ICCJ. Decizia nr. 414/2013. Contencios. Amendă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti (art.24 din Legea nr.554/2004 ). Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 414/2013

Dosar nr. 6061/2/2011

Şedinţa publică de la 29 ianuarie 2013

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 2098 din 23 martie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul T.D., în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, şi S.N., F.D., B.D., G.F. şi N.M., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin acţiunea formulată, reclamantul T.D. a chemat în judecată pe pârâţii Ministrul Economiei Comerţului şi Mediului de Afaceri, I.A., N.S. - Secretar General, D.F. - Director General al Direcţiei Generale Contabilitate-Financiar, D.B. - Director General Adj. al Direcţiei Generale Contabilitate-Financiar, F.G. - Şef serviciu Financiar-Contabilitate şi M.N. - inspector la Serviciul salarizare, solicitând:

- Aplicarea unei amenzi procesual-administrative în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, conducătorului autorităţii publice pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 24 alin. (1) din acelaşi act normativ, în ce priveşte nepunerea în executare în termen de cel mult 30 de zile a unei hotărâri rămasă irevocabilă.

- Obligarea celorlalţi pârâţi, în temeiul art. 16 din Legea nr. 554/2004, în solidar cu conducătorul autorităţii publice în cauză, la plata despăgubirilor solicitate, pentru refuzul şi nepăsarea acestora de a rezolva cererea sa în termen legal, care este referitoare la un drept subiectiv şi un interes legitim, prevăzut de lege şi consfinţit şi de o sentinţă civila rămasă irevocabilă.

- Despăgubiri materiale pentru întârziere în sumă de 5.000 RON;

- Daune morale 1.000 RON;

- Cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 4432 din 11 decembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă, prin Decizia nr. 1663 din 22 martie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus printre altele:

- Obligarea pârâtei la anularea în parte a Ordinului MEC nr. 575 din 13 noiembrie 2006 şi implicit la emiterea unui nou ordin prin care să fie reîncadrat în funcţia deţinută la data de 14 noiembrie 2006;

- Obligarea pârâtei la plata, către reclamant a diferenţelor salariale între drepturile cuvenite conform funcţiei deţinute până la 14 noiembrie 2006 şi cele efectiv primate după acest moment, suma indexată, majorată şi recalculată potrivit legii, precum şi la plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat (aici intrând stimulentele primite de către toţi Directorii din instituţie, aferent funcţiei şi salariului lor, precum şi alte sporuri).

După cum se poate constata cu uşurinţă hotărârea la care a făcut referire, rămasă irevocabilă, trebuia pusă în executare întocmai şi de bună voie până cel târziu la data de 22 aprilie 2011.

La o succintă analiza se poate constată următoarele:

Ordinul nr. 1095 prin care a fost repus în funcţia de director general adjunct, a fost emis în data de 26 mai 2011, adică la peste 30 de zile de când trebuia pusă în executare hotărârea invocată.

Drepturile băneşti la care a fost obligată pârâta nu au fost primite de reclamant nici până la data formulării prezentei cereri, trecând peste 60 de zile, de când hotărârea devenită irevocabilă trebuia pusă în executare.

Demn de remarcat mai este faptul că înainte de a se adresa instanţei a încercat soluţionarea amiabilă a acestei probleme, generate în exclusivitate de reprezentanţii pârâtei, care nu numai că au manifestat un dispreţ total faţă de lege, Constituţie şi persoana sa, dar şi faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ignorând pur şi simplu şi refuzând executarea unui titlu executor în înţelesul legii.

Culmea paradoxului este faptul că din datele pe care le are deşi a rezultat, în mod indubitabil, că domnul ministru I.A. a fost de acord, în calitate ordonator principal de credite, să pună în executare aceasta hotărâre irevocabilă, ceilalţi pârâţi considerându-se deasupra legii prin comportamentul lor faţă de lege şi conducătorul instituţie, au tergiversat în mod voit punerea în executare a unui titlu executor.

În faţa acestei evidenţe apare pe deplin justificat să solicite obligarea acestora la plata despăgubirilor solidar cu autoritatea publică.

În raport cu cele invocate se face precizarea că;

- Pârâtul N.S., ca Secretar General, are în subordine şi răspunde de activitatea Direcţiei Generale Contabilitate-Financiar acesta fiind informat şi cunoscând situaţia de fapt. În plus a avizat nota care a fost supusă spre aprobare Ministrului;

- Pârâta D.F., este Director General al Direcţiei Generale Contabilitate-Financiar şi nu numai că are în coordonare aceasta Direcţie Generală, dar a semnat alături de secretarul general nota care a fost supusă spre aprobare ministrului.

- Pârâtul D.B., director general adjunct al Direcţiei Generale Contabilitate-Financiar, răspunde şi are în coordonare activitatea privind efectuarea plăţilor în astfel de cazuri, domnia sa recunoscând acest lucru în faţa Directorului de Cabinet al Ministrului;

- Pârâta F.G., şef Serviciu Financiar-Contabilitate a reţinut documentaţia primită care era aprobată de domnul Ministru şi refuză întocmirea documentaţiei aferente care are ca finalitate plata propriu-zisă;

- Pârâta M.N., inspector la Serviciul Salarizare refuză să întocmească calculul drepturilor băneşti care urmează a fi plătite şi documentaţia aferenta alături de numita F.G., obstrucţionând în acest fel cu bună ştiinţă punerea în executare a unei hotărâri irevocabile.

În ce priveşte acordarea de daune morale şi acest capăt de cerere apare ca pe deplin justificat solicitarea făcută în acest sens fiind temeinică şi legală.

Potrivit art. 998 C. civ., "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărei greşeală s-a ocazionat a-l repara".

Demn de remarcat este şi faptul că art. 998 şi 999 C. civ. nu face o distincţie care să privească natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului impunându-se clar interpretarea că textele invocate se referă la orice fel de prejudiciu, adică atât patrimonial, cât şi nepatrimonial.

În ce priveşte domeniul personalităţii umane încălcate, prejudiciile nepatrimoniale sunt acelea cauzate personalităţii fizice, personalităţii afective şi personalităţii sociale, iar daunele morale reprezintă în realitate suferinţe de ordin fizic şi psihic.

Or, în cauză, demnitatea, onoarea, prestigiul sau profesional au fost grav afectate prin măsura ilegală, discriminatorie şi abuziva luată împotriva sa. La acestea se adaugă faptul că în materie de daune morale, acordarea acestora rămâne la aprecierea instanţei, aceste daune nefiind daune cu caracter patrimonial, situaţie în care şi această problemă trebuie abordat distinct în funcţie de situaţia de fapt, presiunile şi traumele psihice la care a fost supus reclamantul.

În plus trebuie avut în vedere că prin abuzurile săvârşite la adresa sa a rezultat şi crearea unor importante daune materiale.

În raport cu cele invocate, în materie de daune morale, solicita să se mai reţină şi faptul că răspunderea civilă este tocmai acel mijloc de înlăturare a încălcării unui drept, autorul faptei ilicite şi dăunătoare fiind chemat şi obligat să-l repare.

La 30 august 2011, pârâtul B.D. a invocat excepţia de inadmisibilitate a capătului 2 din cererea de chemare în judecată, respectiv a acţiunii îndreptată împotriva sa, având în vedere dispoziţiile exprese ale art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

În concluzie, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor citate, cererea de chemare în judecată formulată în temeiul art. 25 cu referire la art. 24 alin (1) şi (2¹) din Legea nr. 554/2004 se soluţionează în contradictoriu cu subiectul de drept prevăzut expres de textele de lege citate, şi anume conducătorul autorităţii publice, obligat să execute hotărârea definitivă şi irevocabilă pronunţată de instanţa de contencios administrativ şi nu cum în mod greşit a înţeles reclamantul care şi-a întemeiat capătul 2 al cererii de chemare în judecată în temeiul art. 16 din Legea nr. 554/2004.

De altfel, interpretând şi dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 şi prin raportare la prevederile art. 26 din aceeaşi lege, care prevăd posibilitatea pe care o are conducătorul autorităţii publice obligat la plata sancţiunii amenzii pe zi de întârziere de a îndrepta cu acţiune împotriva celor vinovaţi de neexecutarea hotărârii, potrivit dreptului comun, solicită admiterea excepţiei invocate.

În drept, invocă dispoziţiile art. 156 C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 6 pct. 1 teza 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respective ale art. 26 şi art. 25 cu referire la art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004.

La 14 octombrie 2011, pârâţii N.S., D.F., D.B., F.G. şi M.N. au depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, pârâţii au arătat că prin Sentinţa civilă nr. 4432 din 11 decembrie 2009, rămasă irevocabilă la data de 22 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a dispus:

- anularea în parte a Ordinului MEC nr. 575/2006, în ceea ce priveşte desfiinţarea postului de director adjunct din cadrul Direcţiei Generale Contabilitate-Financiar;

- obligarea la reîncadrarea reclamantului în funcţia deţinută la data de 14 noiembrie 2006;

- obligarea la plata către reclamant a diferenţelor salariate existente între drepturile cuvenite funcţiei până la data de 14 noiembrie 2006 şi cele efectiv primite după acest moment, sume indexate şi majorate.

Prin urmare, în baza Sentinţei nr. 4432 din 11 decembrie 2009 existau două obligaţii;

- obligaţia de a emite un ordin prin care să dispună reîncadrarea reclamantului pe postul de director adjunct în cadrul Direcţiei Generale contabilitate Financiar;

- obligaţia de a plăti reclamantului diferenţele salariale dintre drepturile băneşti încasate ulterior momentului 14 noiembrie 2006 şi cele ce i s-ar fi cuvenit acestuia pentru ocuparea funcţiei de director adjunct.

Din probele administrate, Curtea reţine că prin Sentinţa civilă nr. 4432 din 11 decembrie 2009, rămasă irevocabilă la data de 22 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a dispus:

- anularea în parte a Ordinului MEC nr. 575/2006, în ceea ce priveşte desfiinţarea postului de director adjunct din cadrul Direcţiei Generale Contabilitate-Financiar;

- obligarea paratului Ministerul Economiei la reîncadrarea reclamantului în funcţia deţinută la data de 14 noiembrie 2006;

- obligarea paratului Ministerul Economiei la plata către reclamant a diferenţelor salariate existente între drepturile cuvenite funcţiei până la data de 14 noiembrie 2006 şi cele efectiv primite după acest moment, sume indexate şi majorate şi la plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat.

Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, executarea hotărârilor definitive şi irevocabile se face, în cel mult 30 de zile de la momentul rămânerii irevocabilă a hotărârii.

În vederea reîncadrării reclamantului pe funcţia de director adjunct în cadrul Direcţiei Generale Contabilitate-Financiar, era necesar ca această funcţie să fie reînfiinţată (pentru că altfel nu ar fi avut pe ce funcţie să-l reintegreze).

În ceea ce priveşte reînfiinţarea funcţiei, această operaţiune putea fi îndeplinită doar cu respectarea dispoziţiilor art. III din O.U.G. nr. 229/2008, raportate la dispoziţiile art. 112 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 şi la dispoziţiile art. XVI din Legea nr. 161/2003, potrivit cu care, numărul total al funcţiilor publice de conducere din cadrul oricărei autorităţi sau instituţii publice, este de maxim 12% din numărul total al funcţiilor publice.

În acest sens, având în vedere faptul că funcţia de Director Adjunct în cadrul Direcţiei Generale contabilitate Financiar este o funcţie de conducere (motiv pentru care a şi fost desfiinţată în cursul anului 2006), în vederea reînfiinţării acesteia, a fost necesară transformarea unei funcţii publice vacante (consilier clasă I) din cadrul Direcţiei Generale Planificare şi Dezvoltare Economică - Compartimentul Sisteme Informatice. În funcţia publică de conducere director general adjunct în cadrul Direcţiei Generale Financiar-Contabil.

Mai mult, în vederea efectuării acestei transformări a fost necesar avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Public (obligaţie legală ce rezultă din cuprinsul art. III alin. (2) din O.U.G. nr. 229/2008).

Prin urmare, abia la momentul obţinerii avizului din partea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Public a fost posibilă emiterea Ordinului nr. 1095 din 26 mai 2011, prin care a fost reînfiinţată funcţia de Director Adjunct în cadrul Direcţiei Generale Contabilitate Financiar şi s-a dispus reîncadrarea reclamantului pe această funcţie.

Plata diferenţelor salariale se putea face:

- doar ulterior emiterii ordinului de reintegrare (pentru că abia atunci s-ar fi putut calcula perioada exactă pentru care trebuie acordate aceste diferenţe);

- şi doar dacă, la acel moment (al emiterii ordinului de reintegrare), în contul cheltuieli personal al instituţiei, exista disponibil. În măsura în care la acel moment nu exista disponibil suficient în acel cont, plata nu s-ar fi putut realiza (fără ca acest lucru să se datoreze vinei vreunei persoane).

Pe de altă parte, plata acestor diferenţe salariale nu s-ar fi putut realiza în lipsa unui referat întocmit în vederea aprobării de către ordonatorul de credite a plăţii respective. Acest referat a fost înregistrat la minister în data de 6 mai 2011 şi a ajuns la Direcţia Generală Financiar contabil (direcţia care putea efectua plata) în data de 15 iunie 2011.

Cu toate acestea, întrucât la data de 15 iunie 2011, în contul cheltuieli de personal al instituţiei nu exista disponibil, plata diferenţelor salariale s-a putut efectua abia la data de 8 iulie 2011 (prin OP-ul din 8 iulie 2011).

Curtea considera ca amenda prevăzută la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are rolul unei măsuri de constrângere, iar nu rolul unei sancţiuni.

De acea, în măsura în care, la momentul soluţionării acţiunii în instanţă, hotărârea judecătorească a fost deja dusă la îndeplinire, cerere prin care se solicită aplicarea amenzii nu mai este întemeiată. Cu alte cuvinte, amenda prevăzută la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, poate fi aplicată doar în măsura în care, la momentul soluţionării cauzei, instanţa ar reţine faptul că obligaţia dispusă printr-o hotărâre judecătorească nu a fost încă adusă la îndeplinire.

După momentul aducerii la îndeplinire a obligaţilor dispuse prin hotărâri judecătoreşti, singurul lucru pe care persoana vătămată îl mai poate solicita, este acordarea de daune interese.

Amenda prevăzută la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai în măsura în care obligaţia dispusă printr-o hotărâre judecătorească nu a fost adusă la îndeplinire din culpa conducătorului sau personalului autorităţii publice.

În acest sens, deşi textul legal stabileşte că obligaţiile dispuse prin hotărâri judecătoreşti trebuie aduse la îndeplinire în cel mult 30 de zile de la momentul rămânerii definitive şi irevocabile a respectivei hotărâri, datorită i) situaţiei faptice existente şi a ii) cadrului legal incident, era imposibil ca Ministerul Economiei şi Comerţului să poată aduce la îndeplinire, în termen de 30 de zile, obligaţia de reintegrare a reclamantului pe postul deţinut anterior de acesta.

Astfel, pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei de reintegrare trebuiau îndeplinite următoarele condiţii:

- identificarea unei funcţii de conducere vacante (existenţa în cadrul unei alte direcţii) care să fie transformată în funcţia de Director Adjunct al Direcţiei Generale Contabilitate Financiar (deoarece reînfiinţarea acestei funcţii trebuia să se realizeze în condiţiile art. III din O.U.G. nr. 229/2008, raportate la dispoziţiile art. 112 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 şi la dispoziţiile art. XVI din Legea nr. 161/2003);

- obţinerea unui aviz din partea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Public (obligaţie legală ce rezultă din cuprinsul art. III alin. (2) din O.U.G. nr. 229/2008);

- emiterea unui ordin prin care să se decidă reînfiinţarea postului şi reintegrarea reclamantului pe acest post.

Or, efectuarea tuturor acestor paşi obligatorii a fost necesar un interval de timp mai mare de 30 de zile.

Prin urmare, este adevărat că ordinul de reintegrare a fost emis cu depăşirea termenului de 30 legal de zile, însă acest lucru nu s-a datorat culpei conducătorului sau funcţionarilor publici, ci s-a datorat necesităţii respectării legii (prin parcurgea mai multor proceduri).

În aceste condiţii, este evident faptul că conducătorul autorităţii publice nu poate fi sancţionat cu amenda prevăzută la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât lipseşte elementul vinovăţiei/culpei.

În privinţa despăgubirilor, Curtea de apel a constatat că potrivit art. 16 din Legea nr. 554/2004, pot fi chemate în justiţie şi acele persoane care se fac vinovate de refuzul de a soluţiona o cerere referitoare la un drept subiectiv sau un interes legitim.

În acest sens, reclamantul avea obligaţia de a face dovada, pentru fiecare în parte dintre pârâţi, existenţei unei cereri căreia părţii să nu-i fi dat curs în mod nejustificat.

Cu toate acestea, analizând actele depuse la dosar, se poate observa faptul că reclamantul nu a făcut, în niciun fel, dovada refuzului pârâţilor de a da curs cererilor formulate de acesta.

Mai mult, îndeplinirea obligaţiei de reintegrare ţinea exclusiv de persoana conducătorului autorităţii publice (acesta fiind cel care avea competenţele necesare în vederea emiterii ordinului de reintegrare), iar nu de persoana subsemnaţilor.

Pe de altă parte, demersurile necesare în vederea efectuării plăţii diferenţelor salariale, puteau fi făcute doar după emiterea ordinului de reintegrare (deoarece abia la acel moment s-ar fi putut stabili perioada exactă pentru care trebuie calculate şi acordate aceste diferenţe).

Privitor la cererea formulată de către reclamant, se poate observa faptul că acesta solicită despăgubiri materiale în cuantum de 5.000 RON şi despăgubiri morale în cuantum de 1.000 RON, însă fără a face în vreun fel dovada existenţei şi întinderii unui eventual prejudiciu.

Mai mult, având în vedere faptul că aceste despăgubiri sunt solicitate care urmare a presupusei neîndepliniri a obligaţiei de plată a diferenţelor salariale, eventualul prejudiciu material suferit de către reclamant ar putea fi reprezentat tocmai de valoarea acestor diferenţe salariale. Or, aşa cum rezultă şi din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, aceste diferenţe au fost deja plătite reclamantului prin OP-ul nr. 1339 din 8 iulie 2011.

Pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâţilor era necesar ca reclamantul să fi făcut dovada săvârşirii cu vinovăţie (din culpă) a unei fapte ilicite.

Or, faptul că reclamantului i-au fost plătite drepturile salariale abia la data de 8 iulie 2011, nu este o împrejurare care să poată fi imputată pârâţilor, având în vedere următoarele aspecte:

- plata diferenţelor salariale nu putea fi făcută decât după emiterea ordinului de reintegrare (doar atunci putea fi calculată perioada exactă avută în vedere); or faptul că ordinul de reintegrare a fost emis la data de 26 mai 2011 (cu depăşirea termenului de 30 de zile) nu este imputabil subsemnaţilor:

- chiar şi după emiterea ordinului de reintegrare, plata diferenţelor salariale putea fi făcută doar în condiţiile în care, în contul destinat cheltuielilor de personal, există disponibil necesar pentru efectuarea aceste plăţi; or, faptul că ulterior emiterii ordinului şi avizării referatului de efectuare a plăţii. în contul cheltuielilor de personal nu existau sume suficiente în vederea efectuării acestei plăţi, nu este, de asemenea, o împrejurare imputabilă subsemnaţilor.

Mai mult, aşa cum se poate observa şi din cuprinsul înscrisurilor aflate la dosar, pârâţii au luat toate măsurile necesare în vederea aducerii la îndeplinire a dispozitivului Sentinţei civile nr. 4432 din 11 decembrie 2009.

Din aceste motive, în baza textelor de lege menţionate, Curtea a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri reclamantul T.D. a formulat cerere de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 299, 404 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că sentinţa pronunţată în cauză a fost dată într-o totală contradicţie cu prevederile art. 4 alin. (1) raportat la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Reclamantul a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună modificarea în tot a Sentinţei civile nr. 2098 din 23 martie 2012 care este nu numai netemeinică şi nelegală dar într-o totală contradicţie cu legea, situaţia de fapt şi probele din dosar precum şi cu art. 1 alin. (5) din Constituţie şi practica în materie urmând ca pe fond acţiunea să fie admisă aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

În practică şi literatura juridică de specialitate, raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, s-a stabilit în mod constant că termenul de 30 de zile prevăzut de lege în astfel de cazuri se calculează de la data pronunţării deciziei civile prin care o hotărâre judecătoreasca pronunţată în recurs devine irevocabilă.

La aceste considerente se adaugă şi faptul că, orice alte discuţii sau puncte de vedere contrare sunt străine nu numai de lege, dar şi de practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Sentinţa civilă atacată a fost dată de către instanţa de fond cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii schimbându-se în înţelesul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Practic, la motivarea Sentinţei civile nr. 2098 din 23 martie 2012 instanţa nu a avut în vedere Sentinţa civilă nr. 4432 din 11 decembrie 2009 rămasă irevocabilă şi nici art. 24 alin. (1) raportat la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. În plus, din moment ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a menţinut aceasta, orice altă interpretare este lipsită de obiect. La aceasta se adaugă şi faptul că orice scuză invocată de pârâţi nu poate fi primită decât dacă este în cadrul legal ori în cauză legea este clară şi nu poate fi interpretată. În plus aici pot fi reluate toate considerentele invocate mai sus.

Hotărârea atacată şi criticată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii fiind îndeplinite întru totul şi cerinţele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

La o scurtă analiză a sentinţei civile atacate se poate constata că aceasta se bazează pe interpretări proprii ale legii făcute de instanţa de fond prin care în pag. 3, 4, 5 şi 6 se aduce practic adăugiri la lege.

De asemenea motivele invocate sunt nu numai contradictorii dar şi străine de natura pricinii, neputând fi primite, aceste aprecieri şi considerente fiind lipsite de temei legal şi acoperire juridică.

Astfel nici în Legea nr. 554/2004 şi în nici un alt act normativ nu există o prevedere legală expresă în care să se condiţioneze aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) raportat la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 legiuitorul făcând vorbire expresă numai la obligarea executării hotărârii irevocabile în cel mult 30 de zile şi atât.

De asemenea tot în textele de lege la care s-a făcut referire nu se vorbeşte de culpa sau vinovăţia conducătorului instituţiei sau de cazuri de exonerare de răspundere a acestuia.

Cu alte cuvinte dacă un conducător al unei autorităţi sau instituţii publice execută când vrea după termenul de 30 de zile expres prevăzut de lege şi cum vrea (în cauză o parte din suma la care este obligată instituţia) înseamnă că acesta a pus în executare întocmai, de bună-voie şi în integralitatea sa hotărârea în cauză în această situaţie efectiv îmi pun întrebarea, dacă legea mai are caracter imperativ sau se aplică preferenţial în funcţie de poziţia ocupată vremelnic în administraţie de cei în cauză sau în situaţia în care un ministru nu respectă legea ca ordonator de credite şi conducător al unei instituţii publice centrale acesta trebuie exonerat de răspundere întrucât funcţia să îi poziţioneze deasupra legii.

Recursul este nefondat.

Art. 24 şi următoarele din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie o procedură prin care se urmăreşte a se înfrânge rezistenţa conducătorilor autorităţilor publice la executarea hotărârilor judecătoreşti prin aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, amenda aplicabilă având dublul rol de presiune şi de sancţionare a persoanelor ce exercită astfel de funcţii.

Având ca repere textele art. 24 alin. (1) şi (2) rezultă că amenda procesual-administrativă amintită se aplică exclusiv conducătorilor autorităţilor publice, iar nu şi funcţionarilor din cadrul acelor autorităţi care se fac vinovaţi de neexecutarea unor astfel de hotărâri. Aceste din urmă persoane nu pot fi chemate în judecată alături de conducătorii autorităţilor publice, pentru sancţionarea lor în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, răspunderea lor putând fi angajată numai în baza art. 26 din lege, prin promovarea unei acţiuni în regres.

De asemenea, în cadrul procedurii reglementată în art. 24 - 25 din lege nu pot fiu chemaţi în judecată funcţionarii care au contribuit la elaborarea sau emiterea actului administrativ, în temeiul art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ. Astfel de cereri pot fi formulate numai în cadrul acţiunilor în contencios administrativ formulate în baza art. 8 din Legea nr. 554/2004, ce vizează anularea actelor infralegislative, procedeul urmat de reclamantul T.D. fiind nelegal, în prezenta cauză pârâţii S.N., F.D., B.D., G.F. şi N.M. neavând calitate procesuală pasivă. Din acest motiv, corect prima instanţă a respins acţiunea faţă de aceştia.

În ceea ce priveşte cererea de sancţionare a pârâtului A.I. în calitatea sa de ministru al Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prima instanţă a pronunţat, de asemenea, o hotărâre legală şi temeinică.

Într-o interpretare corectă a prevederilor legale precitate, amendarea pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti în termenul de 30 de zile prevăzut în alin. (1) al aceluiaşi articol, este posibilă numai în ipoteza în care se produc probe care să demonstreze culpa conducătorului autorităţii publice în privinţa neexecutării unei asemenea hotărâri. Altfel, într-o interpretare contrară s-ar ajunge la situaţia aplicării amenzii chiar şi atunci când neexecutarea s-ar datora unor motive obiective, neimputabile, ceea ce în mod evident nu ar fi în spiritul reglementării din art. 24 al Legii contenciosului administrativ.

Or, în speţă, aşa cum a demonstrat judecătorul fondului, executarea Sentinţei civile nr. 4432 din 11 decembrie 2009, în ceea ce priveşte reintegrarea reclamantului T.D. în funcţia de conducere de director adjunct, a presupus parcurgerea mai multor etape, printre care, identificarea unei funcţii vacante în vederea transformării acesteia în funcţia deţinută anterior, funcţie ce a trebuit reînfiinţată,obţinerea unui aviz de la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, obligatoriu conform art. III din O.U.G. nr. 229/2008, or, toate acestea, în mod obiectiv au condus la depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (1).

De asemenea, nici acordarea diferenţelor salariale nu se putea realiza imediat, plata drepturilor băneşti fiind în mod necesar o etapă ulterioară reintegrării efective a reclamantului pe funcţie, numai astfel putându-se calcula care este perioada pentru care acestea se acordă.

Faţă de cele ce preced, în speţă nu se poate reţine în sarcina pârâtului A.I. că neexecutarea Sentinţei civile nr. 4432 din 11 decembrie 2009 s-ar datora culpei acestuia în sensul existenţei intenţiei de tergiversare a aducerii la îndeplinire a hotărârii amintite ori a unei nejustificate pasivităţi într-un termen nerezonabil, care să atragă sancţionarea sa în condiţiile prescrise în art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de reclamantul T.D. este nefondat, astfel că îl va respinge ca atare, potrivit art. 312 alin. (1) din C. proc. civ.

Văzând că intimaţii S.N., F.D., B.D., G.F. şi N.M. au solicitat cheltuieli de judecată în recurs, Înalta Curte în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga reclamantul să le plătească, cu acest titlu, suma de 3.720 RON, conform înscrisurilor doveditoare de la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de D.T. împotriva Sentinţei civile nr. 2098 din 23 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 3.720 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi S.N., F.D., B.D., G.F. şi N.M..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3563/2013. Contencios. Litigiu privind...		ICCJ. Decizia nr. 444/2013. Contencios. Suspendare executare act... →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ: