ICCJ. Decizia nr. 3221/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3221/2013
Dosar nr. 1034/36/2012
Şedinţa publică de la 12 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 412/2012 din 17 septembrie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta SC S. SRL, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F - D.G.F.P. Constanţa şi A.N.A.F - D.G.F.P. Constanţa - S.A.F - Activitatea de Inspecţie Fiscală, având ca obiect suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 8007 din 25 iulie 2012 şi a raportului de inspecţie fiscală din aceeaşi dată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a apreciat că materialul probator administrat în cauză a făcut dovada că sunt îndeplinite cumulativ numai primele două condiţii de admisibilitate impuse de lege, cea din urmă condiţie nefiind îndeplinită.
Astfel, reclamanta a formulat contestaţie împotriva Raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 25 iulie 2012 şi a Deciziei de impunere nr. 8007 din 25 iulie 2012 şi a făcut dovada depunerii cauţiunii în cuantum de 500 RON, conform recipisei de consemnare din 31 august 2012 şi în cuantum de 45.262 RON, conform recipisei de consemnare din 12 septembrie 2012.
În ceea ce priveşte luarea măsurii suspendării executării actelor administrative, urmare examinării celei din urmă condiţii, respectiv "luarea măsurii prin examinarea condiţiilor de admisibilitate impuse de dispoziţiile art. 14 cu referire la art. 15 din Legea nr. 554/2004", curtea de apel a apreciat că aceasta nu este îndeplinită, întrucât pentru a putea fi suspendată executarea actului administrativ-fiscal este necesar ca acesta să fie susceptibil de executare, cu alte cuvinte, să producă efecte în curs, a căror stopare să tindă a se realiza prin cerere.
În speţă, s-a reţinut că nu s-a făcut dovada existenţei unui caz bine justificat deoarece nu rezultă o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate, de care se bucură actul administrativ-fiscal atacat, atât timp cât reclamanta, prin motivele invocate, nu a făcut dovada că această primă condiţie, prevăzută de lege, este îndeplinită.
Totodată, instanţa a apreciat că nici condiţia pagubei iminente nu este îndeplinită în speţă, deoarece motivele invocate de către reclamantă se referă la prejudiciul pe care l-ar suporta prin executarea actului, numai din acest punct de vedere, fără a se evidenţia acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care creează o "îndoială serioasă asupra legalităţii actelor administrativ-fiscale atacate".
În speţă, reclamanta nu este ameninţată cu producerea unei asemenea pagube, întrucât există posibilitatea reparării ulterioare a eventualului prejudiciu, prin anularea actului şi restituirea sumelor încasate cu dobânda aferentă.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC "S." SRL Constanţa a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs s-a reiterat că argumentele invocate de recurenta-reclamantă prin contestaţia administrativă conduc la o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate, având în vedere încălcarea prevederilor legale în materia exigibilităţii şi dreptului la deducere al TVA, conform art. 145 alin. (1) şi (2) C. fisc.
S-a arătat că dreptul de deducere al TVA a luat naştere la momentul exigibilităţii taxei (art. 145 alin. (1) C. fisc.), orice persoană impozabilă având dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile (art. 145 alin. (2) C. fisc.)
Societatea recurentă şi-a exercitat dreptul de deducere conform art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc., respectiv pentru taxa aferentă bunurilor care i-au fost livrate în beneficiul său de către o altă persoană impozabilă şi deţine o factură emisă conform prevederilor art. 155 C. fisc.
Chiar dacă factura emisă în condiţiile art. 155 C. fisc. nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerată document justificativ, recurenta nu poate fi ţinută răspunzătoare individual şi în subsidiar pentru plata taxei cu furnizorii săi, deoarece a dovedit achitarea taxei de către persoana obligată la plata taxei (art. 1512 alin. (2) C. fisc.).
În sprijinul punctului său de vedere a invocat soluţia dată de Curtea Europeană de Justiţie în Cauza 368/2009, Sentinţa nr. 558/CA a Tribunalului Constanţa în Dosarul nr. 9116/118/2010 şi prevederile Directivei 112/2006.
În măsura în care SC S. SRL ar fi ţinut solidar răspunzător cu furnizorii săi s-ar realiza o dublă impunere, încălcându-se grav principiile fiscalităţii. În acest context, faţă de faptul că statul a sesizat organele de cercetare penală pentru infracţiunea de evaziune fiscală ar dispărea elementul principal al acestor plângeri - prejudiciul.
Executarea deciziei de impunere poate interveni în orice moment şi faţă de cuantumul ridicat al obligaţiilor de plată stabilite în sarcina societăţii recurente (915.238 RON) s-ar ajunge la blocajul financiar al acesteia, în condiţiile în care are angajate contracte de credite pentru activitatea de dezvoltator imobiliar, cu rate la scadenţă, iar executarea silită ar conduce la imposibilitatea achitării la termen a acestora, putând prefigura insolvenţa societăţii.
Subliniază că prin cele arătate a dovedit îndeplinirea celor două condiţii cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru admiterea cererii de suspendare a executării ca urmare a admiterii recursului şi modificării în tot a sentinţei atacate.
Examinând cauza prin prisma obiectului ei, a normelor legale incidente şi a materialului probator existent la dosar, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare pentru cele ce vor fi punctate în continuare:
Cu ocazia verificării cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. 8007 din 25 iulie 2012, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi a Raportului de inspecţie fiscală din 25 iulie 2012 întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice - Activitatea de Inspecţie Fiscală ce a stat la baza emiterii celui dintâi act administrativ-fiscal, în mod judicios instanţa fondului s-a raportat la dispoziţiile legale ce reglementează aceste măsuri de întrerupere temporară a efectelor actelor în discuţie, mai exact la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia: "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond", şi nu în ultimul rând la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş) din acelaşi act normativ care definesc semnificaţia termenilor "caz bine justificat" şi "pagubă iminentă".
Concluzia la care judecătorul a ajuns este cea corectă şi legală, câtă vreme aşa cum s-a arătat în considerentele sentinţei în speţă s-a demonstrat numai îndeplinirea condiţiei generale referitoare la sesizarea prealabilă a autorităţii publice care a emis actele, dar nu şi îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, care vizează cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Astfel, s-a reţinut că posibilitatea producerii unui prejudiciu dacă până la soluţionarea contestaţiei administrative suma reprezentând obligaţii fiscale suplimentare ar fi executată nu reprezintă un argument de natură a contura o îndoială serioasă şi evidentă de a răsturna prezumţia de legalitate de care se bucură actul administrativ-fiscal.
În privinţa celei de-a doua exigenţe legale - paguba iminentă - s-a subliniat că simplul fapt că "executarea actului administrativ-fiscal afectează într-o anumită măsură patrimoniul reclamantei" nu poate justifica suspendarea executării sale.
Mai mult, prima instanţă a precizat că regula instituită de Codul de procedură fiscală este aceea a achitării la scadenţă a datoriilor, modalităţile de executare silită constituind doar o măsură subsecventă de încasare a acestora, or în cauză reclamanta nu este ameninţată cu producerea unei asemenea pagube întrucât există posibilitatea reparării ulterioare a unui eventual prejudiciu prin anularea actului şi restituirea sumelor încasate cu dobânda aferentă.
Instanţa de control judiciar observă că nici în exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în conformitate cu art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 nu au fost aduse nici argumente şi nici dovezi suplimentare care să conducă la reformarea sentinţei atacate în sensul cerut de recurentă, aceasta rezumându-se la reiterarea susţinerilor făcute în faţa primei instanţe.
În jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a stabilit în mod consecvent că simpla invocare a unor motive de nelegalitate a unui act administrativ nu constituie prin ea însăşi un caz bine justificat în accepţiunea legii, aşa cum de altfel nici contestarea pe cale administrativă a actului nu poate fi asimilată acestei condiţii care se circumscrie unei evaluări sumare a legalităţii actului. Este evident aşadar că în acest cadru procesual nu se pot tranşa probleme de fapt şi de drept ca cele enunţate în cuprinsul acţiunii şi al cererii de recurs, împrejurarea că actul administrativ-fiscal este temeinic şi legal încheiat putând fi examinată numai de judecătorul învestit cu o cerere în anulare.
De asemenea, în practica judiciară a Înaltei Curţi s-a subliniat în mod constant că suma ce reprezintă obligaţii fiscale stabilite în sarcina unui contribuabil nu este prin ea însăşi o dovadă a unei pagube iminente, iar afirmaţiile în legătură cu eventualele greutăţi ivite în desfăşurarea activităţii (spre exemplu existenţa unor contracte de credite ale căror rate nu ar putea fi achitate la termen) trebuie să fie susţinute de probe în acest sens.
Înalta Curte aminteşte că abordarea instanţei de fond este în acord cu principiile cuprinse în Recomandarea nr. R (89)8 a Comitetului de miniştri al Consiliului Europei către statele membre privind protecţia provizorie în materie de contencios administrativ.
În Recomandare se arată că măsurile de protecţie provizorie pot fi îndeosebi acordate dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate şi sub condiţia existenţei unui caz prima facie împotriva validităţii actului respectiv.
Cum, în speţă, nu se regăsesc aceste cerinţe pentru aplicarea măsurii de protecţie provizorie care îmbracă forma suspendării executării actului, soluţia curţii de apel va fi menţinută, fiind temeinică şi legală.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC "S." SRL Constanţa împotriva Sentinţei civile nr. 412/2012 din 17 septembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 184/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 188/2013. Contencios → |
|---|
