ICCJ. Decizia nr. 2748/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2748/2013
Dosar nr. 258/2/2011
Şedinţa de la 5 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC R.R. SRL a chemat în judecată pe pârâţii Administraţia Finanţelor Publice Sector 6 şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti solicitând anularea Deciziei nr. 253 din 07 iulie 2010 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor prin care a fost soluţionată contestaţia formulată împotriva Raportului de Inspecţie Fiscală înregistrat sub nr. 2461633 din 24 septembrie 2009 şi a Deciziei de Impunere nr. 162 din 25 septembrie 2009, anularea actelor administrativ-fiscale, exonerarea sa de la plata către bugetul de stat a sumei 1.196.344 RON, din care: 1.053.392 RON, reprezentând T.V.A. stabilită suplimentar şi rămasă de plată şi 142.952 RON, reprezentând obligaţii fiscale accesorii şi obligarea organului de inspecţie fiscală la recunoaşterea dreptului la rambursare a sumei de 184.255 RON, solicitată la rambursare prin decontul de taxa pe valoarea adăugată cu sold suma negativă şi opţiune de rambursare, înregistrat la Administraţia Finanţelor Publice Sector 6 sub nr. 977195500 din 24 aprilie 2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 4738 din 15 iulie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a susţinut că cele 7 facturi au fost emise de către vânzătorul SC R. SRL către cumpărătorul SC R.R. SRL urmare a tranzacţiilor de vânzare de bunuri ce a avut loc între cele două persoane juridice, iar cu privire la bunurile vândute de SC R. SRL către reclamantă organul fiscal a decis, în mod eronat, şi fără a proba, că ne aflăm în prezenţa unui transfer de active, califică aceste achiziţii ca "transfer de afacere", efectuat ca urmare a vânzării aşa cum este definit de art. 128 alin. (7) din Legea nr. 571/2003 - privind Codul fiscal, ignorând ca acesta precizează expres şi limitativ sfera de aplicare ca fiind "Transferul tuturor activelor sau al unei părţi a acestora, efectuat cu ocazia transferului de active" şi ca nu face nicio referire la "transfer de afacere".
Definiţia transferului de active este dată de art. 271 alin. (3) pct. 5 din C. fisc., care prevede că transfer de active reprezintă operaţiunea prin care o societate transferă, fără a fi dizolvată, totalitatea sau una ori mai multe ramuri ale activităţii sale către altă societate, în schimbul transferării titlurilor de participare reprezentând capitalul societăţii beneficiare.
Instanţa de fond a considerat că ceea ce trebuie stabilit, în speţa de faţă este dacă, prin cele 7 facturi emise în luna februarie 2009, a avut loc o livrare de bunuri, aşa cum este definită prin art. 128 alin. (1) din C. fisc., respectiv, transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar, sau dacă de fapt, între cele două societăţi, SC R. SRL şi SC R.R. SRL, a avut loc un transfer de active, aşa cum noţiunea este definită prin dispoziţiile legale arătate.
Constatările din Raportul de inspecţie fiscală, expun anumite elemente de fapt, care, coroborate şi privite în ansamblul lor, conduc la ideea că SC R. SRL, nefiind dizolvată, a transferat către SC R.R. SRL o ramură a activităţii sale economice, care poate fi considerată o structură independentă.
S-a mai reţinut în mod corect în decizia de soluţionare a contestaţiei că, în cadrul unui transfer de active neimpozabil, trebuie să se aibă în vedere ansamblul elementelor tranzacţionate şi modalitatea concretă în care se realizează operaţiunea, astfel încât între părţi să nu se realizeze o simplă vânzare de bunuri, ci o veritabilă "transferare a afacerii" de la vânzător la cumpărător, caracterizată prin posibilitatea tehnică şi funcţională a cumpărătorului de a continua în mod independent activitatea economică căreia i-au fost atribuite iniţial elementele tranzacţionate, dar şi prin intenţia acestuia de a continua aceeaşi activitate, fără lichidarea imediata a afacerii cumpărate şi vânzarea stocurilor.
Chiar dacă legislaţia fiscală nu face referire la noţiunea de "transferare a afacerii", nefiind consacrată legislativ o asemenea expresie, totuşi, aceasta vizează înstrăinarea unei părţi al activităţii, prin transferul activelor care erau folosite în cadrul acelei activităţi, în speţă activitatea în cauză fiind producţia de radiatoare.
Inspectorii fiscali au constatat în urma controlului încrucişat efectuat la cele două societăţi, că, activele au fost vândute cu ocazia reorganizării activităţii, în februarie prin preluarea activităţii de producţie de către SC R.R. SRL, persoana juridică distinctă, nou-înfiinţată, afiliata cu SC R. SRL, prin asociat şi administrator, aceste active nu au părăsit incinta din spaţiul situat în Bd. T., ulterior vânzării.
De asemenea, SC R. SRL a desfăşurat activitatea de producţie radiatoare până la data de 31 ianuarie 2009, ultima predare produse finite de către Secţia Ambalare (aflată ultima în flux fabricaţie) către gestiunea produse finite s-a efectuându-se în data de 03 februarie 2009 (radiatoare ce se aflau la 31 ianuarie 2009 în producţie în curs la secţia Ambalare, cu finalizare 100% nepredate la gestiunea produse finite)", utilajele de producţie utilizate de către SC R. SRL în desfăşurarea producţiei de radiatoare au fost vândute către SC R.R. SRL, cu excepţia unor mijloace fixe nevândute, având durata de viaţă expirată, amortizată integral.
Alte mijloace fixe vândute către SC R.R. SRL (instalaţii, tubulatură, atelier mecanic, birou) au fost utilizate de către SC R. SRL în alte activităţi.
Prin contractul de novaţie din data de 25 martie 2009 SC R.R. SRL a preluat toate drepturile şi obligaţiile SC R. SRL ce decurg din convenţia de credit 010-2064/CES2-RG/2006 din 14 decembrie 2006, încheiată cu U. Bank SA şi din Condiţiile speciale de finanţare nr. 1 din 02 martie 2007 la Contractul de credit datat la 02 martie 2007 încheiat cu B.C. SA, ce viza mijloacelor fixe, iar, ca efect al novaţiei s-a încheiat actul adiţional nr. 2 din 25 martie 2009 la Contractul de cesiune a creanţelor nr. 010-2064/CESl-RG/2006 din 14 decembrie 2006, prin care SC R. SRL cesionează băncii U. Bank SA, în vederea garantării obligaţiei de rambursare a creditului, precum şi a dobânzilor, comisioanelor şi a celorlalte costuri aferente, acordate de U. Bank SA lui SC R.R. SRL, toate creanţele sale, precum şi accesoriile acestora, creanţe constând în încasările în RON/sau valută provenind din relaţiile comerciale dintre SC R. SRL şi clienţii săi, având calitatea de debitori cedaţi.
În sfârşit, şi în ceea ce priveşte personalul de specialitate angrenat în activitatea de producţie radiatoare, după data de 31 ianuarie 2009, data de la care societatea nu a mai desfăşurat activitatea de producţie radiatoare, o parte au demisionat, o parte au fost redistribuiţi în alte departamente de activitate, iar pentru o altă parte a acestuia relaţiile contractuale cu angajatorul SC R. SRL s-au menţinut până la expirarea perioadei de preaviz, respectiv 24 iulie 2009, ca urmare a concedierilor individuale/colective".
Ceea ce este relevant din punct de vedere al personalului de specialitate, este că, mare parte din personalul utilizat direct în activitatea de producţie radiatoare de către SC R.R. SRL, provine din personalul care a fost utilizat în aceeaşi activitate în perioada anterioară de către SC R. SRL, iar o parte din clienţii şi furnizorii SC R. SRL au devenit ulterior înfiinţării SC R.R. SRL clienţii, respectiv furnizorii acesteia.
Prin urmare, Curtea de Apel a apreciat că susţinerea societăţii potrivit căreia nu ar putea fi vorba de un transfer de afacere în lipsa transferării şi a clientelei, este neîntemeiată, fiind suficient ca o parte din clienţii şi furnizorii cedentului să devină ulterior înfiinţării noii societăţi care a preluat o parte din active, clienţii, respectiv furnizorii acesteia, doar în ceea ce priveşte segmentul preluat, respectiv producţia de radiatoare.
Or, având în vedere această situaţie de fapt, în contextul în care SC R. SRL nu a mai desfăşurat începând cu luna februarie 2009, activitatea de producţie radiatoare, iar SC R.R. SRL desfăşoară activitate de producţie radiatoare din 06 februarie 2009, utilizând mijloace fixe achiziţionate de la SC R. SRL cu factura din 28 februarie 2008, rezultă că, în perioada 06 februarie 2009 - 28 februarie 2009, SC R. SRL a vândut active aferente desfăşurării producţiei de radiatoare, constând în materii prime, materiale, materiale auxiliare, materiale pentru ambalat, semifabricate, produse finite, obiecte de inventar, mijloace fixe, care constituie din punct de vedere tehnic, structura capabilă să desfăşoare activitate economică separată, astfel încât, activitatea economică transferată a permis continuarea ei de către SC R.R. SRL, ceea ce califică această tranzacţie drept transfer de afacere, încadrându-se astfel în prevederile art. 128 alin. (7) din Legea 571/2003 privind Codul Fiscal.
Susţinerile reclamantei că rapoartele de inspecţie fiscale sunt contradictorii cu privire la operaţiunile fiscale şi contabile efectuate de cele 2 societăţi în urma tranzacţiei respective, în sensul că, în raportul de inspecţie fiscală întocmit cu ocazia controlului efectuat la SC R. SRL, organul de control stabileşte ca vânzătorul SC R. SRL în mod corect a înregistrat sumele reprezentând baza de impozitare şi taxa pe valoarea adăugată colectată, că a evidenţiat corect în deconturile de taxă pe valoarea adăugată aferente perioadei 06 februarie - 31 iulie 2009 şi că a achitat corect şi la scadenţă taxa pe valoarea adăugată de plată, dar nu acordă cumpărătorului, respectiv reclamantei, drept de deducere pentru taxa pe valoarea adăugată aferentă, motivând că vânzătorul SC R. SRL trebuia să nu emită facturi, să nu înregistreze în evidenţa contabilă taxa pe valoarea adăugată colectată înscrisă în acestea şi nici să o evidenţieze în deconturile de taxa pe valoarea adăugată, nu pot fi reţinute.
Prin procesul-verbal încheiat la data de 18 septembrie 2009 şi înregistrat la organul fiscal sub nr. 2461475 din 18 septembrie 2009, în cadrul controlului încrucişat, inspectorii fiscali constată situaţia de fapt, aşa cum rezultă din evidenţele contabile ale societăţii, din situaţia faptică constatată şi din explicaţiile reprezentantului legal, reţinând că aceste sume înscrise în facturile menţionate au fost înregistrate corect în jurnalele de vânzări, în balanţele de verificare şi evidenţiate în deconturile de TVA, aferente perioadei 06 februarie 2009 - 31 iulie 2009, ca operaţiuni contabile, din punct de vedere al regularităţii înregistrării unei asemenea operaţiuni, fără să aprecieze asupra naturii operaţiunii în sine.
De altfel, nu avem de a face cu un Raport de inspecţie fiscală ci cu un control încrucişat, finalizat cu un proces-verbal, prin care se constată efectiv situaţia de fapt, acest proces-verbal, conducând la finalizarea inspecţiei fiscale, în ceea ce priveşte societatea reclamantă.
Invocarea de către reclamantă a existenţei unor reglementări, cuprinse în Codul fiscal, interpretabile şi lipsurile şi echivocitatea multor dispoziţii legale, în special cele din domeniul fiscal, lucru care a pus-o în situaţia de a interpreta şi aplica aceste dispoziţii legale echivoce, de natură să genereze confuzii şi incertitudine, cu privire la procedura transferului de active "efectuat cu ocazia transferului de active" - în situaţia vânzării, nu poate fi reţinută, întrucât vânzarea nu s-a efectuat printr-o singură factură, activele au fost împărţite în mai multe facturi, or nu se poate susţine că dispoziţiile art. 1551 alin. (10) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, privind transferul parţial sau integral de active şi prevederile art. 128 alin. (7) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, sunt neclare şi nici că reclamantul nu avea cunoştinţă că ceea s-a transferat de la SC R. SRL la SC R.R. SRL, nu erau doar bunurile în sine, ci chiar activitatea de producţie a radiatoarelor, cu atât mai mult cu cât, cele două societăţi aveau administrator în persoana aceleiaşi persoane.
De asemenea, susţinerea că, prin facturarea bunurilor comercializate între cele două societăţi, Statul Român nu a suferit niciun prejudiciu în sensul că R. SRL, vânzătorul, a virat la bugetul de stat TVA aferentă tranzacţiilor, iar reclamanta a exercitat dreptul de deducere, a fost apreciată de instanţa de fond ca neîntemeiată, întrucât reclamanta a solicitat dreptul de deducere a unei sume cu titlu de TVA pentru care nu avea dreptul la deducere, având posibilitatea să-şi recupereze TVA nedeductibil de la SC R. SRL, prin corecţia facturilor emise în mod eronat cu TVA, întocmirea documentului specific reglementat de art. 1551alin. (10) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi restituirea taxei achitate în baza facturilor incorecte.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, SC R.R. SRL, a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. S-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea acestor critici, recurenta-reclamantă a invocat faptul că în timpul soluţionării cauzei, prin H.G. nr. 150 din 23 februarie 2011 au fost aduse precizări cu privire la aplicarea legii respectiv a dispoziţiilor art. 128 alin. (7) C. fisc. prin introducerea la pct. 6 alin. (10) din norme a clarificărilor pe care instanţa de fond le-a analizat.
Potrivit susţinerilor recurentei-reclamante, aceste precizări se referă tocmai la apărarea şi menţinerea dreptului de deducere a TVA-ului de către cumpărător, în cazul transferului de active, prevăzut de art. 128 alin. (7).
Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond nu a analizat aspectele invocate în ce priveşte transferul de active în raport de conţinutul H.G. nr. 150 din 23 februarie 2011, motiv pentru care această omisiune constituie principala critică prevăzută de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Consideră recurenta-reclamantă că faţă de prevederile legale invocate şi având în vedere caracterul explicativ al normelor metodologice de aplicare a Titlului VI din C. fisc., precum şi faptul că dispoziţiile art. 128 alin. (7) din C. fisc. nu au suferit modificări, prevederile legale cu privire la transferul de active se aplicau în acelaşi mod şi înainte de introducerea la pct. 6 alin. (10) din norme, a clarificărilor prin H.G. nr. 150 din 23 februarie 2011, invocând în acest sens o adresă a Ministerului Finanţelor Publice, nr. 421868 din 29 septembrie 2011.
Recurenta-reclamantă a susţinut că, în cauza dedusă judecăţii, încadrarea sau nu a operaţiunilor efectuate drept transfer de active în sensul art. 128 alin. (7) din C. fisc. este lipsită de efecte, având în vedere faptul că aceasta a aplicat regimul de taxare, iar aplicarea lui pentru transferul de active de către persoanele impozabile nu poate fi sancţionată de organele de inspecţie fiscală, în sensul anulării dreptului de deducere a taxei la beneficiar, astfel cum prevăd normele metodologice de aplicare a textului de lege menţionat.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente în cauză, cât şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Obligaţiile fiscale supuse controlului instanţei de contencios administrativ şi fiscal pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. constau în taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar prin Decizia de impunere nr. 162 din 25 septembrie 2009 în valoare de 1.053.392 RON şi accesorii în sumă de 142.952 RON în baza raportului de inspecţie fiscală nr. 2461633 din 24 septembrie 2009, obligaţii fiscale suplimentare, menţinute prin Decizia nr. 253 din 7 iulie 2010 privind soluţionarea contestaţiei administrative a recurentei-reclamante.
În esenţă problema de drept litigioasă priveşte deductibilitatea taxei pe valoare adăugată, aferentă celor 7 facturi prin care au fost efectuate tranzacţii între SC R. SRL în calitate de vânzător şi SC R.R. SRL în calitate de cumpărător în legătură cu care autoritatea fiscală cât şi instanţa de fond au reţinut că recurenta-reclamantă nu poate beneficia de dreptul de deducere în conformitate cu dispoziţiile art. 146 alin. (1) lit. a) din C. fisc..
Prima instanţă în mod corect şi în acord cu întregul material probator administrat în cauză cât şi a dispoziţiilor legale, incidente a apreciat că reclamanta în calitate de beneficiară a unui transfer de active - astfel cum este acesta definit de dispoziţiile art. 128 alin. (7) din C. fisc., nu poate beneficia de un drept de deducere.
Potrivit dispoziţiilor art. 126 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare:
"(1) Din punct de vedere al taxei sunt operaţiuni impozabile în România cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a) operaţiunile care, în sensul art. 128 - 130 constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii în sfera taxei, efectuate cu plată; […]".
"Art. 128 - (1) Este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi proprietar.
(7) Transferul tuturor activelor sau al unei părţi a acestora, efectuat cu ocazia transferului de active sau, după caz, de pasive, indiferent dacă este realizat ca urmare a vânzării sau ca urmare a unor operaţiuni precum divizarea, fuziunea ori ca aport în natură la capitalul unei societăţi, nu constituie livrare de bunuri, dacă primitorul activelor este o persoană impozabilă. Primitorul activelor este considerat a fi succesorul cedentului în ceea ce priveşte ajustarea dreptului de deducere prevăzută de lege."
Potrivit art. 146 - "(1) Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să-i fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să-i fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155".
Cu privire la transferul total sau parţial al activelor, dispoziţiile pct. 6 alin. (8) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că se consideră transfer parţial de active în sensul art. 128 alin. (7) din C. fisc. transferul tuturor activelor sau al unei părţi din activele învestite într-o anumită ramură a activităţii economice, dacă acestea constituie din punct de vedere tehnic o structură independentă, capabilă să efectueze activităţi economice separate, indiferent dacă este realizat ca urmare a vânzării sau ca urmare a unor operaţiuni precum divizarea, fuziunea ori ca aport în natură la capitalul unei societăţi.
De asemenea, se consideră că transferul parţial are loc şi în cazul în care bunurile imobile în care sunt situate activele transferate de cedent nu sunt înstrăinate ci realocate altor ramuri ale activităţii aflate în uzul cedentului.
Potrivit aceloraşi dispoziţii, pentru ca o operaţiune să poată fi considerată transfer de active, în sensul art. 128 alin. (7) din C. fisc., primitorul activelor trebuie să intenţioneze să desfăşoare activitatea economică sau parte din activitatea economică care i-a fost transferată, să nu lichideze imediat activitatea respectivă şi, după caz, să vândă eventualele stocuri.
Pentru calificarea unei activităţi ca transfer de active, nu este relevant dacă primitorul activelor este autorizat pentru desfăşurarea activităţii care i-a fost transferată sau dacă are în obiectul de activitate respectiva activitate. În acest sens a fost pronunţată hotărârea Curţii Europene de Justiţie în cazul C-497 din 01 - Zita Modes.
Din perspectiva acestor prevederi legale, rezultă că orice persoană impozabilă are dreptul la deducerea taxei pe valoare adăugată, doar în cazul livrărilor de bunuri şi prestărilor de servicii achiziţionate în folosul operaţiunilor sale taxabile sau a celorlalte categorii de operaţiuni care îi dau dreptul la deducere.
În cazul transferului parţial sau total al activelor unei persoane impozabile, care potrivit dispoziţiilor legale nu constituie o livrare de bunuri conform art. 128 alin. (7) din C. fisc., nu îi este aplicabil dreptul de deducere al taxei aferente acestei operaţiuni neimpozabile întrucât aceasta nu intră în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată.
În speţă, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, recurenta-reclamantă SC R.R. SRL nu poate beneficia de dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată aferentă achiziţiilor de la SC R. SRL, achiziţii constând în materii prime, materiale auxiliare, materiale pentru ambalat, semifabricate, produse finite, obiecte de inventar şi mijloace fixe utilizate în producţia de radiatoare a vânzătorului şi destinate pentru aceeaşi activitate, întrucât achiziţiile respective reprezintă un transfer parţial de active, care este neimpozabil conform dispoziţiilor art. 128 alin. (7) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pentru care nu este prevăzută deducerea în conformitate cu prevederile art. 146 alin. (1) lit. a) din C. fisc.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta-reclamantă potrivit cărora la încadrarea achiziţiilor analizate în dispoziţiile art. 128 alin. (7) C. fisc. instanţa de fond ar fi avut în vedere doar Normele metodologice prevăzute de H.G. nr. 1630 din 31 decembrie 2009 fără a analiza şi normele metodologice cuprinse în H.G. nr. 150 din 23 februarie 2011, instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate întrucât, astfel cum rezultă chiar din adresa din 29 septembrie 2011 emisă de Ministerul Finanţelor Publice invocată de recurentă, prevederile art. 128 alin. (7) din C. fisc. cu privire la transferul de active nu au fost modificate şi se aplicau în acelaşi mod şi înainte de introducerea clarificărilor de la pct. 6 alin. (10) din norme prin H.G. nr. 150/2011.
Nefondate sunt şi criticile recurentei-reclamante potrivit cărora indiferent de încadrarea sau nu a operaţiunilor drept transfer de active, în sensul art. 128 alin. (7) din C. fisc., aceasta ar fi lipsită de efecte întrucât recurenta a aplicat regimul de taxare iar aplicarea acestuia nu poate fi sancţionată cu anularea dreptului de deducere întrucât conform normelor metodologice invocate respectiv pct. 6 alin. (10) din H.G. nr. 150/2011, aplicarea regimului de taxare pentru transferul de active de către persoanele impozabile nu va fi sancţionată de către organele fiscale în sensul anulării dreptului de deducere a taxei la beneficiar decât în situaţia în care operaţiunile respective sunt taxabile prin efectul legii sau prin opţiune, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.
Pe de altă parte, recurenta-reclamantă are posibilitatea legală de a-şi recupera TVA-ul nedeductibil de la cedentul afacerii SC R. SRL, astfel cum s-a menţionat atât în Decizia nr. 253 din 07 iulie 2010 privind soluţionarea contestaţiei sale cât şi prin sentinţa instanţei de fond, solicitându-i acestuia corecţia facturilor emise eronat cu TVA, întocmirea documentului prevăzut de art. 1551alin. (10) din C. fisc. şi restituirea taxei achitate în baza facturilor incorecte.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte reţinând că sentinţa instanţei de fond este legală şi temeinică, neexistând motive de casare sau modificare a acesteia, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC R.R. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 4738 din 15 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2013.
Procesat de GGC - NN
← ICCJ. Decizia nr. 2746/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2851/2013. Contencios. Anulare act... → |
---|