ICCJ. Decizia nr. 425/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 425/2013
Dosar nr. 4524/1/2012
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta P.M.T. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea acesteia să-i stabilească despăgubirile pentru imobilele ce fac obiectul notificării înregistrate sub nr. 747 din 2 noiembrie 2001 şi să emită decizie în acest sens, precum şi la plata daunelor cominatorii în sumă de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere, până la emiterea deciziei.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la stabilirea despăgubirilor, susţinând că în privinţa acordării despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor are atribuţii în acest sens, precum şi excepţia prematurităţii acţiunii privind emiterea unei decizii privind plata, dat fiind faptul că aceasta se emite după emiterea deciziei de despăgubiri.
Prin Sentinţa nr. 138 din 17 mai 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâta să stabilească despăgubirile pentru imobilele ce fac obiectul notificării nr. 747 din 2 noiembrie 2001 şi să emită decizia de plată a imobilelor sub sancţiunea daunelor cominatorii în sumă de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere până la emiterea deciziei, respingând cererea privind plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
- în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, încălcând prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, precum şi prevederile art. 2 din H.G. nr. 361/2005 cu modificările şi completările ulterioare, prin care sunt prevăzute principalele atribuţii ale acestei autorităţi;
- în mod eronat a fost respinsă excepţia prematurităţii cererii de emitere a unei decizii de plată, ignorându-se împrejurarea că reclamanta nu este titulara unei decizii reprezentând titlu de despăgubire.
Prin Decizia nr. 1789 din 3 aprilie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi a modificat sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta P.M.T.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, faptul că prin cererea introductivă reclamanta P.M.T. a solicitat obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, atât la stabilirea despăgubirilor cuvenite pentru imobilele ce fac obiectul Dispoziţiei nr. 67/2006 a Primăriei Focşani, cât şi la emiterea deciziei de plată a acestor despăgubiri; că în cursul procedurii administrative privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, procedură reglementată de Titlul VII din Legea 247/2005, nu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a fost învestită cu emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire, ci Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; că în cuprinsul art. 2 din H.G. nr. 361/2005 cu modificările şi completările ulterioare, sunt prevăzute principalele atribuţii ale Autorităţii, şi anume în privinţa aplicării Legii nr. 10/2001, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor acordă sprijin şi îndrumare metodologică autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale, precum şi celorlalte persoane juridice deţinătoare de imobile care fac obiectul restituirii potrivit Legii nr. 10/2001 republicată.
Astfel, instanţa de control judiciar a apreciat că, faţă de normele menţionate, în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea faţă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, această pârâtă neavând calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, care ar fi trebuit respins ca inadmisibil faţă de autoritatea chemată în judecată.
Instanţa de recurs a reţinut că al doilea motiv de recurs este, de asemenea, întemeiat, deoarece obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată înainte de a se fi epuizat etapa emiterii titlului de despăgubire este prematură şi, deci, inadmisibilă, în raport de dispoziţiile art. 182, lit. a) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, introdus prin O.U.G. nr. 81/2007 şi de dispoziţiile pct. 182 și pct.4. din H.G. nr. 128/2008 privind modificarea si completarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, aprobate prin H.G. nr. 1.095/2005.
Pentru considerentele menţionate, Înalta Curte a constatat că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu nerespectarea unor prevederi procedurale esenţiale, astfel că a admis recursul şi a modificat sentinţa, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie în anulare intimata P.M.T.
În motivarea contestaţiei în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. se arată că instanţa de recurs a analizat în mod eronat excepţia invocată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor , rei terată în motivele de recurs, privind lipsa calităţii procesuale pasive a acesteia, excepţie respinsă în mod corect de către instanţa de fond.
Contestatoarea critică hotărârea pronunţată de instanţa de recurs, pentru faptul că aceasta a reţinut în considerentele sentinţei prevederile art. 3 lit. i) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor va emite titl urile de plată care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor imobilelor asupra statului român, precum şi faptul că tot Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor , potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. i) din lege are obligaţia emiterii titlurilor de conversie care sunt certificate şi care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, astfel că aceasta are atribuţii esenţiale în pregătirea emiterii deciziei de despăgubire şi în emiterea titlurilor de plată.
Contestatoarea solicită modificarea deciziei pronunţate de instanţa de recurs în sensul respingerii recursului promovat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Galaţi.
Examinând cauza şi decizia atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie în anulare este nefondată.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi pct. 2, C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.
Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.
În esenţă, o atare omisiune nu poate fi reţinută întrucât instanţa de recurs a cercetat toate criticile recurentei şi, mai mult, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că în pricina de faţă contestaţia în anulare formulată nu îndeplineşte condiţiile expres şi limitativ prevăzute în textele legale susmenţionate, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispoziţiile citate, instanţa de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele şi lucrările dosarului, faptul că recursul este nefondat.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile contestatoarei sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de P.M.T. împotriva Deciziei nr. 1789 din 3 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 421/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 426/2013. Contencios. Amendă pentru... → |
|---|
