ICCJ. Decizia nr. 1385/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1385/2013
Dosar nr. 507/39/2012
Şedinţa publică de la 22 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 13 iunie 2012, reclamantele B. (S.) M.M. şi C. (D.) C.M., în contradictoriu cu pârâţii Universitatea „S.H.” Bucureşti şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, au solicitat să se dispună:
- obligarea pârâtei Universitatea „S.H.” Bucureşti la eliberarea diplomei de licenţă în drept şi a suplimentului la diplomă pentru examenul de licenţă susţinut în sesiunea iulie 2009;
- obligarea pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aprobe tipărirea formularelor tipizate pentru diplomele de licenţă.
Reclamantele şi-au motivat acţiunea arătând că au urmat cursurile Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică din cadrul Universităţii „S.H.”, forma de învăţământ ID, în perioada 2005-2009, susţinând şi promovând examenul de licenţă în sesiunea iulie 2009, potrivit adeverinţei de licenţă, care confirmă titlul de licenţiat în drept.
Au menţionat reclamantele că refuzul nejustificat al pârâţilor de a le elibera diplomele de licenţă şi anexele le prejudiciază, instituţia la care lucrează solicitându-le să prezinte diplomele de licenţă şi nu adeverinţe.
Pârâta Universitatea „S.H.” Bucureşti a depus la dosar întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie, arătând că prin adeverinţele eliberate, au fost recunoscute studiile universitare şi examenul de licenţă susţinute de reclamante, menţionând totodată şi că a făcut demersurile legale către Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studii destinate absolvenţilor din anul 2009, spre a se putea comanda formularele tipizate.
Pârâta a formulat, în temeiul art. 60 C. proc. civ. cerere de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, pentru a fi obligat acesta să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licenţă pentru reclamante sub sancţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în cuantum de 50 lei/ zi de întârziere, începând cu a 30-a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Prin întâmpinarea depusă la dosar şi prin notele de şedinţă, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului Bucureşti a solicitat respingerea acţiunii reclamantei şi a cererii de chemare în garanţie formulată de Universitatea pârâtă.
2. Hotărârea Curţii de apel Suceava
Prin sentinţa nr. 329 din 17 octombrie 2012, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantele B. (S.) M.M. şi C. (D.) C.M., în contradictoriu cu pârâții Universitatea „S.H.” Bucureşti şi Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului; a obligat pârâta Universitatea „S.H.” Bucureşti să elibereze fiecărei reclamante diploma de licenţă în drept pentru examenul de licenţă susţinut în sesiunea iulie 2009 și a obligat pârâtul - chemat în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă, pentru fiecare reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că actele normative, în vigoare la data înmatriculării reclamantelor, nu conţineau şi reglementări exprese cu privire la forma de învăţământ (zi, seral, frecvenţă redusă, la distanţă) pentru specializările acreditate/ autorizate, aşa încât se subînţelege că acest domeniu a fost lăsat în competenţa de reglementare a fiecărei instituţii de învăţământ superior, în considerarea autonomiei universitare, aşa cum de altfel a procedat şi universitatea pârâtă.
Ulterior, H.G. nr. 676/2007, publicată în M. Of. nr. 481 din 18 iulie 2007, a adus reglementări precise cu privire la actualizarea Nomenclatorului domeniilor de studii universitare de licenţă şi al specializărilor din cadrul acestora şi cu privire la numărul de credite transferabile, iar anexa 2 conţine reglementări precise şi cu privire la forma de învăţământ pentru domeniile de studii universitare.
În acest context, prima instanță a reţinut că li se pot opune reclamantelor numai actele normative în vigoare la data înmatriculării lor, întrucât la acea dată reclamantele au putut în mod legitim („speranţa legitimă”) să considere că admiterea şi respectiv parcurgerea studiilor universitare, în forma şi coordonatele legale raportate la acea dată, asigură legalitatea şi recunoaşterea publică a studiilor lor universitare şi fără ca acestea, prin acte normative ulterioare, să îi fie invalidate retroactiv.
În ce priveşte cererea de chemare în garanţie, prima instanță a constatat că eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului la diplomă de către Universitatea S.H. este legată de disponibilitatea M.E.C.T.S. de a tipări formularele în discuţie, astfel încât, aflându-se în postura de a cădea în pretenţii faţă de reclamante (neputând obţine direct tipărirea acestor formulare, pentru suficientul motiv că obligarea M.E.C.T.S. de a elibera aceste materiale tipizate se raportează la unitatea de învăţământ care face solicitarea şi nu la absolvenţii universităţii, cu care nu are nici o legătură juridică), cererea de chemare în garanţie se încadrează în dispoziţiile art. 60 C. proc. civ.
Conchizând, prima instanță a apreciat că refuzul M.E.C.T.S. de a aproba tipărirea diplomei de licenţă a reclamantelor apare ca un „refuz nejustificat”, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (actualmente Ministerul Educației Naționale), invocând în drept prevederile art. 304 pct. 4, 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 4 C.proC. civ., recurentul a arătat faptul că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu depășirea atribuțiilor judecătorești.
Mai precis, instanța de fond s-a substituit organismelor de certificare a calității studiilor universitare și a decis să acorde diplome unor persoane care au urmat studii universitare la specializări neautorizate/neacreditate, deși nu are competența de a se pronunța cu privire la conținutul, calitatea sau îndeplinirea criteriilor și standardelor de autorizare sau acreditate ale unităților de învățământ superior, competență care aparține doar ministerului recurent și A.R.A.C.I.S.
În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de fond nu a analizat hotărârile de guvern prin care Universitatea S.H. a fost acreditată şi autorizată să funcţioneze, structurile şi specializările universitare, fără a ţine cont de faptul că, actele de studii pot fi eliberate doar absolvenţilor care au promovat examenul de licenţă, urmând o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu conform legislaţiei în vigoare şi în consecinţă nu se poate elibera avizul pentru tipărirea unui număr nelimitat de tipizate a diplomelor de licenţă, ci doar absolvenţilor care au urmat o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu.
În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii a cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiate.
4. Apărarea intimatei-pârâte
Intimata-pârâtă Universitatea S.H. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului formulat şi menţinerea hotărârii pronunţate de instanţa de fond.
La termenul de judecată din data de 22 februarie 2013, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetenţa Curţii de Apel Suceava de soluţionare a cauzei în primă instanţă.
Pe acest aspect, instanţa de control judiciar apreciază că prezintă relevanţă şi prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2), precum şi cele ale art. 1591 alin. (4) C.proC. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Investită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Suceava, cu toate că și-a verificat competența, în baza art. 1591 alin. (4) C. proc. civ. și a constatat prin încheierea de şedinţă din data de 19 septembrie 2012, că este competentă să soluţioneze cauza, indicând temeiurile de drept pentru care a constatat competența instanței sesizate, a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situaţia dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menţionează faptul că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanţă, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competenţă între instanţe.
Aşadar, având în vedere că nu a fost stabilită potrivit legii competenţa instanţei cu respectarea prevederilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele în continuare arătate:
1. Argumentele corespunzătoare motivului de ordine publică
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Aşa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la recunoaşterea examenul de licenţă susţinut de reclamanţi în luna iulie 2009 şi la eliberarea diplomelor de licenţă către aceştia.
Pârâta Universitatea „S.H.” din Bucureşti poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea „S.H.” din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea „S.H.” din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În speţa de faţă, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menţionează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.”
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Reclamantele au optat pentru instanţa de la domiciliul lor, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
De asemenea, se cuvine a observa dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
Faţă de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Suceava, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului împotriva sentinţei nr. 329 din 17 octombrie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1392/2013. Contencios. Litigii Curtea de... | ICCJ. Decizia nr. 1370/2013. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
