ICCJ. Decizia nr. 423/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 423/2013
Dosar nr. 1761/33/2010
Şedinţa publică de la 29 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta F.L. a contestat în fapt Hotărârea nr. 21507 din 27 iunie 2007 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Cluj, considerând că a fost nedreptăţită prin neacordarea drepturilor ce decurg din aplicarea Legii nr. 189/2000, deoarece a fost refugiată din cauza persecuţiilor etnice, iar aceasta situaţie este probată cu acte de stare civilă şi declaraţii de martori, fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Prin Sentinţa civilă nr. 51/2011 din 28 ianuarie 2011 Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta F.L., în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii Cluj.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a apreciat, în raport de dispoziţiile art. 1 şi art. 7 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 189/2000 şi având în vedere data comunicării hotărârii şi data formulării contestaţiei, că este întemeiată excepţia tardivităţii, astfel că a respins ca tardivă acţiunea formulată de reclamanta F.L., în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii Cluj.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta F.L., solicitând admiterea recursului şi trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea rejudecării, pentru a face dovada calităţii de refugiat cu martori, în lipsa înscrisurilor de la Arhivele Naţionale, pentru a obliga pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj - Comisia să-i recunoască calitatea de refugiat conform Legii nr. 189/2000, aşa cum rezultă din actele depuse la dosar pentru perioada 1940 - 1945.
În motivarea recursului declarat, recurenta arată că în fapt soţul său a fost refugiat în perioada anilor 1940 - 1945 din localitatea de domiciliu aflată la graniţa cu teritoriul ocupat de autorităţile horthyste; că din cauză că întreaga zonă de locuinţe unde domicilia era asaltată de ocupaţia horthystă, membrii familiei sale s-au refugiat în satele vecine, iar în cursul lunii septembrie 1940 a părăsit localitatea Diviciorii Mari împreună cu părinţii lui, în prezent decedaţi şi s-a refugiat în satul Cătina, jud. Cluj, de unde s-a întors în satul natal în 1945.
Arată recurenta că datorită faptului că la Arhivele Naţionale nu există dovezi în acest sens, pe motiv că au fost distruse, a depus în probaţiune în susţinerea cererii sale şi declaraţiile martorilor care au fost de asemenea refugiaţi în aceeaşi localitate, precum şi faptul că în data de 25 februarie 2010 a depus la Casa Judeţeană de Pensii o nouă cerere cu nr. 81282 de acordare a pensiei de refugiat, anexând declaraţiile autentificate ale altor doi martori F.M. şi D.I., care au fost refugiaţi în aceeaşi localitate, iar Casa Judeţeană de Pensii a respins cererea potrivit art. 10 alin. (2) din Ordonanţa nr. 27/2002, neluând în calcul declaraţiile noilor martori care confirmă calitatea soţului său de refugiat.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus-menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Din conţinutul textului de lege menţionat rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuţii în perioada precizată, fără a se face nicio diferenţiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate şi cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetăţeni români, care au avut de suferit consecinţele persecuţiilor exercitate din motive etnice.
Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, în cauză, prin Hotărârea nr. 21507 din 27 iunie 2007 i s-a respins reclamantei cererea privind recunoaşterea calităţii de beneficiar al Legii nr. 189/2000, iar prin cererea depusă la data de 8 noiembrie 2010 reclamanta a contestat hotărârea şi a solicitat obligarea pârâtei la recunoaşterea calităţii de refugiat conform Legii nr. 189/2000.
În conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000, împotriva hotărârii emise în temeiul acestei legi persoana interesată poate face contestaţie la curtea de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ.
Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că Hotărârea nr. 21507 din 27 iunie 2007, de respingere a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, modificată, emisă de pârâtă, a fost comunicată reclamantei la data de 26 iulie 2007, iar acesta din urmă a formulat contestaţie împotriva acestei hotărâri la data de 8 noiembrie 2010, depăşind cu mult termenul de 30 de zile prevăzut de lege.
Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000 sus-menţionate au caracter imperativ, în sensul că nerespectarea termenului prevăzut expres are ca efect decăderea din drepturi.
De altfel, prin Decizia nr. XXXII din 16 aprilie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că hotărârea Comisiei pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, poate fi contestată la instanţa de contencios administrativ competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţiile procedurale prevăzute de lege în termenul arătat, instanţa de fond în mod corect procedând la admiterea excepţiei tardivităţii formulării acţiunii şi respingerea acesteia în consecinţă.
Prin urmare, se constată că instanţa de fond a procedat în mod întemeiat, în baza dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., la examinarea cu prioritate a excepţiei tardivităţii introducerii acţiunii reclamantei, invocată din oficiu şi la admiterea acestei excepţii, cu consecinţa respingerii acţiunii ca tardiv introdusă, nemaifiind necesară luarea în discuţie şi analizarea aspectelor referitoare la nelegalitatea actului atacat.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de F.L. împotriva Sentinţei civile nr. 51/2011 din 28 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2013.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 422/2013. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 439/2013. Contencios → |
|---|
