ICCJ. Decizia nr. 3234/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3234/2013
Dosar nr. 107/44/2011
Şedinţa publică de la 12 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 409/2011 din 8 decembrie 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC S.I. SRL Galaţi, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Galaţi (prin Autoritatea Naţională a Vămilor), având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. 16244 din 28 octombrie 2010 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 16243 din 27 octombrie 2010, încheiate de pârâtă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, în perioada 1 februarie 2006 - 2 martie 2007, reclamanta a importat cantitatea de 799.660 kg de ulei industrial I-12A şi ulei de bază OB-300 prin birourile vamale Dorneşti şi Halmeu, având încadrarea tarifară 2701999 - Alte uleiuri lubrifiante şi alte uleiuri, iar în perioada 2 martie 2007 - 28 februarie 2009, reclamanta a importat o cantitate de 783.300 kg ulei de bază OB-300 prin aceleaşi birouri vamale şi cu aceeaşi încadrare tarifară.
În baza respectivei încadrări tarifare, reclamanta a solicitat exceptarea de la plata accizei, sens în care a depus la autoritatea vamală o declaraţie pe propria răspundere în sensul că: "bunurile nu vor fi utilizate sau puse în vânzare sau utilizate de către importator drept combustibil sau carburant sau aditiv pentru a creşte volumul final al carburanţilor, nu va fi folosit ca şi carburant pentru încălzit sau carburant echivalent". Totodată, reclamanta s-a preocupat de inserarea în contractele de vânzare-cumpărare prin intermediul cărora a valorificat bunurile importate a unei clauze exprese cu acelaşi conţinut (contractele de vânzare-cumpărare din 5 ianuarie 2007, din 4 mai 2007 şi din 18 aprilie 2007).
Curtea a apreciat aceste demersuri ale reclamantei ca fiind insuficiente în raport de obligaţia instituită de art. 51.3 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004 - normă metodologică de aplicare a art. 1754 din Codul fiscal, care statuează expres în sensul obligativităţii depunerii simultane a unei declaraţii privitoare la scopul achiziţiei şi la autoritatea fiscală teritorială, îndeplinirea întocmai a obligaţiei legale condiţionând acordarea exceptării de la plata accizei.
Or, câtă vreme reclamanta recunoaşte că nu s-a conformat acestei obligaţii a cărei raţiune esenţială ţine de monitorizarea respectării scopului achiziţionării uleiului de către cocontractanţii reclamantei, concluziile actului de constatare şi decizia de impunere au fost considerate de către judecătorul fondului ca fiind întemeiate, întrucât nedeclararea la autorităţile fiscale teritoriale a achiziţiei de ulei de bază OB-300 şi a scopului importului acestuia a lipsit autoritatea de posibilitatea verificării respectării scopului achiziţiilor ulterioare a uleiului de către cocontractanţii reclamantei, astfel că verificările ulterioare încrucişate şi anevoioase au concluzionat că întreaga cantitate de ulei importată de reclamantă a fost folosită contrar scopului declarat la import şi în considerarea căruia s-a primit scutirea de la plata accizei.
Mai mult decât atât, a reţinut instanţa, s-a constatat că trei dintre societăţile cumpărătoare care au contractat ulei cu reclamanta nu sunt în fiinţă, situaţie care se putea depista cu mult timp în urmă dacă societatea reclamantă, înainte de a perfecta contractele de vânzare-cumpărare cu acestea, s-ar fi asigurat de existenţa unor declaraţii ale acestora la autoritatea fiscală teritorială cu privire la scopul achiziţiei.
În acest context, Curtea a apreciat că nu poate fi primită nici apărarea reclamantei în sensul că, pentru importul efectuat în data de 5 martie 2007, nu îi incumba obligaţia dublei declarări a scopului achiziţiei, câtă vreme această obligaţie s-a instituit printr-un act normativ ce nu intrase încă în vigoare.
Astfel, H.G. nr. 213/2007 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 a fost publicată în M. Of. nr. 153/2003 la data de 2 martie 2007 şi a intrat în vigoare cu aceeaşi dată, conform prevederilor art. 12 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 29/2011, iar actul normativ de care se prevalează reclamanta, respectiv H.G. din 28 februarie 2007, a intrat în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial, respectiv 2 martie 2007, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, nefiind vreo menţiune în cuprinsul respectivei hotărâri privind o altă dată de intrare în vigoare.
Prin urmare, a constatat instanţa de fond, imposibilitatea tehnică de care se prevalează reclamanta pentru a justifica neconformarea la dispoziţia legală nou introdusă este nefundamentată atât timp cât nici ulterior reclamanta nu s-a conformat întocmai obligaţiei legale.
Curtea a înlăturat, de asemenea, apărarea reclamantei întemeiată pe împrejurarea că societatea a fost sancţionată cu o amendă contravenţională pentru nerespectarea aceleiaşi obligaţii de declarare la organul fiscal teritorial a scopului achiziţiei de ulei de bază OB 300, plata amenzii neputând fi echivalată cu repararea prejudiciului.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC "S.I." SRL Galaţi, prin lichidator CI B.D., a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 şi ale art. 3041 C. proc. civ.
În cuprinsul cererii de recurs s-a arătat în esenţă că obiectul litigiului îl constituie stabilirea de către instanţă a faptului că importatorul de produse exceptate de la plata accizei este obligat să depună simultan la autoritatea vamală de frontieră (cea care acordă facilitatea fiscală menţionată) şi la autoritatea fiscală teritorială o declaraţie pe proprie răspundere, respectiv o declaraţie privitoare la scopul achiziţiei conform art. 51.3 din H.G. nr. 44/2004 - normă metodologică de aplicare a art. 1754 din Codul fiscal.
Dezlegarea dată acestei probleme de drept în condiţiile situaţiei de fapt dovedite în faţa primei instanţe nu este în opinia recurentei cea corectă, fiind nelegală anularea de către inspecţia fiscală a exceptării de la plata accizei pentru cantitatea de 211.900 kg de ulei, corespunzătoare livrărilor către SC A.O. SRL Călăraşi, SC M.P. Ploieşti şi SC D.C. SRL Ploieşti.
S-a apreciat ca forţată legătura de cauzalitate statuată de organul de control privind aplicarea unei sancţiuni motivat de imposibilitatea organului fiscal de verificare a destinaţiei finale a produselor (neidentificarea firmelor în cauză) şi de neîndeplinirea condiţiei prevăzute de lege cu referire la depunerea la autoritatea fiscală teritorială a unei declaraţii privitoare la scopul achiziţiei, în opinia organului fiscal revenind importatorului, care ar trebui să se afle în acelaşi timp în frontieră şi la fisc la Galaţi.
Probele administrate au demonstrat că la momentul tranzacţiilor cele trei societăţi funcţionau legal, lucru care se poate verifica deoarece tranzacţiile financiare au fost efectuate prin virament bancar şi evidenţiate contabil, precum şi pe site-ul M.F.P.
Nefiind îndeplinite cerinţele pentru răspunderea civilă delictuală conform art. 998 - 999 C. civ., fapta nu există.
Potrivit normei speciale cuprinse în art. 1754 C. fisc. coroborat cu dispoziţiile Codului Vamal Comunitar aprobat prin Legea nr. 141/1997 (aplicabile la acea dată), care derogă de la norma generală prevăzută de art. 51.3 din H.G. nr. 44/2004, pentru a beneficia de exceptarea de la plata accizei produselor importate, beneficiarul importator are obligaţia îndeplinirii tuturor condiţiilor statuate de cadrul normativ în vigoare în frontieră în faţa autorităţii vamale.
În speţă aceste condiţii au fost respectate, fiind acordat recurentei liberul la vamă, astfel că nu poate fi primită susţinerea instanţei de fond potrivit căreia importatorului îi revine obligaţia depunerii simultane a unei declaraţii privitoare la scopul achiziţiei la autoritatea vamală şi la cea fiscală.
Verificările ce vizează urmărirea destinaţiei finale se referă exclusiv la destinaţia atribuită produselor pe întreg lanţul comercial, ceea ce conduce în mod firesc ca declaraţia dată organelor fiscale teritoriale să revină doar cumpărătorilor şi celor care achiziţionează produsele în cauză direct din U.E. (art. 1301 C. fisc.).
A mai arătat recurenta că supravegherea produselor accizate importate se realizează de către autoritatea vamală prin structurile specializate şi că urmare măsurilor luate de organele fiscale societatea recurentă se află în procedura reorganizării judiciare în dosarul de insolvenţă nr. 3662/121/2011 al Tribunalului Galaţi, secţia comercială, nr. 269CC din 5 mai 2011.
Prin cererea înregistrată la 20 noiembrie 2012, recurenta a invocat, în completarea cererii iniţiale, două motive de recurs cuprinzând nulităţi absolute, respectiv:
- excepţia necompetenţei materiale a curţii de apel faţă de rangul autorităţii administrative emitente a actelor contestate, împrejurare în care competenţa de soluţionare a litigiului pendinte revine tribunalului;
- încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin lipsa dispozitivului hotărârii denumit "minută" prevăzut în art. 258 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea absolută a sentinţei.
Prin întâmpinare, autoritatea intimată a răspuns numai motivelor completatoare de recurs, solicitând respingerea ambelor excepţii de nulitate absolute. În privinţa competenţei materiale s-a apreciat că prima instanţă a soluţionat fondul în aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportându-se la valoarea creanţei în discuţie (546.624 RON). Exprimându-şi îndoiala că ar lipsi din dosar "minuta", intimata a arătat că oricum lipsa ei nu constituie motiv de nulitate absolută a sentinţei, conform art. 258 C. proc. civ.
Verificând cu prioritate cele două motive de recurs ce vizează nulitatea absolută ale sentinţei atacate, Înalta Curte reţine că sunt neîntemeiate criticile recurentei, astfel că acestea vor fi respinse. Competenţa materială a curţii de apel este determinată de prevederile art. 10 alin. (1) teza II din Legea nr. 554/2004 întrucât valoarea litigiului (accize şi accesorii aferente) este mai mare de 500.000 RON, astfel că prevalează criteriul valoric în faţa celui al poziţionării autorităţii publice emitente a actului în sistemul administraţiei publice (autorităţii centrale/locale).
Se observă că dispozitivul hotărârii prevăzut de art. 258 alin. (1) C. proc. civ., denumit în practică "minută", întocmit de judecător cu ocazia deliberării, se află la fila 4 verso din dosarul de fond.
Examinând cauza pe fondul ei, Înalta Curte reţine că soluţia curţii de apel este legală şi temeinică, deci recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare pentru cele ce vor fi punctate în continuare:
În baza actelor administrativ-fiscale a căror anulare s-a cerut şi a Deciziei nr. 410 din 29 decembrie 2010 prin care D.G.F.P. Galaţi a soluţionat contestaţia administrativă formulată de reclamantă în temeiul art. 205 - 209 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt, necontestată, expusă în considerentele sentinţei pronunţate şi a lămurit în mod judicios că reclamanta nu şi-a respectat obligaţia prevăzută de art. 51.3 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, astfel că în mod corect şi legal prin Decizia de impunere nr. 16244 din 28 octombrie 2010 D.R.A.O.V. Galaţi a stabilit în sarcina societăţii reclamante obligaţii fiscale în cuantum total de 546.624 RON, reprezentând: accize - 230.302 RON, majorări de întârziere - 268.787 RON, dobânzi de întârziere -12.989 RON, penalităţi -34.546 RON.
Susţinerea recurentei în sensul că prevalează norma specială cuprinsă în art. 1754 C. fisc., acesta derogând de la "norma generală" din art. 51.3 din H.G. nr. 44/2004, nu este una consistentă, câtă vreme prin normele stabilite prin hotărârea de guvern amintite s-a urmărit tocmai o metodologie unitară de aplicare a dispoziţiilor Codului fiscal, după cum rezultă chiar din denumirea actului normativ în discuţie.
Raportându-se la situaţia de fapt judecătorul fondului a considerat în acord cu norma de aplicare prevăzută de art. 51.3 din H.G. nr. 44/2004 că pentru exceptare de la plata accizei pentru importurile efectuate în perioadele 1 februarie 2006 - 2 martie 2007 şi 2 martie 2007 - 28 februarie 2009 nu este suficientă declaraţia pe proprie răspundere a societăţii la autoritatea vamală (Biroul Vamal Dorneşti), în sensul că "bunurile nu vor fi utilizate sau puse în vânzare sau utilizate de către importator drept combustibil sau carburant sau aditiv pentru a creşte volumul final al carburanţilor, nu va fi folosit ca şi carburant pentru încălzit sau carburant echivalent".
Totodată, nici inserarea în contractele de vânzare-cumpărare prin intermediul cărora a valorificat bunurile importate a unei clauze cu acelaşi conţinut ca cel menţionat mai înainte nu poate acoperi obligaţia ce rezultă în mod evident în sarcina sa din art. 51.3 alin. (3), potrivit căruia:
"Operatorii economici care achiziţionează produse energetice, altele decât cele prevăzute la alin. (2) al art. 175 din Codul fiscal, în vederea utilizării în unul dintre scopurile prevăzute la art. 1754 alin. (1) pct. 2 lit. a), b) şi e) se înregistrează la autoritatea fiscală teritorială prin depunerea unei declaraţii pe propria răspundere, întocmită în 3 exemplare, privind scopul în care urmează a fi achiziţionate produsele respective. Din cele 3 exemplare, cu numărul de înregistrare la autoritatea fiscală, unul se păstrează de către beneficiar, altul de către furnizor, iar al treilea de către autoritatea fiscală."
Recurenta-reclamantă îşi asumă neconformarea în sensul dispoziţiei citate însă se apreciază că este "forţată" interpretarea dată de organul de control, arătând că importatorul nu se poate afla în acelaşi timp în faţa autorităţii vamale şi în faţa celei fiscale, apărare care nu poate fi primită în condiţiile existenţei unor prevederi legale clare.
Consecinţa nedeclarării la autoritatea fiscală teritorială a achiziţiei de ulei de bază OB - 300 şi a scopului importului a fost aceea a imposibilităţii verificării scopului achiziţiilor ulterioare a uleiului de către cocontractanţii reclamantei, provocând verificări anevoioase cu atât mai mult cu cât trei dintre societăţile cumpărătoare nu sunt în fiinţă, după cum au constatat şi organul fiscal şi instanţa.
În mod just instanţa fondului a înlăturat şi apărarea societăţii privitoare la neaplicarea normei legale amintite pentru importul efectuat la 5 martie 2007, fiind evident că modificările aduse Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal au intrat în vigoare la 2 martie 2007 (H.G. nr. 213/2007).
De altfel, nici pentru importurile ulterioare datei de 5 martie 2007 recurenta-reclamantă nu a justificat neîndeplinirea obligaţiei care a reprezentat obiectul controverselor din prezentul litigiu, controverse care însă au fost tranşate prin soluţia curţii de apel a cărei reformare a fost solicitată de SC "S.I." S.R.L. Galaţi, prin lichidator CI B.D.
În contextul prezentat, având în vedere şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC "S.I." SRL Galaţi, prin lichidator CI B.D., împotriva Sentinţei nr. 409/2011 din 8 decembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 179/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 184/2013. Contencios → |
|---|
