ICCJ. Decizia nr. 2045/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2045/2013
Dosar nr. 595/44/2011*
Şedinţa publică de la 27 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentinţa nr. 314 din 19 octombrie 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de contestatoarea SC M. SA, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit şi a anulat procesul-verbal de constatare din 28 ianuarie 2010 privind proiectul din 07 iunie 2010 "Înfiinţarea unei capacităţi de abatorizare porci la SC M. SA", a deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei din 15 martie 2011 şi a deciziei de soluţionare din 19 septembrie 2011; prin aceeaşi sentinţă a fost dispusă şi suspendarea efectelor Deciziei de soluţionare nr. 21601 din 19 septembrie 2011 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin procesul-verbal de constatare 2009 din 28 ianuarie 2011 întocmit de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (în continuare A.P.D.R.P) s-a reţinut în sarcina reclamantei încălcarea unor clauze contractuale înserate în cuprinsul contractului de finanţare din 07 iunie 2005, încheiat cu Agenţia SAPARD, prin care a beneficiat de finanţare din fonduri UE în suma de 3.525.056,82 RON, pentru implementat proiectul "Înfiinţarea unei capacităţi de abatorizare porci la SC M. SA", de natură a atrage cu titlu de sancţiune restituirea integrală a finanţării primite.
Aşadar, în procesul verbal se reţine, în baza unei adrese OLAF şi a unor rapoarte de investigaţii întocmite de Biroul Vamal de Control Germania, ca şi neregularitate, faptul că reclamanta ar fi inclus pentru două utilaje în cererea de finanţare doua oferte care au fost emise ca "oferte suport" pentru alte două societăţi concurente ce prezentaseră şi ele oferte pentru aceleaşi bunuri solicitate, respectiv oferta emisa de K.A. GmbH, oferta emisă de E.A.T. GmbH.
Apreciază judecătorul fondului, în raport cu probele administrate în cauză, că sancţiunea aplicată de autoritatea pârâtă este nelegală, în condiţiile în care reclamanta şi-a respectat obligaţiile asumate în calitate de beneficiar legal al finanţării SAPARD, aşa cum rezultă din contractul de finanţare în ceea ce priveşte ofertele, astfel: - ofertele au fost emise de entităţi economice reale în condiţiile în care s-a dovedit clar că participanţii la selecţia de oferte erau producători notorii de astfel de utilaje; - echipamente ofertate corespundeau din punct de vedere tehnic cererii de ofertă în care reclamanta a prezentat foarte amănunţit ce utilaje îi erau necesare; răspunsul a constat în precizarea preţului pentru fiecare dintre echipamentele solicitate; niciunul din ofertanţi nu a pus sub semnul îndoielii că ofertele au fost emise la data, locul şi în condiţii precizate în dosar; reprezentanţii ambilor ofertanţi pretind ca nu au avut niciun contact cu SC M. SA; nu se aduce în niciun caz în discuţie că reprezentanţii SC M. SA împreună cu vreunul dintre ofertanţi ar fi pus la cale vreo acţiune de fraudare; K.E. recunosc şi declara în scris că au avut înţelegeri cu OTT şi cu EMF şi în niciun caz cu beneficiarul; nu s-a făcut dovada că reclamanta a luat parte la vreo acţiune de înţelegere şi falsificare a ofertelor în scopul fraudării sistemului de finanţare sau că ar fi avut cunoştinţă de vreo înţelegere.
Din procesul-verbal comunicat, prin detalierea relaţiilor primite de la cele două societăţi, reţine judecătorul fondului că nu se poate preciza unde se regăsesc elementele constitutive ale oricărei fapte, latura obiectivă ca şi intenţia reclamantei în prezentarea celor două oferte suport pentru obţinerea unor beneficii, deşi din interpretarea dispoziţiilor legale interne şi comunitare în materie rezultă că ambele forme de fraudă, trebuie să prezinte unul din elementele constitutive, respectiv intenţia.
Mai constată judecătorul fondului că prin procesul-verbal de constatare se invocă art. 2 alin. (3) din Hotărârea nr. 1.306/2007 pentru a se justifica încălcarea dreptului la audiere şi în general la apărare faţă de toate acuzaţiile, fără a se indică, însă, cazul bine justificat care a atras derularea întregii verificări, în perioada 05 august 2010 - 28 octombrie 2010 la sediul autorităţii, fără solicitarea niciunei date, informaţii sau acte.
Faţă de înscrisurile depuse, instanţa de fond a constatat că reclamanta a verificat şi a respectat toate condiţiile impuse de lege şi de contract aşa cum sunt detaliate în Anexa IV - Instrucţiuni ale achiziţiei pentru beneficiarii privaţi ai Programului SAPARD, organizând sesiune de licitaţii şi verificând cu diligenţă maximă toate ofertele, fără a putea prevedea însă intenţia ascunsă a unui semnatar al ofertei.
În privinţa sancţiunii aplicate, iniţial de restituire a întregii sume aferente contractului iar apoi în temeiul deciziei de restituire a sumei aferente celor două oferte, se încalcă, în opinia instanţei de fond, prevederile atât ale contractului cât şi ale Regulamentului Consiliului Uniunii Europene nr. 2988/1995 unde se prevede că regula generală retragerea avantajului obţinut nejustificat, la art. 5 completându-se ca şi în situaţia unor abateri intenţionate se poate aplica ca sancţiune retragerea parţială.
Mai reţine judecătorul fondului că prin Decizia nr. 5630 din 15 martie 2011 s-a suspendat soluţionarea contestaţiei formulate în cadrul procedurii administrative până la primirea actelor care să susţină acuzaţiile formulate în cadrul procesului-verbal de control, în condiţiile în care măsura legală care trebuia aplicată era cea de revocare a procesului-verbal deoarece emiterea acestuia a fost ilegală, în condiţiile în care nu existau aceste documente, suport al acuzaţiilor care se aduc şi prin care să se confirme fără tăgadă săvârşirea vreunei fapte de natură penală sau contractuală.
Apreciază instanţa de fond că se confirma, astfel, susţinerile din cadrul contestaţiei că pârâta nu putea emite procesul-verbal atacat în condiţiile în care nu existau actele de verificare, respectiv Raportul definitiv încheiat de OLAF, Nota finala a DLAF, Rechizitoriul DNA.
Astfel, apreciază instanţa de fond că soluţia legala faţă de criticile aduse actelor contestate era de admitere a contestaţiei şi nu de suspendare a soluţionării contestaţiei până la întocmirea actelor lipsa, pentru ca actul prin care societatea a fost obligată la restituirea finanţării trebuia încheiat în baza acestor documente întocmite de OLAF, DLAF sau DNA, nefiind posibilă întocmirea acestora ulterior comunicării procesului-verbal, act care constituie titlu de creanţă.
Cu privire la condiţiile prevăzute de art. 15 cu referire la art. 14 din Legea contenciosului pentru soluţionarea cererii de suspendare a efectelor Deciziei nr. 21601 din 19 septembrie 2011 până la soluţionarea definitivă şi irevocabil a cauzei, curtea de apel a apreciat ca fiind întrunite toate condiţiile respectiv existenţa unui caz bine justificat şi prevenirea producerii unei pagube iminente pentru societate.
2. Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei nr. 314 din 19 octombrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (APDRP), susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
- instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, în speţă, contractul de finanţare încheiat între părţi, cuprinzând în acelaşi timp o motivare contradictorie, motive de nelegalitate ce se circumscriu pct. 7 şi 8 ale art. 304 C. proc. civ.
Astfel, se arată că aprecierea instanţei de fond potrivit căreia, deşi înţelegerea dintre cei doi ofertanţi este demonstrată şi admisă, rezultând astfel vicierea procedurii de licitaţie, beneficiarul este exonerat de culpă întrucât nu a avut sau nu ar fi putut avea cunoştinţă de această împrejurare, sunt contradictorii şi încalcă obligaţiile contractuale asumată de intimată, prin aceasta instanţa schimbând înţelesul vădit a actului dedus judecăţii, respectiv contractul de finanţare din 07 iunie 2005.
- greşita interpretare şi aplicare a legislaţiei interne şi comunitare care reglementează materia stabilirii neregulilor în cazul gestionării fondurilor nerambursabile, motiv de nelegalitate ce se circumscrie pct. 9 a art. 304 C. proc. civ.
Astfel, raportat la încălcarea dreptului la apărare al beneficiarului, susţine recurenta că beneficiarului finanţării nerambursabile i s-a respectat dreptul la apărare, în conformitate cu prevederile art. 207 din O.G. nr. 92/2003, acesta formulând contestaţie la procesul-verbal de constatare prin care a luat cunoştinţă de neregulile constatate în urma controlului documentar efectuat, menţionat, care a fost soluţionată de Direcţia Control şi Antifraudă din cadrul A.P.D.R.P.
Mai arată recurenta că O.G. nr. 79/2003, astfel cum era în vigoare la momentul controlului, nu instituia obligativitatea audierii, legiuitorul lăsând la latitudinea echipei de control să decidă dacă audierea este necesară sau nu. Echipa de control în cazul intimatei a considerat ca fiind suficient pentru stabilirea faptelor controlul documentar asupra actelor ce au stat la baza declanşării procedurii de recuperare a debitului, respectiv adresa OLAF nr. D/010006 din 27 octombrie 2010 şi actele anexate.
- aprecierea greşită a instanţei de fond în sensul că în cauză nu a fost demonstrat unul din elementele esenţiale ale vinovăţiei, respectiv intenţia, se justifică prin faptul că în cauză, nu s-a ţinut cont de faptul că neregula poate fi rezultatul unei acţiuni sau a unei omisiuni a unui agent economic, care nu implică neapărat existenţa intenţiei în săvârşirea acesteia, putând fiind rezultatul neglijenţei beneficiarului, care nu s-a asigurat că ofertele pe care le-a primit la licitaţie sunt eligibile, conştient fiind de faptul că este singurul răspunzător de derularea corectă şi legală a acestor proceduri.
- lipsa de suport legal a aprecierii instanţei de fond potrivit căreia nu se putea emite procesul-verbal atacat în lipsa raportului definitiv încheiat de OLAF, a notei finale a DLAF, respectiv a rechizitoriului DNA.
Astfel se arată că în raport cu prevederile art. 11 alin. (2) din O.G. nr. 79/2003 sesizarea privind existenţa unei nereguli poate veni din interiorul autorităţii care gestionează fonduri comunitare, dar şi de la acte autorităţi, din ţară sau din afara ţării potrivit art. 1 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 1073/1999, OLAF exercită prerogative privind atribuţiile de investigare conferite Comisiei prin reglementările comunitare şi acordurile în vigoare în domeniile respective.
Mai susţine recurenta că din coroborarea tuturor dispoziţiilor comunitare şi naţionale, în materie, rezultă că regula generală, prevăzută de art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003, este că în momentul sesizării cu existenţa unei nereguli, autoritatea care gestionează fondurile comunitare trebuie să verifice sesizarea, însă sesizările venite din partea OLAF, ca instituţie cu atribuţii specifice de control în cadrul comunităţii Europene, prin care se recomandă recuperarea ajutorului nerambursabil, reprezintă excepţia de la regulă, textul de lege prevăzut de art. 11 alin. (1) din H.G. nr. 1306/2007, fiind fără echivoc, în acest sens.
Potrivit art. 9 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 1073/1999, raportul final se întocmeşte la finalizarea investigaţiilor şi conţine faptele constatate, prejudiciul financiar, dacă există şi concluziile investigaţiei, acesta constituind probă admisibilă în procedurile administrative sau judiciare ale statului, însă din coroborarea acestui text de lege cu dispoziţiile art. 10 din Regulamentul (C.E) nr. 1073/1999, potrivit cărora OLAF poate înainta în orice moment autorităţilor contractante din statele membre informaţiile obţinute în cursul investigaţiilor, se deduce ideea că raportul final al investigaţiilor nu este singurul document care poate conduce la stabilirea unei nereguli.
- greşita interpretare şi aplicare, în cauză, a prevederilor art. 2 din Regulamentul CE nr. 1848/2006.
Astfel se arată că din interpretarea acestui text rezultă că beneficiarul fondurilor nerambursabile este direct răspunzător de prejudicierea bugetului general al Comunităţilor, urmare a acţiunii sau omisiunii sale.
În acest context, aprecierea instanţei de fond potrivit căreia intimata a respectat toate condiţiile impuse de Anexa IV la contractul de finanţare, verificând cu diligenţă maximă toate ofertele, este, în opinia recurentei, în mod evident netemeinică, în condiţiile în care aceeaşi instanţă admite că una dintre oferte a fost întocmită în scopul ajutării altei firme pentru obţinerea contractului.
- netemeinicia soluţiei privind suspendarea soluţionării contestaţiei, prin Decizia nr. 5630 din 15 martie 2011.
În acest sens, susţine recurenta că, faţă de dispoziţiile art. 205 alin. (1) şi art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., posibilitatea suspendării este o prerogativă conferită de legiuitor organului competent cu soluţionarea contestaţiilor, în cazurile strict conferite de lege, astfel că măsura dispusă prin Decizia nr. 5630/2011 este una legală.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurentă şi a prevederilor art. 3041C. proc. civ., ţinând seama şi de apărările intimatei, precum şi de înscrisurile noi aflate la dosarul de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Astfel, se constată că, în cauză, intimata, beneficiară a unei finanţări nerambursabile în condiţiile Programului Special de Preaderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală SAPARD, a contestat procesul-verbal de constatare din 28 ianuarie 2011 şi deciziile de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 5630 din 15 martie 2011, respectiv nr. 21601 din 19 septembrie 2011 prin care, în urma unui control, efectuat de recurentă, a cărui obiectiv a fost luarea măsurilor ce se impun ca urmare a constatărilor cuprinse în adresa Oficiului European de Luptă Antifraudă (în continuare OLAF) nr. D/010006 din 27 octombrie 2010, i-a fost impusă obligaţia de restituire parţială a ajutorului financiar nerambursabil acordat în temeiul contractului de finanţare nr. C1.1217120900034/2005, încheiat cu fosta Agenţie SAPARD - România, pentru procurarea unor utilaje necesare în vederea realizării proiectului intitulat "Înfiinţarea unei capacităţi de abatorizare porcină la SC M. SA, com. Chişcani, judeţul Brăila", solicitând, totodată şi suspendarea efectelor Deciziei nr. 21601/2011.
Prin motivele de recurs, recurenta tinde, pe de o parte, la formarea convingerii instanţei că aspectele constatate în adresa OLAF din 27 octombrie 2010 (înregistrată la APDRP cu nr. 23.480 din 28 octombrie 2010) cât şi în Rapoartele de investigare ale Biroului Vamal de Control (ZKA) Germania nr. A60012/2010-635 din 24 martie 2010 şi nr. A60050/2009-6304 din 30 octombrie 2009, pe care procesul-verbal întocmit de autoritatea naţională s-a fondat în totalitate, furnizează suficiente elemente probatorii pentru demonstrarea faptei culpabile a intimatei şi, pe de altă parte, că existenţa abaterii sau neregulii presupune implicit, cel puţin ca potenţialitate, existenţa unui prejudiciu adus bugetului Uniunii Europene (în continuare UE) ceea ce atrage automat demararea procedurii de recuperare a sumelor presupus fraudate, nemaifiind, astfel necesară fie efectuarea unei verificării proprii fie finalizarea investigaţiei demarate în cazul intimatei prin depunerea raportului final, astfel întocmit de către OLAF.
Acest punct de vedere nu poate fi însuşit de instanţa de control judiciar, care constată, dimpotrivă, că soluţia judecătorului fondului, reflectă analiza riguroasă a tuturor elementelor de fapt şi de drept ale litigiului şi aplicarea adecvată a normelor naţionale şi europene incidente la situaţia de fapt particulară supusă evaluării, chiar dacă în raport cu caracterul prematur al emiterii titlului de creanţă, prin care au fost individualizate şi stabilite obligaţiile de plată în sarcina intimatei faţă de lipsa raportului final OLAF, sau a actului de control al Departamentului de Luptă Antifraudă (în continuare DLAF), respectiv a rechizitoriului emis de DNA, nu se mai impunea analiza criticilor formulate pe fondul actelor administrative ce au făcut obiectul controlului de legalitate, în cauză.
Prin urmare, Înalta Curte nu îşi va însuţi considerentele instanţei de fond referitoare la fondul actelor administrative contestate.
În acest context, Înalta Curte constată, în raport de dispoziţiile art. 9 alin. (2) în Regulamentul (CE) nr. 1073/19999 (în continuare Regulament), că singurul înscris care poate constitui o probă admisibilă în procedurile administrative sau judiciare ale statelor membre este raportul final de control al OLAF, respectiv raportul care se întocmeşte de acest oficiu "sub autoritatea directorului", la încheierea investigaţiei fiecărui caz în parte.
Prin urmare, toată corespondenţa OLAF, referitoare la date obţinute pe parcursul unei investigaţii, nu poate fi considerată, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Regulament decât o sesizare cu caracter extern, o sursă de informaţii obţinută de acest organism în cursul investigaţiei externe care ar trebui să genereze deschiderea de către, autorităţile naţionale cu atribuţii în domeniu, respectiv APDRP şi DLAF a unor controale în cadrul cărora să se stabilească, pe bază de probe şi nu de prezumţii, existenţa unor neregularităţi în executarea obligaţiilor contractuale, răspunderea persoanelor implicate, prejudiciul cauzat bugetului UE, cu indicarea prevederilor legale încălcate şi cuantificarea corectă a prejudiciului, astfel produs.
Aşadar, o sesizare a OLAF ar putea genera doar efectuarea unor anchete şi investigaţii proprii ale recurentei APDRP asupra informaţiilor transmise, conform prevederilor O.G. nr. 79/2003 şi procedurii stabilite de H.G. nr. 1306/2007 (art. 2 alin. (1 - 12), art. 8 alin. (1 - 3) şi ale DLAF, în acest din urmă caz, raportul DLAF urmând să stea la baza procesului-verbal de constatare a recurentei-pârâte APDRP, conform art. 111 alin. (5) şi (7) din O.G. nr. 79/2003 şi art. 2 alin. (13), art. 8 alin. (4) şi (5) şi art. 9 din H.G. nr. 1306/2007.
Prin urmare, în mod corect a apreciat instanţa de fond că pentru a se proceda la recuperarea ajutorului financiar acordat beneficiarilor unor contracte cu finanţare europeană, în urma constatării unor neregularităţi, este necesar a fi finalizate investigaţiile efectuate asupra proiectelor vizate şi respectiv asupra persoanelor implicate, fie de către OLAF, prin emiterea unui raport final, fie de către instituţiile cu competenţă în domeniu la nivel naţional DLAF, DNA, respectiv APDRP; aşadar, simpla suspiciune de fraudă nu justifică aplicarea unei sancţiuni administrative care să implice retragerea totală sau parţială a unui avantaj financiar acordat din bugetul UE.
Este, aşadar, prematur a se proceda la luarea unor măsuri pentru recuperarea eventualelor prejudicii, ca efect al aplicării sancţiunii administrative prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 2988/1995, în absenţa finalizării unor investigaţii administrative sau judiciare, după caz, menite a constata existenţa unor neregularităţi în derularea unor contracte cu finanţare europeană, şi implicit vinovăţia persoanelor implicate în derularea unor astfel de contracte.
În cazul societăţii intimate, APDRP, în baza informaţiilor comunicate de OLAF, a procedat direct la demararea procedurii de recuperare a prejudiciului, prin emiterea unui proces-verbal de constatare cu valoare de titlu de creanţă, fără a efectua, în prealabil, propria investigaţie administrativă în legătură cu executarea contractului de finanţare încheiat cu intimata, în raport cu suspiciunile de fraudă în legătură cu care a fost informată de OLAF, sau fără a avea rezultatul final al unei astfel de investigaţii efectuate de OLAF (raportul final), DLAF (act de control), sau DNA (rechizitoriu), după caz.
Prin urmare, prevederile Regulamentului (C.E) nr. 2185/1996 în sensul că raportul OLAF ar constitui dovadă admisibilă în acţiunile administrative sau judecătoreşti din statul membru nu sunt aplicabile, în cauză, deoarece OLAF nu a transmis un raport final al investigaţiilor privind aceste achiziţii aşa încât în mod greşit, autoritatea recurentă, calificând sesizarea OLAF ca fiind act de control, a apreciat că, în cazul intimatei, se impune aplicarea sancţiunii administrative privind retragerea sprijinului financiar (art. 5 alin. (1) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 2988/95) şi a luat măsurile necesare pentru recuperarea parţială a finanţării de care a beneficiat intimata, prin emiterea procesului-verbal de constatare nr. 2009 din 28 ianuarie 2011, cu valoare de titlu de creanţă.
În fine, ceea ce omite recurenta să menţioneze este practica sa contradictorie în procedura de soluţionare a contestaţiilor, ulterior momentului aprobării notei nr. 4457/870 din 28 februarie 2011 emisă de directorul APDRP, în care se face referiri la "necesitatea deţinerii unui material probatoriu clar, relevant şi consistent", precum şi la necesitatea existenţei unui raport final al OLAF pe fiecare caz, întocmit în baza unui act de control, dar şi la faptul că actele şi constatările Agenţiei trebuie să fie comunicate în integralitate societăţii verificate pentru a i se respecta dreptul la apărare.
Astfel, deşi în cazul intimatei s-a luat iniţial măsura suspendării soluţionării contestaţiei, până la primirea, după caz, a raportului final OLAF, a notei de control DLAF sau a rechizitoriului DNA iar ulterior prin admiterea în parte a contestaţiei a fost redus debitul la 1.680.881,205 RON, în cazul altor societăţi comerciale, aflate în situaţii similare, în considerarea aceloraşi argumente, aceeaşi autoritate publică a dispus anularea actului de control contestat. (ex. debitului constituit în sarcina SC A. SRL, în baza procesului-verbal nr. 2202 din 28 ianuarie 2011, precum şi toate documentele subsecvente, au fost anulate prin Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 211555 din 16 septembrie 2011 formulată de această societate şi înregistrată la Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit sub nr. 3900 din 21 februarie 2011).
Pentru considerentele menţionate, Înalta Curte apreciază că încheierea procesului-verbal de constatare nr. 2009 din 28 ianuarie 2011 pe baza doar a sesizării OLAF şi a unor constatări efectuate de inspectori a Biroului Vamal de Control Germania, este prematură, deoarece nu este vorba de o investigaţie finalizată printr-unul din actele anterior menţionate, astfel încât să se poată stabili şi gradul de implicare al societăţii verificate, precum şi proporţionalitatea sancţiunii aplicate.
În concluzie, în lipsa unui raport final al OLAF asupra investigaţiei sau a unor verificări administrative sau judiciare, efectuate de autorităţile naţionale cu competenţe în materie, conform dispoziţiilor normative anterior nominalizate, întocmirea procesului-verbal de constatare atacat în cauză, şi implicit deciziile de soluţionare a contestaţiilor, nu au suport legal.
În raport de această concluzie, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici de nelegalitate invocate de recurentă.
Având în vedere elementele reţinute, Înalta Curte apreciază că recursul nu este întemeiat, iar în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins, fără a nega, însă posibilitatea refacerii procesului-verbal de constatare în condiţiile legii, în situaţia în care prin raportul final OLAF, prin nota de control DLAF sau prin rechizitoriu DNA se va constata că fondurile nerambursabile acordate prin programul SAPARD au fost fraudate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit împotriva Sentinţei civile nr. 314 din 19 octombrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2013.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 203/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2388/2013. Contencios → |
|---|
