ICCJ. Decizia nr. 1370/2013. Contencios. Despăgubire. Recurs

Decizii ICCJ 2013 (Contencios administrativ)

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 1370/2013

Dosar nr. 8801/121/2010

Şedinţa publică de la 22 februarie 2013

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Procedura derulată de prima instanţă

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâţii SC A.Ţ.A. SA, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Galaţi şi Guvernul României solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună:

- obligarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale să sesizeze Guvernul României, în temeiul art. 14 din Legea nr. 381/2002 cu privire la starea de calamitate a culturilor din anii 2008 şi 2009 din judeţul Galaţi;

- obligarea Guvernului României să adopte o hotărâre prin care să declare starea de calamitate a culturilor din judeţul Galaţi;

- obligarea pârâţilor, în solidar, să o despăgubească cu suma de 556.139,63 lei, actualizată până la momentul plăţii efective, şi să îi plătească majorări de întârziere.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat faptul că, pentru anii agricoli 2008 şi 2009, a încheiat două poliţe de asigurare cu pârâta SC A.Ţ.A. SA pentru producţia de rapiţă şi grâu.

Prin procesele-verbale încheiate de pârâte s-a constatat faptul că toate culturile pe care le-a asigurat au fost afectate de seceta excesivă pentru o suprafaţă medie de 77,34% la rapiţă şi, respectiv, 67,07% la cultura de grâu.

Pârâta Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Galaţi a transmis situaţia suprafeţelor afectate de secetă şi a solicitat declararea stării de calamitate naturală a fenomenului secetă în judeţul Galaţi, pentru culturile din anii 2008-2009.

Cu toate că au fost efectuate numeroase demersuri, pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu a îndeplinit procedura necesară pentru adoptarea unei hotărâri de Guvern prin care să se declare zona calamitată în judeţul Galaţi, act administrativ necesar pentru încasarea sumelor ce se cuvin conform poliţelor de asigurare încheiate de societate.

Pârâţii au formulat întâmpinări în cauză.

a) Pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a invocat:

- excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, întrucât principalele capete de acţiune vizează instituţii publice centrale;

- excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca urmare a neîndeplinirii procedurii administrative prealabile şi a lipsei dreptului subiectiv;

- excepţia tardivităţii dreptului la acţiune pentru nerespectarea termenului de 6 luni, reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004, modificată.

b) Pârâta SC A.Ţ.A. SA a invocat excepţia prematurităţii acţiunii, ca urmare a nerespectării prevederilor art. 7201 C. proc. civ.

c) Pârâtul Guvernul României a invocat:

- excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, întrucât este vorba despre un act administrativ ce trebuie emis de o autoritate publică centrală;

- excepţia tardivităţii dreptului la acţiune pentru nerespectarea termenului, reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004, modificată, şi de Legea nr. 381/2002.

- excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la capetele 1 şi 3 din acţiunea introductivă de instanţă;

- excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca urmare a neîndeplinirii procedurii administrative prealabile.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, deoarece, începând cu anul 2010, Legea nr. 381/2002 nu mai poate fi aplicată, ca urmare a faptului că încalcă legislaţia comunitară prin reglementarea unei proceduri având ca finalitate acordarea ajutorului de stat.

2. Hotărârea Tribunalului Galaţi

Tribunalul Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 285 din 20 ianuarie 2011, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat cauza în favoarea Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu motivarea că pârâtele sunt autorităţi publice centrale şi sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, precum şi cele ale art. 3 pct. 1 C. proc. civ.

3. Hotărârea Curţii de Apel Galaţi

Reclamanta a depus cerere completatoare a acţiunii introductive de instanţă, în care a solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la repararea prejudiciului cauzat prin atitudinea culpabilă de a nu finaliza procedura legală de acordare a despăgubirilor cuvenite în urma producerii fenomenelor naturale ce au determinat distrugerea culturilor asigurate.

În drept, reclamanta a indicat ca temei juridic prevederile art. 998 şi art. 999 C. civ. (a se vedea filele 26-27 dosar CAB).

Pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Guvernul României au depus completări la întâmpinările formulate în cauză.

Astfel, pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a solicitat respingerea acţiunii completate, cu motivarea că reclamanta nu face dovada parcurgerii procedurii reglementate de Legea nr. 381/2002 şi de Ordinul M.A.D.R. nr. 419/2002.

Pârâtul Guvernul României a invocat:

- excepţia tardivităţii completării cererii de chemare în judecată, în raport de prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.;

- excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, deoarece constatarea şi evaluarea pagubelor produse de calamităţile naturale, formularea unei sesizări pentru adoptarea unei hotărâri de Guvern şi plata efectivă a despăgubirilor sunt operaţiuni administrative care, potrivit legii, nu sunt efectuate de către Guvernul României;

- excepţia inadmisibilităţii cererii completatoare, în raport de temeiul juridic invocat, respectiv art. 998-999 C. civ.

Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 366 din 17 noiembrie 2011, a respins ca nefondate excepţiile invocate în cauză, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA şi a obligat pârâtele, în solidar, să plătească către reclamantă suma de 556.139,63 lei, actualizată până la momentul plăţii efective.

Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

În anul agricol 2008 - 2009, reclamanta a încheiat două poliţe de asigurare cu pârâta SC A.Ţ.A. SA prin care a înţeles să asigure producţia de rapiţă şi grâu pentru riscurile standard. Totodată, reclamanta a intenţionat să beneficieze de prevederile Legii nr. 381/2002 privind asigurările producătorilor agricoli în caz de calamităţi.

Prin procesele verbale de constatare şi evaluare a culturilor agricole nr. 166 din 08 iulie 2009, nr. 167 din 10 iulie 2009 şi nr. 176 den 04 august 2009, semnate şi avizate de toate organele competente, inclusiv de asigurător, culturile asigurate de reclamantă au fost afectate de secetă excesivă complexă pentru o suprafaţă medie de 77,34 % la rapiţă, 58,7% şi, respectiv, 67,07% pentru cultura de grâu.

Prin adresa nr. 2374 din 31 august 2009, Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Galaţi a transmis situaţia suprafeţelor afectate de seceta excesivă persistentă în timp pe culturi asigurate şi a solicitat, faţă de această situaţie, declararea în judeţul Galaţi a stării de calamitate naturală a fenomenului secetă pentru culturile înfiinţate în anul agricol 2008 - 2009.

Reclamanta a chemat în judecată pe pârâtele SC A.T.A. SA, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Galaţi şi Guvernul României, pentru ca prin hotărârea pe care o va pronunţa instanţa să dispună obligarea în solidar a acestora la acoperirea prejudiciului cauzat de nerespectarea obligaţiilor legale ce le incumbau acestor autorităţi ca urmare a procedurii fenomenului de secetă persistentă.

Iniţial, temeiul juridic al acţiunii a fost stabilit în cadrul Legii speciale nr. 381/2002 dar, întrucât pe parcursul soluţionării cauzei, această lege a fost abrogată, reclamanta a formulat cerere completatoare a cererii de chemare în judecată, în sensul că a indicat ca temei juridic distinct dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ. pentru capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea în termen a obligaţiilor punctuale ce le reveneau ca urmare a contractului de asigurare încheiat de reclamantă.

Instanţa de fond a arătat faptul că reclamanta şi-a limitat cererea de chemare în judecată doar la capătul de cerere privind obligarea pârâtelor, în solidar, la plata prejudiciului cauzat datorită atitudinii lor culpabile de a nu finaliza procedura specială, prevăzută de Legea nr. 381/2002; ca atare, valoarea prejudiciului este tocmai valoarea despăgubirii ce urmează să fie încasată de către reclamantă ca efect al contractului de asigurare încheiat.

De asemenea, instanţa de primă jurisdicţie a apreciat că nu se mai impune analizarea tuturor excepţiilor invocate de pârâţi în cauză, întrucât, prin modificarea temeiului juridic al acţiunii, acestea au rămas fără obiect.

Totodată, curtea de apel a respins:

- excepţia inadmisibilităţii acţiunii, formulată de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, deoarece reclamanta a modificat temeiul juridic al acţiunii şi a invocat prevederile art. 998-999 C. civ.;

- excepţia tardivităţii completării acţiunii, formulată de pârâtul Guvernul României, întrucât cererea completatoare a fost depusă înainte de prima zi de înfăţişare, cu respectarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut faptul că, în speţa de faţă, sunt îndeplinite cumulativ cele 4 condiţii, prevăzute de art. 998-999 C. civ., pentru antrenarea răspunderii civile delictuale: societatea a înregistrat un prejudiciu cert, constând în valoarea despăgubirii ce trebuia încasată ca urmare a poliţiei de asigurare, există fapta ilicită a pârâtelor care şi-au încălcat obligaţiile legale prevăzute expres de Legea nr. 381/2002, respectiv finalizarea procedurii de acordare a despăgubirilor, există legătură de cauzalitate între prejudiciul încercat şi fapta ilicită - întrucât este evident că singurul motiv pentru care nu s-au încasat drepturile băneşti cuvenite îl reprezenta neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor legale ce le reveneau pârâtelor şi, în fine, este îndeplinită şi ultima condiţie, respectiv nefinalizarea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 381/2002, cu consecinţa împiedicării obţinerii despăgubirii cuvenite.

În acelaşi timp, curtea de apel a apreciat că pârâtele nu au probat faptul că şi-au îndeplinit obligaţiile ce le incumbau, în baza art. 9-12 din Legea nr. 381/2002, şi au încercat să înlăture răspunderea ce le revenea pentru prejudiciul cauzat reclamantei.

4. Recursul declarat de pârâtul Guvernul României

În recursul său, pârâtul Guvernul României a solicitat modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei SC A. SA

4.1. În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea judecătorească cuprinde motive contradictorii.

În opinia recurentului, în mod eronat prima instanţă a aplicat atât prevederile Legii nr. 381/2002, cât şi pe cele ale art. 998-999 C. civ., pentru ca, în final, să admită acţiunea, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, modificată, şi să oblige pârâţii la plata de despăgubiri pentru prejudiciile suferite de reclamantă în urma calamitării culturilor agricole.

După cum rezultă din dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 381/2002, declararea stării de calamitate naturală revine în competenţa Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Guvernului României, iar cererea reclamantei de a fi despăgubită pentru prejudiciile materiale înregistrate în urma secetei excesive din anul agricol 2008-2009 are, în mod evident, un caracter subsecvent efectuării operaţiunilor administrative prevăzute de lege şi emiterii, în final, a actului administrativ aflat în discuţie.

4.2. În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea judecătorească a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, au fost formulate următoarele critici de nelegalitate cu privire la sentinţa atacată:

1.2.1. Prima instanţă a respins în mod neîntemeiat excepţia tardivităţii cererii completatoare la acţiunea introductivă de instanţă, fără a ţine seama de faptul că, în raport de dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., în speţa de faţă, prima zi de înfăţişare a fost la data de 26 mai 2011, iar reclamanta a depus cererea analizată la data de 16 iunie 2011.

1.2.2. Prima instanţă trebuia să pună în dezbaterea părţilor şi să admită excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, întrucât aceasta a fost depusă cu depăşirea termenului de 1 an, prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, modificată. În concret, procesele-verbale de constatare şi evaluare a pagubelor la culturile agricole au fost încheiate la datele de 08 iulie 2010, 10 iulie 2010 şi 04 august 2010 (când s-a produs fenomenul de secetă pretins vătămător), iar acţiunea în contencios administrativ a fost introdusă la instanţă la data de 02 septembrie 2010.

1.2.3. Prima instanţă trebuia să pună în dezbaterea părţilor şi să admită excepţia lipsei plângerii administrative prealabile cu Guvernul României.

1.2.4. Prima instanţă trebuia să pună în dezbaterea părţilor şi să admită excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului României pe capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, deoarece nu sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii administrativ-patrimoniale a acestei autorităţi publice centrale.

1.2.5. Pretenţiile intimatei, considerate întemeiate de curtea de apel, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 381/2002, nu mai puteau fi primite, în condiţiile în care acest act normativ nu mai corespunde legislaţiei comunitare în domeniul ajutoarelor de stat şi nu se mai poate aplica începând cu anul 2010.

1.2.6. Instanţa de fond ar fi trebuit să respingă acţiunea ca neîntemeiată şi în ipoteza în care ar fi apreciat că sunt aplicabile prevederile Legii nr. 381/2002, întrucât reclamanta nu a probat respectarea procedurii reglementate de acest act normativ.

5. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale

În recursul său, pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a solicitat modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei SC A. SA

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurentul a arătat faptul că, în cauza de faţă, instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile şi a condiţiilor instituite de Legea nr. 381/2002 şi de Ordinul M.A.D.R. nr. 419/2002 pentru a putea beneficia de despăgubirile solicitate prin cererea de chemare în judecată.

6. Recursul declarat de pârâta Direcţia pentru Agricultură Galaţi

În recursul său, pârâta Direcţia pentru Agricultură Galaţi a solicitat casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, pentru motivele reglementate de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.

În dezvoltarea căii de atac, recurenta a precizat următoarele:

6.1. în speţă, nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale: niciuna dintre pârâte nu a acţionat şi nici nu putea să acţioneze printr-un fapt juridic la care să se raporteze reclamanta, întrucât acestea sunt persoane juridice care pot doar încheia acte juridice, prin organele de conducere, şi nu fapte (comisive sau omisive) care să fie cauzatoare de prejudicii pentru reclamantă.

Ca atare, obiectul de analiză al instanţei sesizate nu poate să se axeze pe temeiuri de drept ce reglementează efectele faptelor juridice, când există norme speciale edictate prin Legea nr. 381/2002 şi Legea nr. 554/2004.

6.2. Instanţa de fond nu a analizat apărările formulate de parte în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.

În concret, recurenta a apreciat că este greşită concluzia curţii de apel în privinţa sa: partea nu avut o atitudine culpabilă, aspect reţinut şi de instanţă care a menţionat faptul că aceasta a transmis situaţia suprafeţelor afectate de secetă excesivă pe culturile asigurate de reclamantă şi a solicitat declararea stării de calamitate pentru culturile înfiinţate în anul 2008-2009.

6.3. Prima instanţă nu a explicitat modul cum a stabilit temeinicia sumei de 556.139,63 lei, solicitată de reclamantă.

Pe acest aspect, recurenta a arătat faptul că, într-adevăr, în procesele-verbale de constatare şi evaluare a pagubelor la culturile agricole depuse de reclamantă se află un calcul tabelar denumit „cheltuieli efectuate până la producerea daunei”, însă, o parte din aceste cheltuieli au fost subvenţionate de către stat şi ar fi trebuit să fie scăzute din pierderea suferită de producătorul agricol ca urmare a calamităţii naturale care a afectat culturile.

7. Recursul declarat de pârâta SC A.Ţ.A. SA

În recursul său, pârâta SC A.Ţ.A. SA a solicitat casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii reclamantei formulată în contradictoriu cu aceasta.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., recurenta a formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la sentinţa atacată:

7.1. Prima instanţă trebuia să pună în dezbaterea părţilor excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, reglementată de art. 7201 C. proc. civ.

La acest punct, recurenta arată că instanţa a respins excepţia aflată în discuţie, fără a motiva soluţia adoptată, încălcând prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

7.2. Instanţa de fond nu a analizat apărările formulate de parte în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.

7.3. Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ.

Recurenta susţine că raportul juridic pe care îl are cu reclamanta este de natură contractuală, motiv pentru care acţiunea dedusă judecăţii nu poate avea ca temei dreptul comun al răspunderii civile delictuale.

1. Apărările formulate de intimata SC A. SA

Intimata a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursurilor şi menţinerea sentinţei ca temeinică şi legală.

În motivare, în esenţă, intimata a făcut o prezentare a situaţiei factuale existentă în speţă, a răspuns la excepţiile invocate în cauză şi a susţinut faptul că recurentele nu pot invoca propria culpă pentru a refuza acoperirea prejudiciului pe care l-au cauzat prin atitudinea lor (a se vedea filele 49-61 dosar).

I. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi şi a apărărilor cuprinse în întâmpinare, dar şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate în limitele şi pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ cu acţiunea având ca obiect:

- obligarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale să sesizeze Guvernul României, în temeiul art. 14 din Legea nr. 381/2002 cu privire la starea de calamitate a culturilor din anii 2008 şi 2009 din judeţul Galaţi;

- obligarea Guvernului României să adopte o hotărâre prin care să declare starea de calamitate a culturilor din judeţul Galaţi;

- obligarea pârâţilor, în solidar, să o despăgubească cu suma de 556.139,63 lei, actualizată până la momentul plăţii efective, şi să îi plătească majorări de întârziere.

Ulterior, intimata-reclamantă a „completat” obiectul acţiunii cu capătul de cerere privind obligarea pârâtelor, în solidar, la repararea prejudiciului cauzat prin atitudinea culpabilă de a nu finaliza procedura legală de acordare a despăgubirilor cuvenite în urma producerii fenomenelor naturale ce au determinat distrugerea culturilor asigurate.

În drept, reclamanta a indicat ca temei juridic prevederile art. 998 şi art. 999 C. civ.

Prima instanţă, pe baza argumentelor prezentate la pct. I.3, a respins ca nefondate excepţiile invocate în cauză, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA şi a obligat pârâtele, în solidar, să plătească către reclamantă suma de 556.139,63 lei, actualizată până la momentul plăţii efective.

Detaliind problemele de drept deduse judecăţii şi răspunzând la motivele de recurs anterior prezentate, Înalta Curte constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată nu are un obiect precis determinat, motiv pentru care judecătorul fondului trebuia să exercite rol activ, în sensul de a pune în discuţie această împrejurare şi de a cere lămuriri suplimentare părţii reclamante.

Mai precis, intimata-reclamantă trebuia să precizeze obiectul acţiunii, şi să indice temeiului juridic concret al fiecărui capăt de cerere dedus judecăţii.

În plus, partea trebuia să aducă clarificări suplimentare pe situaţia de fapt, în raport de conţinutul actelor existente la dosar.

Apoi, în funcţie de temeiul de drept al fiecărui capăt de cerere, instanţa avea obligaţia să verifice dacă este competentă material să îl soluţioneze.

1.2. Înalta Curte apreciază că sentinţa contestată este criticabilă, din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în privinţa modului în care a fost motivată soluţia de admitere a acţiunii, în raport de apărările formulate de către pârâte în întâmpinările depuse la dosar.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

În acelaşi timp, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată (cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României).

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speţa de faţă, examinând considerentele sentinţei, instanţa de control judiciar apreciază că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât motivarea soluţiei este contradictorie.

Astfel, după cum s-a prezentat la pct. I.3, curtea de apel nu a analizat excepţiile invocate în cauză de către pârâte, cu motivarea că reclamanta şi-a restrâns acţiunea doar la capătul de cerere privind obligarea pârâtelor, în solidar, la plata prejudiciului cauzat datorită atitudinii lor culpabile de a nu finaliza procedura specială, prevăzută de Legea nr. 381/2002; ca atare, valoarea prejudiciului este tocmai valoarea despăgubirii ce urmează să fie încasată de către reclamantă ca efect al contractului de asigurare încheiat.

Aşadar, pe de o parte, instanţa de primă jurisdicţie a apreciat că nu se mai impune analizarea tuturor excepţiilor invocate de pârâţi în cauză, întrucât, prin modificarea temeiului juridic al acţiunii, acestea au rămas fără obiect.

Pe de altă parte, instanţa a reţinut faptul că „reclamanta a respectat toate obligaţiile care îi reveneau, conform Legii nr. 381/2002, la polul opus situându-se atitudinea pârâtelor care au tergiversat în mod nejustificat finalizarea procedurii”.

Mai mult decât atât, curtea de apel a concluzionat în sensul că „pârâtele din prezenta cauză nu au putut face nicio dovadă a îndeplinirii măcar în parte a obligaţiilor legale ce le reveneau, conform dispoziţiilor legale”, respectiv art. 9-14 din Legea nr. 381/2002.

Prin urmare, prima instanţă nu a lămurit în mod corespunzător situaţia de drept şi de fapt existentă în speţa dedusă judecăţii.

1.3. Înalta Curte apreciază că instanţa de fond nu a administrat un probatoriu suficient, pe baza căruia să dea o soluţie legală pe excepţiile invocate în cauză şi pe fondul cererii reclamantei.

În concret, reclamanta trebuia să aducă înscrisuri în combaterea excepţiilor invocate în întâmpinările pârâtelor şi pentru a demonstra realitatea sumei pretinse cu titlu de despăgubire, precum şi raporturile juridice existente între părţi.

Înalta Curte apreciază că în această cale extraordinară de atac nu puteau fi aplicabile prevederile art. 305 C. proc. civ., întrucât prima instanţă nu a evocat fondul cauzei, motiv pentru care sentinţa atacată se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu alte cuvinte, neaplicabilitatea art. 305 C. proc. civ. este determinată de faptul că instanţa de control judiciar a dat curs dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., în sensul că a analizat cauza sub toate aspectele.

Soluţia casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci şi practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părţilor la cele două grade de jurisdicţie.

Este firesc ca instanţa de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului cauzei.

În temeiul art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată.

Cercetarea fondului cauzei, în sensul textului legal anterior citat, presupune existenţa tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului.

Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluţie procedurală, ar însemna ca instanţa de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părţile să mai aibă la dispoziţie doar cele două căi extraordinare de atac de retractare - contestaţia în anulare şi revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de Codul de procedură civilă.

În caz de casare, instanţa care rejudecă fondul trebuie să se limiteze numai la rezolvarea problemei care a determinat casarea.

În concret, instanţa de trimitere trebuie să solicite recurentului-reclamant să precizeze cererea de chemare în judecare, în sensul anterior arătat şi să depună la dosar actele mai sus indicate.

În altă ordine de idei, Înalta Curte consideră că este incident în speţă şi art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care stabileşte, prin raportare la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., un caz de casare a hotărârii, atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Acest ultim text legal constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură. De aceea, se poate susţine că motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor prevăzute la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În speţă, a fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

În temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Ca atare, instanţa de trimitere trebuie să respecte problema de drept soluţionată şi să lămurească starea de fapt, prin administrarea probelor necesare.

În speţa de faţă, instanţa de trimitere urmează să suplimenteze probatoriul în sensul anterior indicat şi să analizeze toate excepţiile invocate în întâmpinări de către pârâte.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că sunt fondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. şi, în consecinţă, în baza art. 312 alin. (5) teza I şi art. 313 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de SC A.T.A. SA, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Direcţia pentru Agricultură Galaţi şi Guvernul României împotriva sentinţei nr. 366 din 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1385/2013. Contencios. Obligare emitere act...  ICCJ. Decizia nr. 286/2013. Contencios. Comunicare informaţii... →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1370/2013. Contencios. Despăgubire. Recurs