ICCJ. Decizia nr. 412/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 412/2013

Dosar nr. 2610/2/2011

Şedinţa publică de la 29 ianuarie 2013

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată, reclamanta SC R.B.P. SRL a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generala a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, solicitând anularea Deciziei nr. 363 din 17 septembrie 2010 privind soluţionarea contestaţiei sale, înregistrată la D.FG.F.P. - M.B. din 6 iulie 2010, şi, pe cale de consecinţa, admiterea Contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. 393 din 25 martie 2010 şi împotriva Raportului de inspecţie fiscală din data de 22 martie 2010, întocmite de D.G.F.P. Mureş şi anularea actelor administrative menţionate.

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că în urma controlului de specialitate, efectuat la data de 06 ianuarie, 26 februarie, 05 martie, 08 martie, 10-12 martie, 15 martie şi 22 martie 2010 asupra documentelor sale contabile, inspectorii din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Mureş au întocmit Raportul de inspecţie fiscală din data de 22 martie 2010 şi, urmare acestui raport, s-a emis Decizia de impunere nr. 393 din 25 martie 2010, prin care au fost stabilite obligaţii fiscale de plată în sarcina sa, respectiv:

- suma de 7.535 lei cu titlu de impozit pe profit;

- suma de 1.676 lei cu titlu de majorări de întârziere;

- suma de 432.448 lei cu titlu de impozit pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi;

- suma de 111.750 lei cu titlu de majorări de întârziere.

Împotriva Deciziei de impunere nr. 393 din 25 martie 2010 şi împotriva Raportului de Inspecţie fiscală din data de 22 martie 2010 a formulat contestaţie, respinsă prin Decizia nr. 363 din 17 septembrie 2010 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.

Reclamanta a mai arătat că Decizia nr. 363 din 17 septembrie 2010, ca de altfel şi celelalte acte contestate, sunt supuse anulării în totalitate, fiind date cu încălcarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi ale art. 33 din O.G. nr. 92/2003.

Ceea ce are relevanţă în determinarea organului fiscal competent este faptul că prin art. 33 din O.G. nr. 92/2003, s-a indicat drept unic criteriu raza teritorială unde se află domiciliul fiscal al contribuabilului, dar şi faptul că prin art. 31 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 s-a definit expres şi fără nicio putinţă de interpretare, noţiunea de domiciliu fiscal al persoanelor juridice.

Ţinând cont de faptul că începând cu data de 2 noiembrie 2009 sediul social declarat se află în Bucureşti, str. Caloian Judeţu, de la data menţionată la aceeaşi adresă a început să se afle şi domiciliul fiscal al societăţii, în sensul art. 31 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, fiind lipsită de relevanţă culpa intimatei în netrimiterea sau în trimiterea cu întârziere a dosarului fiscal.

A apreciat reclamanta că întrucât inspecţia fiscală, ca şi emiterea titlului de creanţa, s-au făcut cu încălcarea unei norme imperative de competenţă, Decizia nr. 363 din 17 septembrie 2010, Raportul de inspecţie fiscală şi Decizia de impunere nr. 393 din 25 martie 2010 sunt lovite de nulitate absolută şi trebuie să fie anulate/ revocate.

Prin sentinţa civilă nr. 7787 din 20 decembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC R.B.P. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că în cursul procedurii de înregistrare a noului domiciliu fiscal, organul fiscal unde urmează a se stabili domiciliul fiscal este investit iniţial cu o cerere, la care contribuabilul ataşează acte doveditoare, iar ulterior dosarul fiscal este transferat (la cererea organului fiscal investit cu cererea de înregistrare) de la organul fiscal de la fostul domiciliu fiscal, după care se emite decizia de înregistrare a noului domiciliu fiscal.

Instanţa a reţinut că este firesc ca în perioada în care aceste demersuri sunt efectuate, competenţa de administrare să aparţină organului fiscal de la fostul domiciliul fiscal, şi nu organului fiscal care este investit doar cu o cerere, fără să aibă încă acces la dosarul fiscal al contribuabilului.

S-a mai reţinut de către instanţă în baza contractului încheiat cu reclamanta, societatea K.I.L. din Cipru a emis factura din 03 iunie 2009, în limba engleza, în valoare de 529.000 euro, cu explicaţia „servicii conform contractului din 12 martie 2009”, că SC R.B.P. SRL a virat suma de 529.000 euro cu dispoziţia de plata externa din 09 iunie 2009, iar comisarii Gărzii Financiare au considerat această cheltuială drept nedeductibilă fiscal la calculul profitului impozabil, deoarece societatea nu deţine documente din care să rezulte necesitatea şi realitatea prestării serviciilor respective.

S-a considerat suma de 529.000 lei ca reprezentând în fapt venit obţinut din România de un nerezident - persoană juridică care se supune dispoziţiilor art. 115 alin. (1) lit. i), art. 116 alin. (2) lit. c) şi art. 118 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

S-a reţinut în considerentele hotărârii recurate că în baza constatărilor Gărzii Financiare Mureş, D.G.F.P. Mureş a stabilit prin Decizia de impunere nr. 393 din 25 martie 2010, contestată, numai impozit pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi - persoane juridice nerezidente în suma de 424.409 lei, că reclamanta nu a contestat Nota de constatare din 20 noiembrie 2009 întocmită de Garda Financiară Mureş, societatea procedând la recalcularea impozitului pe profit aferent trimestrului II 2009 şi la depunerea declaraţiei rectificative din 02 martie 20010 pentru perioada respectivă, că societatea a evidenţiat suma în cauză în contabilitate în contul 628 „Alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi” şi nu în contul 409 „Furnizori-debitori”, cont cu ajutorul căruia, potrivit dispoziţiilor Ordin M.F.P. nr. 1752/2005, se ţine evidenţa contabilă a avansurilor acordate-furnizorilor pentru cumpărările de bunuri de natura stocurilor sau pentru prestări de servicii şi executări de lucrări.

S-a mai reţinut că potrivit prevederilor art. IV pct. 3 din contract, rezultă ca SC R.B.P. SRL are obligaţia sa plătească serviciile prestate de consultant fără ca acesta din urmă să încheie vreo tranzacţie, respectiv fără sa existe o finalitate a contractului, că reclamanta nu a făcut dovada încasării de la K.I.L. a sumei de 529.000 euro, pe care firma din Cipru ar fi trebuit sa o restituie în cazul în care nu reuşeşte să identifice niciun investitor şi nu a făcut dovada iniţierii vreunei proceduri legale de recuperare a sumei în cauză.

Instanţa de fond a apreciat că reclamanta nu a prezentat certificatul de rezidenţă fiscală eliberat de autorităţile fiscale cipriote, astfel încât nu sunt aplicabile prevederile convenţiei pentru evitarea dublei impuneri.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC R.B.P. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin recursul declarat s-a solicitat admiterea recursului, modificarea in totalitate a Sentinţei civile nr. 7787 din 20 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, iar pe fond admiterea acţiunii şi anularea Deciziei nr. 363 din 17 septembrie 2010 privind soluţionarea contestaţiei formulate de SC R.B.P. SRL, înregistrată la D.FG.F.P. - M.B. din 6 iulie 2010 şi, pe cale de consecinţă, admiterea contestaţiei formulata împotriva Deciziei de impunere nr. 393 din 25 martie 2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, împotriva sumelor stabilite şi înscrise de organul fiscal în titlul de creanţă, precum şi împotriva Raportului de inspecţie fiscală din data de 22 martie 2010, întocmite de A.N.A.F. - D.G.F.P. Mureş şi a sumelor înscrise în acesta şi anularea/ revocarea actelor administrative menţionate.

În motivarea recursului declarat s-a arătat că Sentinţa civilă nr. 7787 din data de 20 decembrie 2011 este nelegală şi netemeinică, impunându-se modificarea ei în totalitate pentru următoarele motive de nelegalitate:

- Sentinţa civilă nr. 7787 din 20 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa ignorând obligaţia de a stărui prin toate mijloacele pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale;

- Sentinţa civilă nr. 7787 din 20 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cuprinde motive străine de natura pricinii, în condiţiile în care acţiunea a fost respinsă în baza unor considerente care nu au nicio legătura cu motivele pentru care s-a solicitat anularea Deciziei nr. 363 din 17 septembrie 2010.

Recurenta arată că raportat la aceste dispoziţii, la obligaţia de a avea un rol activ în soluţionarea cauzei si mai ales la aceea de a preveni orice greşeala privind aflarea adevărului, Instanţei ii revenea obligaţia unei corecte şi atente verificări a temeiurilor de drept reţinute, raportat la problematica dedusă judecăţii.

Recurenta apreciază că în pofida susţinerilor eronate ale instanţei de fond, în cauza de faţă nu suntem în prezenta unei „situaţii tranzitorii", căreia să-i fie aplicabile temeiurile de drept reţinute de prima instanţă, că raportat la modificările actelor constitutive reclamantei, schimbarea sediului social din Loc. Livezeni, Jud. Mureş, în Bucureşti, str. Caloian Judeţu, s-a realizat încă din data de 02 noiembrie 2009 şi prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., începând cu această dată (02 noiembrie 2009) şi domiciliul fiscal al societăţii a început să se afle la noua adresa declarată, fiind lipsită de relevanţă culpa D.G.F.P. Mureş în netrimiterea sau în trimiterea cu întârziere a dosarului fiscal.

Recurenta arată că prevederile pct. 3 din Ordinul M.F.P. nr. 419/2007 nu sunt incidente în cauza dedusă judecaţii, având vedere că aceasta îşi modificase deja sediul social cu mult timp înainte de emiterea deciziei de impunere nr. 393 din 25 martie 2010, iar procedurile de schimbare a sediului social şi implicit a domiciliului fiscal, erau finalizate încă de la data de 02 noiembrie 2009.

Aşa fiind, se arată că prevederile Ordinul M.F.P. nr. 419/2007, se aplică în sens contrar celor reţinute de instanţa fondului, întrucât potrivit acestor dispoziţii, odată finalizată procedura de schimbare a sediului social, a încetat şi competenţa de administrare care ii revenea organului fiscal de la vechiul sediu social.

Apreciază recurenta că şi în cazul în care, prin absurd, s-ar aprecia că procedurile de modificare a sediului şi domiciliului fiscal nu erau finalizate până la data emiterii Deciziei de impunere nr. 393 din 25 martie 2010, normele invocate (pct. 31.1., 31.3, 31.9 din H.G. nr. 1050/2004 şi pct. 3 din Ordinul M.F.P. nr. 419/2004) sunt ineficiente, neputând adăuga la lege.

Apreciază recurenta că instanţa de fond trebuia să înlăture aplicarea dispoziţiilor H.G. nr. 1050/2004 şi cele ale Ordinul M.F.P. nr. 419/2007, întrucât prin acesta se modifica în mod nelegal legea sub aspectul noţiunii de „domiciliu fiscal al unei persoane juridice”, iar aceste norme au rostul doar de a organiza aplicarea actului normativ si nu de a modifica un act normativ ori de a adăuga la lege.

Recurenta critică sentinţa atacată şi pentru faptul că aceasta cuprinde motive străine de natura pricinii, în condiţiile în care acţiunea a fost respinsă în baza unor considerente care nu au nici o legătură cu motivele pentru care s-a solicitat anularea Deciziei nr. 363 din 17 septembrie 2010. Astfel, unul dintre considerentele pentru care prima instanţa a respins acţiunea a fost acela că „reclamanta nu a prezentat certificatul de rezidenta fiscala eliberat de autorităţile fiscale cipriote, astfel încât nu sunt aplicabile prevederile convenţiei pentru evitarea dublei impuneri", or aceasta motivare nu are nicio relevanţă în prezenta cauză, întrucât nici prin Raportului de inspecţie fiscală, nici prin Decizia de impunere nr. 393 din 25 martie 2010 şi nici prin Decizia nr. 363 din 17 septembrie 2010 nu s-a pus în discuţie necesitatea ca societatea K.I.L. să prezinte plătitorului de venit certificatul de rezidenţă fiscală eliberat de autorităţile fiscale din Cipru, şi nici împrejurarea că reclamanta ar fi invocat în vreun fel aplicarea prevederilor convenţiei de evitare a dublei impuneri. Pe cale de consecinţă, nici în cererea de chemare în judecată nu s-a invocat vreun motiv de nelegalitate sau netemeinicie întemeiat pe certificatul de rezidenţă fiscală sau pe convenţia de evitare a dublei impuneri.

Recurenta apreciază hotărârea recurată ca fiind neîntemeiată, în condiţiile în care, independent de modul în care societatea a evidenţiat în contabilitate suma de 529.000 euro plătită societăţii K.I.L. - („în contul 628 - alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi si nu in contul 409 - furnizori-debitori”), aceasta a fost plătită conform art. IV pct. 3 din contractul de consultanta si intermediere imobiliară din data de 12 martie 2009, cu titlu de avans, iar potrivit regulilor de interpretare gramaticală cât şi potrivit înseşi prevederilor C. fisc., prin noţiunea de avans se înţelege orice plată efectuată înainte de data la care intervine faptul generator, adică înainte de data la care se prestează serviciul.

Or, raportat atât la prevederile contractuale, cât şi la cele legale (Art. 116 alin. (1) C. fisc.) suma de 529.000 euro nu a reprezentat venit impozabil ci avans temporar afectat de o condiţie rezolutorie şi aceasta suma plătită cu titlu de avans ar fi devenit venit obţinut din România de un nerezident numai in condiţiile şi la data expirării termenului de 12 luni prevăzut pentru executarea contractului, dacă s-ar fi reuşit identificarea de către consilierul imobiliar a unui investitor care să corespundă criteriilor de eligibilitate prevăzute în contract, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Recurenta învederează faptul că în mod contrar celor susţinute de instanţa fondului, iniţiase deja la data pronunţării hotărârii, procedurile legale de recuperare a sumei în cauză, sens în care a formulat împotriva societăţii K.I.L., în faţa instanţelor judecătoreşti române, o cerere de emitere a unei ordonanţe de plată, conform prevederilor O.U.G. nr. 119/2007.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile legale aplicabile, Curtea îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Printr-un prim motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală nr. 393 din 25 martie 2010, a fost emisă de un organ fiscal necompetent, respectiv de D.G.F.P. Mureş, deoarece la data emiterii deciziei, recurenta avea un nou sediu fiscal.

Această susţinere însă, urmează a fi înlăturată ca nefondată, în condiţiile în care, aşa cum rezultă din probele administrate, la data de 25 martie 2010 (data emiterii deciziei contestate) recurenta-reclamantă nu era înregistrată la noul organ fiscal şi nu era emisă decizia de înregistrare a noului domiciliu fiscal de către A.F.P. Sector 3 Bucureşti.

Este adevărat că începând din luna noiembrie 2009 recurenta-reclamantă şi-a schimbat domiciliul fiscal din Judeţul Mureş în Bucureşti Sector 3, dar aşa cum rezultă din cuprinsul actelor contestate, atât la data iniţierii inspecţiei fiscale efectuată de D.G.F.P. Mureş, cât şi la data finalizării acesteia, recurenta-reclamantă nu era înregistrată la noul organ fiscal (A.F.P. Sector 3) şi nici nu era emisă decizia de înregistrare a noului domiciliu fiscal, devenind astfel incidente dispoziţiile pct. 31.1, 31.3. - 31.9. din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. aprobat prin H.G. nr. 1050/2004.

Astfel, potrivit dispoziţiilor pct. 31.9. din Normele mai sus amintite, „Înregistrarea în registrul contribuabililor de la noul organ fiscal, precum şi scoaterea din registrul contribuabililor de la vechiul organ fiscal, se operează cu data comunicării deciziei prevăzute la pct. 31.8. Până la data la care s-au operat modificările în registrul contribuabililor, competenţa pentru soluţionarea oricărei probele privind administrarea, revine organului fiscal de la vechiul domiciliu fiscal”.

Or, în cauza dedusă judecăţii, dosarul fiscal al societăţii recurente a fost transmis de către D.G.F.P. Mureş organului fiscal în a cărei rază teritorială se află noul domiciliu fiscal la data de 21 iunie 2010, deci ulterior emiterii deciziei contestate.

În aceste condiţii, în mod corect a reţinut prima jurisdicţie că devin incidente şi dispoziţiile Ordinul M.F.P. nr. 419/2007 pentru aprobarea procedurii de schimbare a sediului social, precum şi pentru aprobarea formularului „Decizie de înregistrare a sediului social şi a domiciliului fiscal”, în raport de care: „competenţa de administrare a comercianţilor care îşi modifică sediul social, revine, până la finalizarea procedurii de schimbare a sediului sau domiciliului fiscal, organului fiscal de la vechiul sediu social” (pct. 3 din Ordinul M.F.P. nr. 419/2007).

Rezultă aşadar, că în cauză, deşi societatea recurentă şi-a schimbat sediul social din judeţul Mureş în Bucureşti Sectorul 3, în luna noiembrie 2009, până la finalizarea procedurii de schimbare a sediului social şi a domiciliului fiscal, respectiv până la data comunicării deciziei de înregistrare a noului domiciliu fiscal, organul fiscal de la vechiul domiciliu fiscal şi anume, D.G.F.P. Mureş este organul fiscal competent pentru administrarea impozitelor, taxelor contribuabililor şi a altor sume datorate bugetului de stat.

Printr-un alt motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că în mod greşit prima instanţă a reţinut că suma de 529.000 euro reprezintă un venit impozabil, deoarece această sumă a fost achitată cu titlu de „avans”, potrivit contractului de consultanţă şi intermediere imobiliară din data de 12 martie 2009, fiind astfel un „venit temporar” afectat de o condiţie rezolutorie.

Cu privire la această susţinere ce urmează a fi înlăturată ca nefondată, Curtea constată următoarele:

La 12 martie 2009 a fost încheiat un contract de consultanţă şi intermediere imobiliară între societatea recurentă pe de o parte, în calitate de beneficiar, şi societatea K.I.L. Cipru în calitate de consultant imobiliar, având ca obiect prestarea unor servicii legate de prezentarea de oferte de cumpărare/ cesionare a proiectului rezidenţial „Panorama rezident”.

Potrivit art. IV din contract: „1. Onorariul consultantului imobiliar este de 750.000 euro din care se va achita o primă rată în sumă de 529.999 euro. Art. V din acelaşi contract prevede în mod expres că „în cazul în care în termenul de 12 luni prevăzut pentru executarea contractului, consilierul imobiliar nu reuşeşte să identifice nici un investitor… consultantul imobiliar se obligă să restituie prima rată încasată din onorariu.

În baza acestui contract societatea K.I.L. Cipru a emis factura din 3 iunie 2009 în valoare de 529.000 euro, iar ulterior societatea recurentă a virat suma de 529.000 euro cu dispoziţia de plată externă din 9 iunie 2009.

Rezultă aşadar, că susţinerea recurentei în sensul că suma de 529.000 euro reprezintă un avans, nu are nici un suport probator, ea fiind în fapt o primă rată din onorariul stabilit prin contractul mai sus amintit.

Recurenta-reclamantă a evidenţiat această sumă în contabilitate în contul 628 „alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi” şi nu în contul 409 „Furnizori-debitori”, aşa cum ar fi trebuit în raport de natura acestei sume ca fiind un venit impozabil.

De menţionat este faptul că la data finalizării inspecţiei fiscale (22 martie 2010, data emiterii deciziei contestate) termenul prevăzut pentru executarea contractului la art. V, respectiv 12 luni era expirat, ceea ce presupunea ca societatea recurentă să facă dovada încasării sumei de 521.000 euro de la societatea K.I.L., dovadă care însă nu a fost făcută.

În aceste condiţii, în mod corect s-a reţinut în actul fiscal contestat că devin incidente dispoziţiile art. 115 alin. (1) lit. i), art. 116 alin. (2) lit. c) şi art. 118 alin. (2) din C. fisc.

În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute şi având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC R.B.P. SRL Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 7787 din 20 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2013.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 412/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs