ICCJ. Decizia nr. 406/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 406/2013

Dosar nr. 3740/2/2011

Şedinţa publică de la 29 ianuarie 2013

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată, reclamanţii I.B.P. şi A.R.M. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând:

- obligarea pârâtei la emiterea deciziei prevăzute de lege, decizie care să conţină titlul de despăgubire ca răspuns la Dispoziţia nr. 2068 din 18 octombrie 2006 emisă de Primăria Mun. Focşani, jud. Vrancea;

- obligarea pârâtei să o transmită Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale suferite ca urmare a refuzului emiterii titlului de despăgubire şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 6603 din 9 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii I.B.P. şi A.R.M.;

- a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în ceea ce priveşte Dispoziţia nr. 2068/2006 a Primăriei Focşani în termen de 6 luni de la comunicarea hotărârii;

- a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să transmită de îndată, după emitere, decizia reprezentând titlul de despăgubire către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor;

- a respins în rest acţiunea reclamanţilor;

- a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să plătească reclamanţilor suma de 4,3 lei cheltuieli de judecată parţiale.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că prin acţiune reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei C.C.S.D., în calitate de reprezentant al Statului român, la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul casă şi teren aferent în suprafaţă de 1.437,40 mp, situat în Focşani, B-dul G. (fosta str. K.), jud. Vrancea; că în anul 2006 a fost emisă Dispoziţia nr. 2068 din 18 octombrie 2006 a Primarului Municipiului Focşani, jud. Vrancea; că din anul 2006 până în 2011 pârâta nu a finalizat procedura legală prevăzută de Legea nr. 247/2005 privind emiterea titlului de despăgubiri; că este nejustificată nesoluţionarea cererii privind acordarea măsurilor reparatorii la circa 10 ani de la notificare şi la circa 5 ani de când dosarul se află la pârâtă, aceste termene neputând fi considerate rezonabile.

Instanţa a apreciat că solicitarea reclamanţilor în sensul obligării pârâtei la emiterea unei decizii reprezentând titlu de despăgubiri pentru imobilul în litigiu este întemeiată, obligaţia urmând a se executa în termen de 6 luni de la comunicarea hotărârii, pentru a putea fi finalizată atât procedura de verificare, cât şi cea a evaluării imobilului.

S-a constatat întemeiat şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei să transmită de îndată după emitere decizia reprezentând titlu de despăgubiri către A.N.R.P., apreciind că faţă de timpul extrem de mare scurs de la notificare se justifică preîntâmpinarea oricărei întârzieri pentru ca reclamanţii să intre în posesia despăgubirilor.

Cu privire la capătul de cerere privind acordarea unor daune morale, instanţa a reţinut că nu există niciun document din care să reiasă că pârâta refuză rezolvarea cererii reclamanţilor, în speţă fiind vorba doar despre nesoluţionarea cererii într-un termen rezonabil şi nu despre un refuz de soluţionare a cererii, iar această atitudine a pârâtei nu este de natură a crea daune de natură morală.

Instanţa de fond a respins în rest acţiunea reclamanţilor.

Cu privire la capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, instanţa a reţinut că onorariul apărătorului reclamanţilor nu poate fi acordat deoarece la dosarul cauzei nu se află decât o factură care nu atestă plata onorariului respectiv, având în vedere şi faptul că instanţa a admis numai în parte acţiunea reclamanţilor, respingând capătul de cerere privind plata daunelor morale, astfel că a acordat cheltuieli de judecată parţiale corespunzătoare capetelor de cerere admise.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 304¹ C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că sentinţa civilă recurată este netemeinică, având în vedere următoarele considerente:

Arată recurentul că în soluţionarea cauzei pe fond nu s-a avut în vedere principiul dreptului la apărare al părţilor şi implicit dreptul părţilor la un proces echitabil, consfinţite de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; că a solicitat la primul termen de judecată acordarea unui termen, în temeiul art. 156 alin. (1) C. proc. civ., respectiv pentru lipsă de apărare, temeinic motivată, dată fiind situaţia concretă menţionată, privind supra încărcarea temporară a instituţiei recurente cu un număr foarte mare de litigii în care este parte, raportat la numărul mic de angajaţi, astfel că posibilitatea de a realiza apărări temeinic motivate s-a diminuat considerabil.

Recurentul apreciază că, referitor la solicitarea formulată, instanţa de fond a reţinut că a existat un timp suficient pentru pregătirea apărării, fără a aprecia că în circumstanţele date, problematica instituţională prezentată mai sus ar fi constituit un motiv temeinic pentru acordarea unui termen în vederea formulării apărării, astfel că motivarea instanţei de fond de respingere a cererii pentru astfel de motive nu poate fi reţinută.

Se mai arată în motivele de recurs că instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că în speţă au fost încălcate dispoziţiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluţionare a cauzei, având în vedere că etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanţilor, dosarul a fost aprobat pe caz special în şedinţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din 26 mai 2011, potrivit art. 3 din Decizia nr. 2815/2008, a fost întocmit raportul de evaluare care a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, însoţit de dosarul de despăgubire nr. 32065/CC, reclamanţii au fost de acord cu concluziile raportului de expertiză tehnică evaluatorie întocmit de M.M. şi cu valoarea estimată pentru despăgubirea imobilului, respectiv suma de 829,460 RON, urmând ca în următoarea şedinţă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie supus spre aprobare raportul de evaluare întocmit în Dosarul de despăgubire nr. 32065/CC.

Recurentul critică sentinţa pronunţată, pe motiv că instanţa de fond a obligat Comisia Centrală la emiterea directă a deciziei conţinând titlul de despăgubire, în termen de 6 luni de la comunicarea hotărârii, fără a lua în considerare că impunerea unei astfel de obligaţii, cu trecerea peste etapele administrative, este nu numai nejudicioasă, dar poate conduce şi la conjuncturi juridice anormale, şi anume, existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, care nu poate fi pusă în executare, având în vedere aspectele legate de legalitatea dispoziţiei emise de entitatea notificată, devenind astfel aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea contenciosului administrativ.

Referitor la transmiterea deciziei la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, recurentul apreciază că o astfel de solicitare este lipsită de interes, având în vedere că deciziile Comisiei Centrale se înaintează din oficiu Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, iar în baza opţiunilor titularilor deciziei Comisiei Centrale, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor emite un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată.

În ceea ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată, recurentul arată că cererile formulate în baza Legii nr. 10/2001 sunt scutite de taxa de timbru, motiv pentru care solicită respingerea cheltuielilor de judecată ca neîntemeiate.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304¹ C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele art. 304 sau art. 304¹C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanţă reţinând în mod corect situaţia de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză şi realizând o încadrare juridică adecvată.

Legea nr. 247/2005 stabileşte procedura administrativă şi etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel fiind, în speţă sunt aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora:

- alin. (1): "Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.";

- alin. (2): "Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor."

- alin. (2¹): "Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta."

- alin. (2²): "Deciziile/dispoziţiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parţial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deţinute de entitatea învestită cu soluţionarea notificării;

- alin. (3): "În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central constituit prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.329/2003 va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentaţiilor depuse de către titularii deciziilor/dispoziţiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală şi care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi."

- alin. (4): "Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură."

- alin. (5): "Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare."

- alin. (6): "După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire."

Legiuitorul a menţionat în mod detaliat şi procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.

În mod expres, în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ, se menţionează că "în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare."

În alin. (8) se arată că dispoziţiile alin. (1) - (2) şi (7), care reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător şi deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, iar în cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflaţie.

Este necontestat că reclamanţii au solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să li se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, că procedura administrativă de restituire a imobilului în litigiu a început în anul 2001, iar, ca urmare, prin Dispoziţia nr. 2068 din 18 octombrie 2006, Primăria Municipiului Focşani, în calitate de entitate notificată, a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul precizat anterior reclamanţilor.

Dosarul de despăgubire a fost înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrat sub nr. 32065/CC la Secretariatul Comisiei, iar ulterior, la data de 7 martie 2011, prin contractul de cesiune de drepturi autentificat sub nr. 742, în favoarea reclamanţilor cesionari c-a cesionat de către cedentul C.D.A., total şi irevocabil, cota de 25% din drepturile ce îi revin conform Dispoziţiei nr. 2068 din 18 octombrie 2006.

În cauză s-a efectuat verificarea legalităţii măsurii de respingere a cererii de restituire în natură şi evaluarea imobilului, dar nu a fost finalizată procedura administrativă prin emiterea titlului de despăgubire.

Admiţând în parte acţiunea formulată de intimaţii-reclamanţi împotriva pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanţa de fond a susţinut, în esenţă, că este nejustificată nesoluţionarea cererii acestora privind acordarea masurilor reparatorii la circa 10 ani de la notificare şi la circa 5 ani de când dosarul se află la pârâtă, termene care nu pot fi considerate rezonabile, soluţie pe care instanţa de recurs o apreciază ca fiind legală şi temeinică.

Este adevărat că Titlul VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu prevede niciun termen limită pentru soluţionarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăseşte nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dar această situaţie nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluţionare să fie lăsată la voia autorităţii competente.

Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administraţiei publice, este principiul operativităţii, care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului general, dar şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acţioneze în mod prompt, eficace şi eficient.

În acest sens, trebuie menţionată Recomandarea CM (2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administraţii), ca administraţiile publice să acţioneze şi să-şi execute obligaţiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei şi cu interesele care există în cauza respectivă.

Într-adevăr, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din TVE, recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetăţenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetăţeni europeni.

Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparţial, corect şi într-un termen rezonabil.

Or, având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţie, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislaţia primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de faţă, cât şi în reglementările secundare - H.G. nr. 1.095/2005 şi Decizia nr. 2.815/2008, în cazul de faţă, referitoare la procedura de soluţionare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate şi nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare şi cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.

Pe de altă parte, trebuie menţionat şi faptul că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a statuat că termenul rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este pe deplin aplicabil şi în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluţionarea oricăror cereri de către organele administraţiei publice centrale sau locale.

Deci, în concluzie, instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că autorităţile administrative competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acţioneze într-un termen rezonabil pentru soluţionarea cererii intimaţilor-reclamanţi.

De asemenea, în raport cu data declanşării procedurii administrative - anul 2001 şi cu data înregistrării dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum şi în raport cu importanţa cauzei pentru intimaţii-reclamanţi, dar şi cu atitudinea de tergiversare manifestată de autorităţile administrative competente, rezultă că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autorităţile respective.

Or, în cauză, aşa cum s-a argumentat mai sus, autorităţile administrative competente sesizate cu soluţionarea cererii formulate de intimaţii-reclamanţi şi-au exercitat dreptul de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve cererea în litigiu, cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimaţii-reclamanţi.

Înalta Curte apreciază, în acord cu instanţa de fond, că nesoluţionarea dosarului într-un termen de aproximativ 10 ani de la notificare şi 5 ani de la înregistrarea la pârâtă şi neîndeplinirea obligaţiei de a emite un titlu de despăgubire, aduce o atingere evidentă noţiunii de bun garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că autoritatea recurentă este în culpă, pentru că nu a luat măsuri eficiente pentru soluţionarea cererii reclamanţilor şi, în consecinţă, a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală sub acest aspect.

Emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, ca atribuţie ce îi incumbă autorităţii pârâte în cadrul procedurii administrative prealabile, nu a fost îndeplinită nici în momentul pronunţării instanţei de fond şi nici până în momentul pronunţării deciziei de recurs.

Este binecunoscut în doctrină şi practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra şi nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil.

În speţă, faţă de situaţia de fapt expusă anterior, instanţa de recurs apreciază că atitudinea autorităţii pârâte nu respectă noţiunea de termen rezonabil, astfel cum aceasta rezultă din interpretarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Este de altfel cunoscut că la calcularea termenului rezonabil este luată în considerare toată perioada în care contestaţia unei persoane se află în faţa unei autorităţi administrative, aceasta neavând, în principiu, dreptul la un proces jurisdicţional, fiindu-i suspendat în această perioadă dreptul de acces la instanţă.

Având în vedere că intimaţii-reclamanţi au demarat procedura prevăzută de legile în materia restituirii bunurilor, în anul 2001, de importanţa cauzei pentru aceasta, dar şi atitudinea de tergiversare manifestată de autorităţile administrative competente, rezultă că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat că în speţă este vorba de încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cererii reclamanţilor.

În ceea ce priveşte critica recurentei cu privire la soluţia de obligare a acesteia de către instanţa de fond la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că, deoarece acţiunea reclamanţilor a fost admisă de către instanţa de fond, iar decizia reprezentând titlul de despăgubire în favoarea acestora nu a fost emisă până la pronunţarea sentinţei de către această instanţă, pârâta datorează reclamanţilor cheltuieli de judecată în raport de dispoziţiile art. 274 şi 275 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.

Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanţii au făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond, astfel că în mod corect pârâta a fost obligată la plata acestora în cuantum corespunzător înscrisurilor depuse la dosar.

Potrivit art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.

Din probele aflate la dosar nu rezultă că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ar fi recunoscut pretenţiile reclamanţilor la prima zi de înfăţişare, ci în întâmpinare a explicat motivele pentru care nu a dat curs cererilor reclamanţilor.

În raport de soluţia pronunţată, de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod corect a aplicat prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât cu privire la încălcarea principiului dreptului la apărare şi al dreptului părţilor la un proces echitabil prin faptul că instanţa nu a dispus la primul termen de judecată amânarea cauzei în baza art. 156 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere actele şi lucrările dosarului din care rezultă că pârâtul a avut la dispoziţie aproximativ 6 luni pentru a-şi pregăti apărarea şi a depune la dosar întâmpinare sau înscrisuri de care înţelege să se folosească în prezenta cauză.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.

În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speţă, nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei civile nr. 6603 din 9 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2013.

Procesat de GGC - NN

← ICCJ. Decizia nr. 405/2013. Contencios. Obligare emitere act...		ICCJ. Decizia nr. 422/2013. Contencios. Cetăţenie. Recurs →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

ICCJ. Decizia nr. 405/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs