ICCJ. Decizia nr. 3127/2013. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3127/2013
Dosar nr. 1536/85/2012
Şedinţa de la 8 martie 2013 Camera de Consiliu
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1689 din 16 mai 2012 a Tribunalului Sibiu, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi declinată competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamanta U.A.T. Municipiul Mediaş reprezentată prin Primar T.N., în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi Sibiu, privind anularea încheierii din 27 ianuarie 2012, precum şi a pct. 4 al Deciziei nr. 50 din 28 octombrie 2011, în favoarea Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a motiva această soluţie, Tribunalul Sibiu a reţinut că potrivit art. 140 alin. (1) din Constituţia României: „în condiţiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţe specializate. Legea organică sub imperiul căreia urmează să fie soluţionate litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi este Legea nr. 94/1992 cu modificările ulterioare şi Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 în vigoare de la data de 1 ianuarie 2011.
De la data intrării în vigoare a Regulamentului aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 (publicat în M. Of. nr. 832 din 13 decembrie 2010), respectiv de la data de 01 ianuarie 2011, competenţa de soluţionare a sesizărilor formulate de conducerea entităţilor verificate împotriva încheierilor emise de Comisia de soluţionare a contestaţilor, aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul reclamantei, conform pct. 228 din acest act normativ.
Curtea de Conturi a României reprezintă o autoritate publică centrală, ea fiind instituţia supremă de audit, cu personalitate juridică, care îşi desfăşoară activitatea în mod autonom. In conformitate cu dispoziţiile constituţionale şi prevederile legale, în teritoriu funcţiile acestei autorităţi sunt exercitate prin Camerele de Conturi Judeţene şi a Municipiului Bucureşti, structuri teritoriale de specialitate fără personalitate juridică, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată. Potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 94/1992, în structura Curţii de Conturi se cuprind şi Camerele de Conturi judeţene. Aceste structuri teritoriale de specialitate Camerele de Conturi judeţene nu fac parte din autorităţile publice locale şi judeţene, aşa cum sunt ele definite de prevederile art. 2 ptc. 5 din Legea nr. 273/2006, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit acestui text de lege. autorităţi ale administraţiei publice locale sunt consiliile locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca autorităţi deliberative, primarii, primarii de sectoare şi primarul general al municipiului Bucureşti, ca autorităţi executive. Conform pct. 39 al aceluiaşi articol, instituţii publice locale - reprezintă denumirea generică, incluzând comunele, oraşele, municipiile, sectoarele municipiului Bucureşti, judeţele, municipiul Bucureşti, instituţiile şi serviciile publice din subordinea acestora, cu personalitate juridică, indiferent de modul de finanţare a activităţii acestora . Camera de Conturi Sibiu emitentul Deciziei nr. 50/2011 nu este o autoritate a administraţiei publice locale şi nici o instituţie publică de interes local. Aceasta a emis actul administrativ, în calitatea sa de structură de specialitate,fără personalitate juridică din cadrul autorităţii centrale .respectiv a Curţii de Conturi a României potrivit legii organice - art. 1 alin. (5) şi art. 8 alin. (2) din Legea nr. 94/1992. În ce priveşte actul administrativ jurisdicţional,respectiv încheierea din 27 ianuarie 2012,acesta a fost emis de o autoritate centrală, respectiv Curtea de Conturi a României.
Conform dispoziţiilor art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, litigiile care privesc actele administrative emise de autorităţile publice centrale, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale Curţilor de apel, dacă prin legea organică specială nu se prevede altfel, Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, în vigoare de la data de 1 ianuarie 2011, prin art. 228 prevede aceeaşi competenţă în primă instanţă, respectiv a Curţilor de apel.
În raport de cele reţinute, instanţa a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Sibiu, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ .
în baza art. 158 alin. (1) şi (3), art. 159 alin. (1) pct. 2 şi art. 1591 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., tribunalul a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în contencios administrativ privind anularea parţială a Deciziei nr. 50 din 28 octombrie 2011, a încheierii din 27 ianuarie 2012 formulate de U.A.T. - Municipiul Mediaş reprezentată prin Primar T.N., în contradictoriu cu pârâtele: Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi Sibiu în favoarea instanţei competente Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa nr. 330 din 17 octombrie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Alba Iulia, invocată din oficiu şi declinată competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, constatându-se conflictul negativ de competenţă, iar în temeiul art. 21 C. proc. civ. a înaintat dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea soluţiei, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Deciziei nr. 50/2011 emisă de Camera de Conturi Sibiu şi a încheierii din 27 ianuarie 2012 a Curţii de Conturi a României.
Curtea a reţinut că instanţa competentă din punct de vedere material şi teritorial se determină potrivit normelor de competenţă prevăzute de art. 10 din Legea 554/2004.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010 Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de drept de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia".
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal, din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ".
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că „litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, este Decizia nr. 50/2011 aceasta fiind emisă de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană. încheierea dată în soluţionarea contestaţiei este doar actul emis în recursul ierarhic.
Dispoziţiile art. 228 din regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că încât competenţa materială se va stabili în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Curtea, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., apreciază că revine Tribunalului, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, competenţa materială de soluţionare a cauzei, întrucât obiectul litigiului este suspendarea unui act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
În consecinţă, în aplicarea art. 159 C. proc. civ., instanţa a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
De asemenea, constatând ivit conflict negativ de competenţă, în temeiul art. 21 C. proc. civ., a înaintat dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului, respectiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21 şi art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunţa, în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, regulatorul de competenţă şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Petru a soluţiona conflictul negativ de competenţă, în raport cu actele depuse la dosarul cauzei, înalta Curte reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea încheierii din 27 februarie 2012 a Curţii de Conturi a României, prin care s-a soluţionat contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 50 din 28 octombrie 2011 a Camerei de Conturi Sibiu.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia".
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării, este decizia structurii teritoriale a Curţii de Conturi, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ".
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se impune a se stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
În altă ordine, chiar dacă soluţiile în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu caracter irevocabil, a fost soluţionată în sensul admiterii excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor pct. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, întăreşte argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel cauze. De asemenea, şi prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a constatat nelegalitatea aceloraşi dispoziţii.
De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunţate ca regulator de competenţă, că revine competenţa materială şi teritorială de soluţionare a acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 şi nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudente unitare în ceea ce priveşte judecarea acestora.
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul Municipiul Mediaş, prin primar şi pârâtele Curtea de Conturi şi Camera de Conturi Sibiu, în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1748/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3954/2013. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
