ICCJ. Decizia nr. 1398/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1398/2013
Dosar nr. 4630/1/2012
Şedinţa publică de la 22 februarie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotătârea atacată
Prin Decizia nr. 1521 din 21 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins recursurile declarate de A.A.E. şi C.C.S.D. împotriva sentinţei nr. 194 din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar a reţinut că recurenta-pârâtă C.C.S.D. a procedat, cu mici nuanţe, la reiterarea aspectelor invocate în faţa instanţei de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiţii în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor motive de recurs, în sensul art. 304 C. proc. civ.
În acest context, instanţa de control judiciar a înlăturat toate criticile formulate pe fondul cauzei, constatând că este de necontestat faptul că recurenta nu a respectat dispoziţiile art. 16 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în condiţiile în care nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii administrative după înregistrarea Dosarului nr. 48738/ CC, aferent Deciziei nr. 146 din 24 martie 2010, emisă de SC A. SA Craiova în favoarea reclamantei.
Chiar dacă Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen de soluţionare a dosarelor înregistrate în baza Titlului VII al legii, instanţa de fond a apreciat întemeiat că recurenta avea obligaţia a-şi exercita atribuţiile în limitele legii şi de a respecta un termen rezonabil pentru parcurgerea etapelor obligatorii din procedura administrativă, termen care a fost depăşit în raport cu data înregistrării dosarului şi a documentaţiei aferente pentru măsurile reparatorii propus a fi acordate reclamantei.
Pentru respectarea termenului rezonabil, recurenta era obligată să-şi organizeze activitatea în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de faţă, procedura administrativă a debutat la data de 30 mai 2001 prin formularea notificării către SC A. SA Craiova şi nici până în prezent nu s-a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire.
Instanţa de control judiciar a apreciat că nu pot fi primite nici criticile referitoare la justificarea duratei termenului, prin necesitatea completării dosarului aferent Deciziei nr. 146 din 24 martie 2010, în condiţiile în care, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, din prevederile legale aplicabile nu rezultă că, C.C.S.D. ar avea competenţa de a exercita un control de legalitate asupra Deciziilor, cu excepţia unui singur aspect, reglementat în mod expres de art. 16 alin. (4) din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, legalitatea cererii de respingere în natură.
Aşadar, punând în discuţie toate operaţiunile administrative care au stat la baza actului de soluţionare a notificării şi reluând analiza care s-a realizat în aceea etapă, recurenta îşi depăşeşte competenţele legale, iar procesul de acordare a măsurilor reparatorii trenează în mod nejustificat.
În ceea ce priveşte recursul reclamantei, instanţa de control judiciar a reţinut că în mod corect a apreciat instanţa de fond că în cauză nu se impune stabilirea, potrivit art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, a unui termen de executare a obligaţiei de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în condiţiile în care recurenta - pârâtă nu poate fi prezumată a fi în culpă de neexecutare înainte de expirarea termenului legal de executare.
2. Motivele invocate în contestaţia în anulare
Recurenta - pârâtă C.C.S.D. a atacat decizia menţionată cu o contestaţie în anulare întemeiată pe prevederile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi art. 318 teza a II-a C. proc. civ., arătând că instanţa de recurs nu a analizat toate motivele de recurs, cenzurând în mod imparţial soluţia primei instanţe.
În concret, a arătat că deşi în cererea de recurs a arătat că imobilul în cauză nu trebuia înstrăinat şi implicit nu trebuia să se acorde măsuri reparatorii prin Decizia nr. 146/2010 emisă de către S.C.A. S.A.Craiova, instanţa nu s-a pronunţat asupra acestui motiv important, reţinând că recurenta are doar competenţa de a verifica legalitatea respingerii cererii de restituire în natură.
3. Apărările intimatei
Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata A.A.E. a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată, arătând că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra tuturor criticilor formulate de recurent, iar motivele de modificare sau de casare reglementate în art. 304 C. proc. civ., a căror omisiune de cercetare este sancţionată prin art. 318 C. proc. civ., nu includ toate argumentele invocate în susţinerea lor.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare
După examinarea motivelor contestaţiei în anulare se constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:
Obiectul contestaţiei în anulare îl constituie Decizia nr. 1521 din 21 martie 2012 a Înaltei Curţi prin care au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de A.A.E. şi C.C.S.D. împotriva sentinţei nr. 194 din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere însăşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să-şi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.
Contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Cu privire la motivul prevăzut în art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (,,când procedura de chemare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii”).
Deşi contestatoarea şi-a fundamentat în drept calea de atac pe aceste dispoziţii legale, în motivarea cererii nu se regăsesc argumente care să susţină în fapt acest motiv de contestaţie.
Cu privire la motivul prevăzut în art. 318 teza a II-a C. proc. civ. „(…) când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.)
Verificând conţinutul motivelor de recurs şi al deciziei pronunţate în cauză, Înalta Curte constată că argumentele contestatoarei potrivit cărora instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra unor motive de casare ce vizau nelegalitatea cât şi netemeinicia sentinţei atacate, nu sunt fondate.
Mai întâi, se poate observa că nu au fost indicate motivele de casare/modificare ce au fost omise de către instanţa de fond a fi analizate sau a se pronunţa, ci s-a invocat o problemă de fond a cauzei, ce a fost analizată de instanţa de recurs în cadrul criticilor formulate de recurentă cu privire la justificarea duratei termenului de soluţionare a dosarului de despăgubiri.
Contestatoarea nu a făcut diferenţa între motivele de casare/modificare şi argumentele arătate în sprijinul acestor motive.
Art. 318 teza a II-a C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.
Instanţa de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare şi să răspundă printr-un considerent comun.
Susţinerile din motivarea contestaţiei în anulare reprezintă de fapt o reluare a motivelor de recurs deja analizate de instanţa ce a soluţionat recursul, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului.
De altfel, din modul de redactare, dar şi din conţinutul motivelor contestaţiei în anulare, contestatoarea tinde la anularea unei hotărâri pentru că, în opinia sa, nu a fost bine soluţionată cauza.
Or, motivele invocate de către contestatoare nu pot fi încadrate în textele de lege invocate drept temei al căii de atac exercitate în cauză.
Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reaminteşte faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui „apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui „defect fundamental”. De asemenea Curtea, permanent subliniază că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (cauza Mitrea vs.România, 26105/ 03 Hotărârea din 29 iulie 2008).
5. Temeiul legal al soluţiei adoptate cu privire la contestaţia în anulare
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de C.C.S.D. împotriva Deciziei nr. 330 din 25 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1369/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1399/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
