ICCJ. Decizia nr. 439/2013. Contencios

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 439/2013

Dosar nr. 5939/2/2010/a1

Şedinţa publică de la 30 ianuarie 2013

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea atacată cu recurs

Prin Sentinţa civilă nr. 5733 din 10 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul S.R.V., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (în continuare C.N.C.D) şi a anulat Hotărârea C.N.C.D nr. 22 din 4 mai 2010 şi pe cale de consecinţă a obligat pârâtul să emită o hotărâre prin care să constate şi să sancţioneze fapta de discriminare prevăzută de art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000 săvârşită de Consiliul Local al Municipiului Constanţa; prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie formulată de Consiliul Local al Municipiului Constanţa (în continuare C.L.M. Constanţa).

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin Hotărârea C.L.M. Constanţa nr. 228/2008 s-a stabilit taxa de acces în Staţiunea Mamaia pentru autoturismele care nu au număr de înmatriculare în Municipiul Constanţa şi care circulă în staţiune în perioada estivală.

Consideră instanţa de fond că deşi autoritatea pârâtă a reţinut, în raport de hotărârea contestată, că există situaţii comparabile tratate diferit, în mod greşit a apreciat că situaţia în speţă constituie un caz de excepţie care se încadrează în ipoteza că tratamentul diferit este justificat obiectiv în raport de prevederile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (în continuare C.E.D.O.), în condiţiile în care nu s-a dovedit că respectiva justificare obiectivă a urmărit un scop legitim, respectiv un scop raportat la dreptul atins prin diferenţiere.

Astfel, apreciază judecătorul fondului că taxa de acces instituită pentru finanţarea serviciului public de asigurare şi menţinere a curăţeniei pe domeniul public al Staţiunii Mamaia, pentru a nu fi considerată discriminatorie ar fi trebuit achitată de toţi beneficiarii acestui serviciu, de toate persoanele care intră în staţiune. Împrejurarea reţinută de C.N.C.D. în sensul că locuitorii Municipiului Constanţa plătesc deja impozite şi taxe, iar prin neperceperea pentru aceştia a taxei auto de intrare în Staţiunea Mamaia se evită dubla impozitare a acestor cetăţeni şi ca atare nu poate fi apreciată ca un act de discriminare, în opinia judecătorului fondului, are la bază un raţionament greşit. Astfel, se apreciază că faptul că locuitorii Municipiului Constanţa plătesc alte taxe şi impozite, nu prezintă nicio relevanţă, cât timp aceste taxe şi impozite acoperă un cu totul alt serviciu, decât serviciul menţinerii curăţeniei pe domeniul public din Staţiunea Mamaia.

Caracterul discriminatoriu al taxei, este reţinut în hotărârea instanţei de fond, şi din împrejurarea că taxa este datorată doar de către conducătorii de autoturisme, nu şi de către persoanele care intră pe jos în staţiune, cu toate că sunt în aceeaşi măsură beneficiari ai serviciului invocat ca prestat în contrapartidă în sensul menţinerii curăţeniei pe domeniul public în staţiune.

Pe de altă parte, se mai reţine că, caracterul discriminatoriu rezultă şi din faptul că exclude de la plata acesteia nu numai pe conducătorii de autoturisme înmatriculate în Municipiul Constanţa, dar şi toate autoturismele înmatriculate în judeţul Constanţa.

Sub acest aspect, apreciază judecătorul fondului că nu există nicio justificare pentru o astfel de discriminare între cetăţenii din judeţul Constanţa şi restul cetăţenilor României şi ai altor state UE cât timp aceştia intră în staţiune sunt în egală măsură beneficiarii serviciilor acoperite de plata taxei.

În acest sens, se reţine că, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (denumită, în continuare C.J.C.E.) a reţinut o discriminare similară, abordată din perspectiva libertăţii de furnizare a serviciilor, care subsumează şi libertatea destinatarilor/beneficiarilor de servicii de a merge într-un alt stat membru, în scopul de a beneficia pe teritoriul statului membru de un serviciu, turiştii fiind în mod expres menţionaţi în Hotărârea Graziana Luigi şi Giuseppe Carbone vs. Ministero Del Tesoro, ca destinatari de servicii.

Totodată, în cauza Comisia Comunităţilor Europene vs. Regatul Spaniei, C.J.C.E. a statuat că prin aplicarea unui sistem discriminatoriu potrivit căruia cetăţenii spanioli, străinii rezidenţi în Spania şi cetăţenii sub 21 de ani ai altor state membre ale Uniunii Europene beneficiază de intrare liberă în muzeele naţionale, în timp ce cetăţenii altor state membre cu vârstă de peste 21 de ani, trebuie să plătească o taxă de intrare.

Consideră instanţa de fond că raţionamentul C.J.C.E. este în egală măsură valabil, mutatis mutandis, şi în privinţa discriminării create prin Hotărârea C.L.M. Constanţa pentru reclamant, dar şi pentru toţi ceilalţi cetăţeni ai statelor membre UE din afara judeţului Constanţa.

Apreciază instanţa de fond că un aspect important ce nu poate fi ignorat în analiza discriminării create prin Hotărârea C.L.M. Constanţa nr. 500/2008 este şi Decizia nr. 799 din 23 martie 2009 prin care Curtea de Apel Bucureşti, reţinând caracterul discriminatoriu al taxei, arătate anterior, a anulat prevederile pct. 5 din anexa 1.5 la Hotărârea nr. 500/2008 a C.L.M. Constanţa referitoare la taxa de acces în staţiunea Mamaia pentru autoturismele care nu sunt înmatriculate în Staţiunea Mamaia.

În concluzie, consideră instanţa de fond că pârâtul C.N.C.D. a reţinut greşit că autoritatea publică locală C.L.M. Constanţa a avut o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru instituirea taxei ce a creat un tratament diferit.

2. Cererile de recurs

Împotriva Sentinţei civile nr. 5733 din 10 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs, în termen legal, pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, şi intervenientul Consiliul Local al Municipiului Constanţa.

2.1. Recursul promovat de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.):

Apreciind, în contextul unei succinte reluări a situaţiei de fapt, că sentinţa primei instanţe este criticabilă sub aspectul aplicării şi interpretării legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât a fost pronunţată cu greşita aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, recurentul C.N.C.D. a dezvoltat, în esenţă, următoarele aspecte şi critici totodată:

- Nelegalitatea hotărârii recurate în raport de soluţia privind obligarea sa la emiterea unei hotărâri prin care să constate şi să sancţioneze fapta de discriminare prevăzută de art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, săvârşită de C.L.M. Constanţa.

Astfel, susţine recurentul că judecătorul fondului, prin obligarea Consiliului la emiterea unui act administrativ-jurisdicţional prin care să constate fapta de discriminare, a încălcat atât dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea 554/2004, cât şi menirea de jurisdicţie specială administrativă a C.N.C.D., precum şi procedura jurisdicţională specială utilizată pentru adoptarea actelor administrativ-jurisdicţionale, adecvat art. 20 din O.G. nr. 137/2000, coroborat cu "Procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor", publicată în M. Of. nr. 348/06.05.2008.

- Hotărârea pronunţată de instanţa de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii în condiţiile în care din raportarea probelor şi înscrisurilor aflate la dosar la principiul egalităţii şi nediscriminării, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, este lesne de observat că efectul creat prin impunerea taxei de acces pentru conducătorii de autovehicule care nu au număr de înmatriculare în Municipiul Constanţa, nu este discriminatoriu, cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.

Astfel, se arată că, sub aspectul elementului constitutiv al art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, privind criteriul care stă la baza tratamentului diferit, impunerea taxei are ca element determinant, locul înmatriculării autovehiculului, respectiv al domiciliului conducătorului de autovehicul, în cazul autovehiculului cu număr provizoriu, aspect ce permite reţinerea ipotezei existenţei unui criteriu care aparent stă la baza unui tratament diferit.

În analiza acestor elemente reţinute, instanţa de fond ar fi trebuit ca prin raportare atât la legislaţia în materie cât şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumită, în continuare C.E.D.O.) să observe că distincţia indusă între categoriile de persoane reţinute are în vedere situaţii analoage şi comparabile şi dacă se bazează pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

În raport cu aceste considerente, luând act de întreg materialul probatoriu administrat în cauză, precum şi Hotărârea nr. 228/2008, recurentul susţine că, prin impunerea taxei de acces în staţiunea Mamaia nu s-a vizat ipso jure atingerea unor drepturi, în speţă accesul în locuri, spaţii publice ori servicii publice, ori dreptul la liberă circulaţie, în condiţiile în care taxa de acces în staţiunea Mamaia nu vizează sine qua non persoanele fizice care doresc să intre în staţiunea Mamaia ci conducătorii de autovehicule care intră în staţiunea Mamaia. În raport cu prevederile legale în materia taxelor speciale care prevăd că acestea se percep de la persoanele în beneficiul cărora s-au instituit taxele, se reţine că taxa de acces are în vedere categoria persoanelor care conduc autovehicule şi care în perioada sezonului estival intră în staţiunea Mamaia.

În acelaşi sens, mai arată recurentul că prin Decizia civilă nr. 242/CA/18 iunie 2007, Curtea de Apel Constanţa a reţinut ca nefondată susţinerea că taxa împiedică libera circulaţie pe teritoriul României, reţinând că taxa nu se referă la libera circulaţie a cetăţenilor, ci la restricţionarea folosirii autovehiculelor pe raza Staţiunii Mamaia.

Pe de altă parte, se reţine că prin Hotărârea nr. 228/2008 s-au stabilit şi taxele locale ale persoanelor cu domiciliul în Municipiul Constanţa care privesc exclusiv aceste persoane, vizând, spre exemplu, impozitul pe mijloacele de transport pentru contribuabilii persoane fizice şi persoane juridice, taxa de habitat etc.

Or, în raport cu aceste considerente, consideră recurentul că măsura impunerii taxei de acces pentru autovehiculele care nu au număr de înmatriculare în Municipiul Constanţa, este justificată în raport cu cei care deţin autovehicule cu număr de înmatriculare în Municipiul Constanţa.

2.2. Recursul promovat de intervenientul Consiliul Local al Municipiului Constanţa (C.L.M. Constanţa):

Recurentul-intervenient, la rândul său, invocând prevederile art. 299 şi următoarele C. proc. civ. a criticat hotărârea primei instanţe, arătând în esenţă următoarele:

- instanţa de fond a făcut o analiză superficială a cauzei dedusă judecăţii, trecând cu uşurinţă peste apărările pe care le-a formulat atât intervenientul cât şi pârâtul C.N.C.D.;

- deşi instanţa reţine că este de esenţa discriminării tratamentul identic în condiţii comparabile, nu face aplicarea acestui principiu în situaţia de faţă, în sensul celor arătate în art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, care defineşte discriminarea ca fiind orice faptă de deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pe baza unor criterii printre care nu se regăseşte şi criteriul domiciliului în una sau alta din unităţile administrativ-teritoriale din România.

- în ceea ce priveşte practica Curţii de Apel Bucureşti referitoare la taxa în discuţie, respectiv Decizia nr. 799 din 23 martie 2009, recurentul susţine că hotărârea citată nu are nimic în comun cu speţa de faţă, referindu-se la o cu totul altă problematică.

Mai mult decât atât, se arată că în ceea ce priveşte Hotărârea C.L.M. Constanţa nr. 500/2006, inclusiv cu privire la taxa pentru accesul în Staţiunea Mamaia, există un gir de legalitate dat prin hotărâre irevocabilă a Curţii de Apel Constanţa (prin care s-a respins acţiunea Prefectului Constanţa având ca obiect constatarea nulităţii hotărârii Consiliului Local Constanţa.)

- mai susţine recurentul că nu pot fi considerate pe deplin aplicabile în speţa de faţă concluziile Curţii Europene de Justiţie în speţele (conexate) C-286/82 şi C 026/83 (citate de către instanţă), atâta vreme cât nu este clar modul de finanţare a muzeelor naţionale din Spania. Modul de instituire a taxei respective (de intrare în muzee) ar trebui raportat la modul în care se asigură celelalte resursele financiare pentru bugetul acestor instituţii.

- pe fondul cauzei recurentul susţine că taxa de acces în Staţiunea Mamaia pentru autoturisme care nu au număr de înmatriculare în Municipiul Constanţa a fost instituită de către C.L.M. Constanţa ca taxă specială, fundamentată pe necesitatea finanţării unor activităţi de interes public în Staţiunea Mamaia, respectiv pentru întreţinerea covorului asfaltic în Staţiunea Mamaia, pentru activităţi legate de întreţinerea spaţiilor verzi aflate pe domeniul public din Mamaia, pentru activităţi de curăţenie şi salubrizare pe domeniul public din Staţiunea Mamaia, pentru acoperirea costurilor legate de iluminatul public în staţiune, şi pentru organizarea de spectacole în Staţiunea Mamaia.

Mai arată recurentul că taxa a fost instituită doar în sarcina deţinătorilor de autovehicule ce nu au număr de înmatriculare în municipiul Constanţa, pe motivul că cei domiciliaţi în Constanţa achită deja taxe pentru finanţarea activităţilor de interes public mai sus arătate.

Consideră recurentul că aceste prevederi nu vin în contradicţie cu instituirea unei taxe în modul în care C.L.M. Constanţa a reglementat taxa de acces în staţiunea Mamaia pentru autovehiculele care nu au număr de înmatriculare în municipiul Constanţa cu atât mai mult cu cât întreg sistemul fiscal român stabileşte modalităţi diferite de taxare pentru diversele categorii de contribuabili.

3. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar

Examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor intimatului şi faţă de prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate în sensul şi pentru considerentele în continuare arătate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că dată fiind similitudinea criticilor şi a motivelor de recurs înfăţişate de cei doi recurenţi, urmează a le analiza grupat, răspunzând acestora prin argumente comune.

3.1. În contextul primei critici aduse de recurentul C.N.C.D. hotărârii pronunţate de instanţa de fond, Înalta Curte, reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, în sensul că prevederile art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8 şi art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (în continuare L.C.A.) instituie un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia controlul exercitat de instanţa de contencios administrativ nu se limitează la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, în cazul în care conduita nelegală a autorităţii produce o vătămare reclamantului, instanţa poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat şi în acest scop poate chiar să oblige autoritatea să emită un act cu conţinutul solicitat de reclamant, atunci când constată că sunt îndeplinite condiţiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.

Prin urmare, constatând că prin obligarea C.N.C.D. să pronunţe un act administrativ prin care să constate starea de discriminare în forma invocată de reclamant, în urma aprecierii incidenţei dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată în limitele art. 18 din L.C.A., aşa încât vor fi înlăturate criticile recurentului C.N.C.D. referitoare la pronunţarea hotărârii recurate cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

3.2 Înalta Curte, va înlătura şi criticile recurentului Consiliul Local al Municipiului Constanţa în sensul că, criteriul diferenţierii pe baza înmatriculării autovehiculului nu se identifică cu niciunul dintre cele enumerate în art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2002, motivat de faptul că respectiva enumerare are un caracter indicativ, nu limitativ, caracter ilustrat de sintagma "sau orice alt criteriu".

3.3 În ceea ce priveşte critică comună formulată pe fondul cauzei şi care vizează greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte o apreciază ca fiind întemeiată şi o va reţine ca motiv de reformare a hotărârii recurate, prin prisma motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte, în contextul factual al prezentei cauze, constată, în dezacord cu instanţa de fond, că diferenţa de tratament juridic, invocată în raport de Hotărârea C.L.M. Constanţa nr. 228/2008, poate fi justificată, în limitele art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2002 interpretat în armonie cu dispoziţiile Protocolului nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, în condiţiile în care prejudiciul suferit de reclamant prin supunerea sa la un tratament diferenţiat sub aspectul plăţii unei taxe speciale nu este excesiv în raport cu scopul urmărit iar principiul proporţionalităţii nu este nesocotit, cum în mod greşit s-a reţinut prin hotărârea recurată.

În acest context, se constată că instanţa de fond, prin hotărârea ce formează obiectul recursurilor de faţă, a admis cererea de anulare a hotărârii C.N.C.D. nr. 22 din 04 mai 2010, apreciind, astfel cum rezultă şi din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii de mai sus, că Hotărârea C.L.M. Constanţa nr. 228 din 09 mai 2008 privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale pentru anul 2009, cu referire la Anexa nr. 12 (pct. 1.3) prin care s-a dispus impunerea unei taxe speciale denumită taxa de acces în Staţiunea Mamaia, plătită, în perioada sezonului estival, doar de către conducătorii de autoturisme ce nu au număr de înmatriculare în municipiul Constanţa, a avut un efect discriminatoriu prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Aşadar, actul de discriminare invocat, şi reţinut ca atare de către instanţa de fond, prin prisma dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, se referă la tratamentul diferit, sub aspectul obligaţiei de plată a taxei de acces în Staţiunea Mamaia, creat în mod nejustificat printr-o hotărâre a autorităţilor locale, aplicabil conducătorilor autovehiculelor cu număr de înmatriculare în Municipiul Constanţa, respectiv autovehiculelor cu număr provizoriu de înmatriculare în Judeţul Constanţa (cărora nu le incumbă obligaţia de plată a taxei de acces) în raport cu conducătorii de autovehicule înmatriculate în altă localitate, respectiv judeţ (cărora le revine obligaţia de plată a respectivei taxe).

Înalta Curte reţine, ca prim aspect, faptul că prin Hotărârea C.L.M. Constanţa nr. 228/2008 se creează, sub aspectul obligaţiei de plată a unei taxe speciale, o diferenţă de tratament juridic, între două categorii de conducători de autovehicule, pe baza unui criteriu obiectiv, respectiv locul înmatriculării autovehiculului ori domiciliul conducătorului de autovehicul, în cazul autovehiculului cu număr provizoriu.

Este de necontestat, aşadar, existenţa unei diferenţe de tratament, între două categorii de persoane însă, cum împrejurarea că numai conducătorii autoturismelor care nu sunt înmatriculate în Municipiul Constanţa sunt obligaţi la plata unei taxe speciale de acces în Staţiunea Mamaia, pe perioada sezonului estival, nu constituie, în sine, în opinia Înaltei Curţi, un act de discriminare al persoanelor aflate "în situaţii comparabile", în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, în cauză, este esenţial a se verifica dacă diferenţa de tratament juridic, astfel constatată, poate fi justificată, aşa cum susţin recurenţii, ştiut fiind faptul că o diferenţă de tratament admisibilă trebuie să aibă o justificare obiectivă şi să respecte în acelaşi timp raportul rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

Verificarea justificării cuprinde mai multe condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca un tratament diferit să fie compatibil cu exigenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Astfel, din analiza textului art. 2 din O.G. nr. 137/2000, precum şi a acestei ordonanţe în ansamblul său, dar şi a Protocolului nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că noţiunea de discriminare cuprinde cazurile în care un individ sau un grup de indivizi este, fără justificare adecvată, mai bine sau mai rău tratat decât altul.

Însă, aşa cum s-a arătat în mod constant şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a distinge nu înseamnă a discrimina, deoarece există situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat. Diferenţa de tratament devine discriminatorie numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial, şi că această distincţie nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat prin jurisprudenţa sa, că în domenii precum taxarea şi politica economică, statele dispun de o marjă largă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţii de tratament juridic aplicate.

Este prin urmare posibil, ca prin instituirea unei taxe speciale, să se creeze o anumită diferenţiere între diverse categorii de persoane, însă în mod obiectiv, conform unor criterii care nu variază în funcţie de persoane, ci care ţin de ansamblu grupului. Faptul că, conducătorii de autoturisme sunt trataţi diferit după locul de înmatriculare al autovehiculului condus, această diferenţă nu se explică prin caracteristici personale, ci prin locul de înmatriculare al autoturismului.

Aşadar, sub aspectul caracterului obiectiv diferenţierea invocată nu constituie un tratament discriminatoriu, în sensul Protocolului nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, chiar şi în situaţia în care se poate accepta că prima facia anumite categorii de persoane sunt defavorizate. (În cauză, este vorba de conducătorii autoturismelor înmatriculate în afara Municipiului Constanţa, respectiv conducătorii autoturismelor cu numere provizorii de înmatriculare care nu au domiciliul în Municipiul Constanţa).

Odată reţinut caracterul obiectiv al măsurii de diferenţiere rămâne a verifica respectarea raportului rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

În cauză, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele de justificare obiectivă şi rezonabilă a măsurii dispuse în raport cu scopul urmărit, în condiţiile în care, taxa de acces în staţiunea Mamaia pentru autovehicule care nu sunt înmatriculate în municipiul Constanţa a fost instituită în limitele atribuţiilor conferite de Legea nr. 273/2006 şi de Codul fiscal, autorităţii locale emitente şi din raţiuni de interes public (menţinere a unui confort corespunzător în rândul turiştilor, prin asigurarea şi menţinerea curăţeniei pe domeniul public, apărarea sănătăţii populaţiei prin activităţi de dezinsecţie şi deratizare a domeniului public, asigurarea iluminatului pe domeniul public, crearea unei atmosfere de vacanţă, prin organizarea de spectacole estivale gratuite, întreţinerea reţelei stradale din staţiunea Mamaia).

Aşadar, măsura de instituire a taxei speciale de acces în Staţiunea Mamaia a avut un scop obiectiv, perfect legal şi justificat, iar mijloacele de realizare astfel, cum s-a arătat, au fost determinate exclusiv de intenţia de a asigura un cadru civilizat, curat, confortabil, liniştit şi sigur, într-o localitate turistică (Staţiunea Mamaia).

Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a apreciat caracterul discriminator al taxei de acces prin raportare la faptul că respectiva taxă nu este achitată de toate persoanele care intră în Staţiunea Mamaia, (indiferent dacă sunt sau nu conducători auto sau indiferent de domiciliu sau locul de înmatriculare a autovehiculului condus), pe motiv că sunt beneficiare ale serviciilor pentru care se percepe taxa de acces, fără a ţine cont de marja de apreciere de care se bucură autorităţile locale în stabilirea şi gestionarea, în raport cu cetăţenii care îşi au domiciliu în propria rază de competenţă, a politicilor privind taxele şi impozitele, implicit în stabilirea atât a categoriilor de taxe cât şi a categoriilor de persoane fizice sau juridice cărora de incumbă obligaţia de plată a fiecărei taxe, în raport de anumite aspecte şi împrejurări specifice perimetrului vizat prin instituirea taxelor dar nici de particularităţile categorii persoanelor scutite de la plata respectivei taxe. Astfel, se observă că în sarcina persoanelor exceptate de la plata taxei de acces (respectiv, conducătorii de autovehicule înmatriculate în Municipiul Constanţa şi conducătorii autoturismelor înmatriculate provizoriu cu domiciliul în Municipiul Constanţa) prin aceeaşi Hotărâre a C.L.M. Constanţa, respectiv nr. 228/2008, s-au instituit o serie de taxe care acopereau, implicit şi scopul pentru care a fost instituită taxa de acces în Staţiunea Mamaia.

Totodată, Înalta Curte constată că prin instituirea taxei speciale de acces în Staţiunea Mamaia nu s-a realizat o atingere a dreptului la libera circulaţie a serviciilor, în forma libertăţii de a primi servicii, cum în mod greşit a apreciat instanţa de fond, în condiţiile în care taxa poate avea ca efect o eventuală restricţionare a folosirii autovehiculelor, în scop turistic, pe raza Staţiunii Mamaia, ceea ce excede sferei de aplicare a art. 49 (în prezent art. 56 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, în continuare T.F.U.E), care se referă la libertatea de a presta servicii şi art. 50 (în prezent art. 57 din T.F.U.E.), care reglementează categoriile de servicii precum şi drepturile prestatorului de servicii, din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (în continuare T.C.E.).

Prin urmare este străină pricinii jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (în prezent Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) - reţinută în argumentarea soluţiei primei instanţe - care nu are relevanţă, în cauză, în condiţiile în care niciuna dintre cele două cauze invocate nu prezintă elemente de identitate cu cauza speţei, aşa încât vor fi reţinute şi criticile formulate de recurenţi pe acest aspect.

Astfel, este adevărat că, cauza Luisi şi Carbone c. Ministero del Tesoro, C.E.J. este o cauză de referinţă sub aspectul sferei de întindere a dreptului la libera circulaţie a serviciilor, în sensul că, C.E.J. a constatat că art. 49 şi 50 din T.C.E. acoperă situaţia beneficiarilor în egală măsură cu cea a prestatorilor de servicii şi a hotărât că libertatea beneficiarului de a se deplasa reprezintă corolarul necesar al libertăţii prestatorului, însă nu pot fi extinse limitele libertăţii de a primi servicii la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Totodată, situaţia de fapt sancţionată, prin prisma încălcării principiului nediscriminării, de C.E.J. în cauza Comisia Comunităţilor Europene vs. Regatul Spaniei, C.J.C.E., viza tocmai libertatea de a primi servicii (accesul într-un muzeu), ceea ce nu este cazul în speţă. A primi modul în care instanţa de fond s-a raportat la jurisprudenţa C.E.J. ar fi de natură a aduce atingere esenţei libertăţii de circulaţie a serviciilor, ceea ce nu poate fi acceptat.

Totodată, în condiţiile în care jurisprudenţa nu poate fi izvor de drept iar regulile de drept de sorginte jurisprudenţială, destinate a fundamenta soluţia instanţei într-un proces determinat, sunt individuale, cazuistice şi deci, fără aplicaţie repetată, hotărârea instanţei de fond nu îşi poate găsi justificare prin invocarea Decizia nr. 799 din 23 martie 2009 prin care Curtea de Apel Bucureşti, a apreciat asupra caracterului discriminator al taxei speciale de acces chiar dacă judecătorul fondului şi-a însuşit în mare parte considerentele respectivei decizii. De altfel, şi recurenţii au invocat, la rândul lor, o jurisprudenţă favorabilă, (Decizia civilă nr. 242/CA/18 iunie 2007, Curtea de Apel Constanţa) care pentru aceleaşi considerente nu poate reprezenta mai mult decât un reper în interpretarea şi aplicarea unor norme de drept în materia principiului nediscriminării la o situaţie concretă supusă la un moment dat analizei unei instanţe de contencios.

Prin urmare, în cauza dedusă judecăţii, nu poate fi vorba de existenţa unei discriminări a recurentului prin adoptarea acestei măsuri, întrucât nu s-a probat aplicarea unor tratamente diferenţiate între persoane care sunt plasate în situaţii comparabile, fără o justificare obiectivă sau rezonabilă.

În acest context, Înalta Curte constată că în mod greşit s-a reţinut de către prima instanţă că instituirea unei taxe speciale de acces în Staţiunea Mamaia doar pentru o categorie de conducători de autovehicule încalcă principiul nediscriminării reglementat de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, inclusiv dispoziţiile art. 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ale Protocolului nr. 12 la această Convenţie.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre prin care au fost în mod incorect aplicate dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 la situaţia concretă dedusă judecăţii.

Având în vedere considerentele prezentei decizii, în baza art. 20 alin. (3) din L.C.A. şi art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate în cauză şi pe cale de consecinţă va modifica sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii reclamantului S.R.V., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, şi de Consiliul Local al Municipiului Constanţa împotriva Sentinţei civile nr. 5733 din 10 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantului S.R.V., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2013.

Procesat de GGC - NN

← ICCJ. Decizia nr. 423/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi...		ICCJ. Decizia nr. 4591/2013. Contencios. Anulare act... →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ: