ICCJ. Decizia nr. 2372/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2372/2013
Dosar nr. 7739/2/2011
Şedinţa publică de la 28 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal reclamanta C.N.S.A.S. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate calitatea de lucrător al Securităţii a pârâtului A.C.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin cererea nr. P 3570/06 din 24 iulie 2009, adresată C.N.S.A.S. de către S.D., se solicita verificarea, sub aspectul constatării calităţii de lucrător al Securităţii, pentru ofiţerii sau subofiţerii care au contribuit la instrumentarea Dosarului fond informativ nr. I 234501 (cotă C.N.S.A.S.), dosar în care pârâtul A.C. figurează la fila 4, cererea fiind formulată în condiţiile prevederile art. 1 alin. (7), alin. (8) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008.
Pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de O.U.G. nr. 24/2008, privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, precum şi faptul că prin activitatea desfăşurată de către acesta nu a făcut decât să respecte prevederile legale în vigoare de la acea dată, nicio persoană neavând de suferit de pe urma activităţii desfăşurată de către acesta.
Prin sentinţa nr. 6721 din 14 noiembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi a constatat calitatea de lucrător al Securităţii în privinţa pârâtului A.C.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 definesc noţiunea de lucrător al Securităţii ca fiind „orice persoană care, având calitatea de ofiţer sau de subofiţer al Securităţii sau al Miliţiei cu atribuţii pe linie de Securitate, inclusiv de ofiţer acoperit, în perioada 1945 – 1989, a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului”.
Cu privire la condiţia ca persoana să aibă calitatea de ofiţer, inclusiv acoperit, sau subofiţer al Securităţii în perioada 1945-1989, a apreciat instanţa că aceasta este asigurată deoarece pârâtul A.C., a avut gradul de căpitan şi funcţia de adjunct al şefului Inspectoratului Judeţean de Securitate Galaţi (1968), respectiv locotenent colonel (1982 - 1984), colonel (1984) în cadrul Direcţiei a II-a, Serviciul 1.
În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie, respectiv să fi să fi desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului curtea de apel a apreciat că este îndeplinită, observând că toate măsurile întreprinse de către pârât au încălcat flagrant drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului garantate prin legile în vigoare şi la acea dată, acţiunile întreprinse de pârât presupunând grave imixtiuni în viaţa privată, încălcându-se concomitent şi dreptul fundamental la libertatea de opinie şi de exprimare.
Din conţinutul Notei de Constatare nr. DI/I/1383 din 27 iunie 2011, precum şi din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că pârâtul, în calitatea sa de ofiţer de Securitate, a dirijat surse din legătura personală a acestuia pentru a furniza informaţii despre „comportările” şi „atitudinea” unei persoane, fost membru F.D.C., semnalat că deşi „este bine pregătit profesional, execută lucrări de slabă calitate, care sunt ulterior refăcute implicând cheltuieli suplimentare în depăşirea termenului de predare al proiectelor”.
Deşi, din desfăşurarea multiplelor măsuri informativ - operative asupra persoanei urmărite, a rezultat că „obiectivul desfăşoară o activitate corespunzătoare la locul de muncă şi are o comportare corectă”; „are o atitudine retrasă, nu face discuţii politice sau cu privire la situaţia familiei sale”; „la domiciliu are de asemenea o comportare corectă”, pârâtul a propus supravegherea în continuare a acestuia cu surse informative, precum şi efectuarea de „investigaţii la domiciliu, supravegheat <S> (interceptarea corespondenţei, n. n.) şi <T.O.> internaţional (tehnică operativă, n. D.I.), măsuri care au fost puse in aplicare.
Totodată s-a mai arătat prin aceeaşi notă că, din perspectiva Securităţii, urmărirea persoanelor care făcuseră parte din mişcarea legionară, precum şi a descendenţilor acestora, nu era motivată de caracterul extremist al acestei grupări, ci de faptul că aceste persoane erau potenţiali oponenţi ai regimului comunist, fără nicio diferenţă faţă de foştii legionari, fiind urmăriţi şi membrii partidelor istorice democratice, precum şi descendenţii acestora. În plus, prin termenul „legionar”, Securitatea desemna şi membrii aşa numitelor „grupări subversive” (în realitate, anticomuniste), precum şi pe cei care, în primii ani ai instaurării puterii comuniste luaseră parte sau sprijiniseră rezistenţa armată din munţi.
De asemenea, s-a mai arătat că în calitate de căpitan şi inspector şef adjunct al Inspectoratului Judeţean Galaţi, domnul A.C. a informat organele competente de Securitate despre faptul că o persoană, „fost condamnat C.R. (contrarevoluţionar – n.n.)”, „intenţionează să fugă din ţară”, solicitând luarea măsurilor necesare.
A arătat judecătorul că definiţia legală a noţiunii de lucrător nu presupune situaţiile în care respectivele persoane (ofiţeri, subofiţeri) încălcau întregul sistem juridic în vigoare înainte de 1989, ci doar cazurile în care aceştia suprimau sau îngrădeau drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, fiind irelevant din punctul de vedere al legiuitorului dacă aceste încălcări sau limitări aveau susţinere legală sau regulamentară.
Concluzionând, a apreciat Curtea de Apel că din toate probele administrate reiese că activitatea pârâtului se remarcă prin acţiuni ce au ce au avut ca efect îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, respectiv dreptul la secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice, prevăzut de art. 33 din Constituţia României din 1965, coroborat cu art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurentul - pârât A.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în motivarea ei arătându-se, în esenţă, că prima instanţă a aplicat greşit prevederile O.U.G. nr. 24/2008modificată şi completată prin Legea nr. 293/2008, îmbrăţişând fără rezerve punctul de vedere al C.N.S.A.S. care prin acţiunea formulată a adăugat la cele două categorii prevăzute de lege, anume aceea în care solicitarea de acces la propriul dosar – drept exclusiv al persoanei urmărite, devine un simplu pretext pentru divulgarea prin justiţie a ceea ce conţin arhivele în alte cazuri decât cel în care s-a făcut învestirea.
Recurentul a apreciat ca greşită interpretarea dată legii în discuţie de către intimatul-reclamant care a apreciat că pentru depistarea colaboratorilor şi a lucrătorilor de Securitate conform art. 2 este necesară consultarea întregului material arhivistic, deşi prevederile art. 1 alin. (7) şi (8) din ordonanţa de urgenţă sunt clare în sensul că acest drept de acces la propriul doar nu poate fi exercitat decât personal sau prin reprezentat „cu procură specială şi autentică” (alin. (9)).
Pe fondul cauzei recurentul a criticat soluţia instanţei de fond pentru interpretarea trunchiată a materialelor ce au însoţit acţiunea în constatare şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 modificată şi completată, câtă vreme s-a reţinut încălcarea de către pârât a art. 33 din Constituţia României din 1965 şi a art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului fără a corobora aceste prevederi cu conţinutul de ansamblu al acestora şi fără a avea în vedere că restrângerea şi limitarea temporală a acestor drepturi şi libertăţi fundamentale este permisă, fiind prevăzută şi reglementată de Pacte şi Convenţii Internaţionale la care, în perioada respectivă, cât şi în prezent, România a aderat.
În concret, recurentul a reiterat că activitatea pentru care a fost chemat în judecată s-a desfăşurat într-un cadru instituţional organizat, respectiv Departamentul Securităţii Statului, instituţie a Statului Român, şi că apartenenţa unei persoane la FDC (Frăţiile de Cruce), activitatea sa subversivă, activitate în mişcarea legionară era asimilată cu fascismul şi era, deci, ilegală, justificând măsura cunoaşterii şi prevenirii.
În acest context s-a arătat că prin art. 8 pct. 2 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, la care România a aderat, se prevede că este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale, dacă această ingerinţă este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.
În fine, recurentul a arătat că nu s-a ţinut cont de faptul că a acţionat permanent sub legământ militar, că nu avea alternativa unei opţiuni personale, aspect care a făcut obiectul jurisprudenţei C.E.D.O. pe linie de justiţie şi echitate (Cauza Zdanoka vs. Letonia, Knauth vs. Germania).
Examinând cauza din perspectiva obiectului ei, al normelor legale aplicabile (O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, modificată şi completată prin Legea nr. 293/2008), a probatoriului administrat, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat astfel că îl va respinge ca atare pentru cele ce vor fi punctate în continuare:
Judecătorul fondului nu s-a limitat la simpla observare a acţiunii formulate de C.N.S.A.S. în temeiul art. 11 din O.U.G. nr. 24/2008, ci aşa cum reiese din considerentele sentinţei aflate în control judiciar a procedat la analiza Notei de Constatare DI/I/1383 din 27 iunie 2011 şi a înscrisurilor carte alcătuiesc dosarul Cota I 234501 – titular S.C., iar această analiză s-a efectuat prin prisma definiţiei legale date termenului de „lucrător al Securităţii” prin art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 modificată şi completată, potrivit căruia: „a) lucrător al Securităţii - orice persoană care, având calitatea de ofiţer sau de subofiţer al Securităţii sau al Miliţiei cu atribuţii pe linie de Securitate, inclusiv ofiţer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului”.
Critica recurentului privitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (8) şi (9) din Ordonanţă nu va fi primită având în vedere că acţiunea în justiţie a C.N.S.A.S. a fost promovată la cererea lui S.D.G., datată 24 iulie 2009 şi semnată personal de acesta (fila 25 dosar fond), iar potrivit art. 1 alin. (8) din O.U.G. nr. 24/2008 „de deciziile prevăzute la alin. (1), (7) beneficiază soţul supravieţuitor şi rudele până la gradul al patrulea inclusiv al persoanei decedate ori moştenitorii său testamentari […]”.
Nu pot fi acceptate nici criticile care vizează fondul cauzei, câtă vreme prima instanţă şi-a argumentat în fapt şi în drept concluzia constatării calităţii de lucrător al Securităţii în persoana pârâtului.
Probele administrate au evidenţiat că S.C., fost membru al FDC, a fost luat în supraveghere conform raportului din 19 aprilie 1982 întocmit şi semnat olograf de lt. col. A.C., că măsurile informativ operative propuse de pârât (consemnate în notele şi rapoartele aflate în Dosarul nr. I 234501) au fost: de dirijare a surselor T. şi C., de interceptare a corespondenţei titularului, de interceptare a convorbirilor telefonice ale titularului.
A rezultat fără dubiu, din materialul probator, că măsurile propuse au fost puse în aplicare şi că în acest context condiţia cerută de lege ca cel verificat să fi desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, este îndeplinită. Sub acest aspect, corect s-a reţinut că dreptul la secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice, garantat de Constituţia RSR din 1965 şi de art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice (ratificat de România la 31 octombrie 1974) a fost încălcat prin activitatea depusă de pârât în calitatea sa de ofiţer al Securităţii.
Este nerelevantă observaţia recurentului că instanţa fondului a nesocotit faptul că activitatea sa a fost desfăşurată sub legământ militar, din moment ce definiţia de lucrător al Securităţii, mult nuanţată prin O.U.G. nr. 24/2008 faţă de prevederile legii anterioare (Legea nr. 187/1999 – declarată neconstituţională) presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii enunţate clar în art. 2 alin. (1) lit. a) din ordonanţa de urgenţă în discuţie, urmărindu-se, cum de altfel se prevede şi în preambulul acestui act normativ, consemnarea publică a abuzurilor săvârşite în perioada de dictatură comunistă prin intermediul Securităţii, care a exercitat o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, a drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale, şi cum de altfel a subliniat în multiple decizii Curtea Constituţională (cu titlu de exemplu Decizia nr. 815/2009, Decizia nr. 436/2010).
Jurisprudenţa C.E.D.O. invocată şi în faţa primei instanţe şi în faţa instanţei de recurs este de asemenea nerelevantă, cele două cauze amintite fiind examinate cu ocazia controlului constituţional asupra legii lustraţiei, nicidecum în materia dedusă judecăţii, mai exact a aplicării art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 de către instanţa de contencios administrativ.
În contextul clarificării scopului reglementării cuprinse în ordonanţa de urgenţă în discuţie, nu se poate vorbi de incidenţa art. 8 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care face trimitere recurentul în încercarea sa de a explica necesitatea măsurilor dispuse faţă de S.C., mai exact de potenţialul pericol ce decurge din calitatea acestuia de fost membru al Frăţiilor de Cruce.
Dimpotrivă, conţinutul notelor şi rapoartelor din dosarul de supraveghere cota C.N.S.A.S. nr. I 234501 demonstrează că măsurile dispuse nu au fost justificate ca fiind necesare „pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora” în accepţiunea art. 8 paragraful 2 din Convenţie.
Faţă de cele arătate şi având în vedere şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 24/2008 modificată şi completată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A.C. împotriva sentinţei nr. 6721 din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2354/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 246/2013. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
