, respectiv din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 419/2002.
În aceste condiţii în baza rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. judecătorul trebuia să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest sens, Înalta Curte apreciază că este necesar a fi administrate dovezi privind stadiul procedurii iniţiate de reclamant prin înştiinţarea depusă la primăria pe raza teritorială unde s-au produs fenomenele naturale şi care trebuie derulată conform condiţiilor imperativ stabilite de legea specială.
Faţă de cele menţionate, hotărând în baza unei probaţiuni neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul în cauză instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală.
Înalta Curte consideră că în această cale de atac nu puteau fi aplicabile prevederile art. 305 C. proc. civ., întrucât s-ar încălca efectiv dreptul părţilor la cele două grade de jurisdicţie şi este firesc ca instanţa de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului cauzei.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate.
Aşa fiind, în temeiul art. 313 teza I C. proc. civ. sentinţa atacată va fi casată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă cu aplicarea art. 315 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile formulate de Guvernul României şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale împotriva Sentinţei nr. 3.814 din 31 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2012.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 946/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1356/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
