ICCJ. Decizia nr. 4591/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4591/2013
Dosar nr. 3439/2/2011
Şedinţa publică de la 26 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanţii B.V.A. şi B.M. au chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea în parte a Hotărârii nr. 1911/2004 din 10 noiembrie 2004 cu privire la suprafaţa de 1.344,998 mp prevăzută în Anexă la pct. 60D şi suspendarea executării hotărârii până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin Hotărârea de Guvern atacată s-a dispus trecerea unor terenuri din administrarea R.N.P.R. Bacău în administrarea Consiliului Local Slănic Moldova, încălcându-se astfel dispoziţiile legale în materie cu privire la dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 1.344,998 mp parte a proprietăţii de 7.160 mp conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 28 octombrie 1993.
Reclamanţii au mai susţinut că urmare a faptului că terenul le-a fost ocupat în anul 2004 s-au adresat Judecătoriei Oneşti, care prin Sentinţa civilă nr. 539 din 28 februarie 2006 a obligat Direcţia Silvică Bacău să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 1.344,998 mp ce le aparţine.
Prin Sentinţa civilă nr. 5225 din 20 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins atât acţiunea formulată de B.V.A. şi B.M. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, ca neîntemeiată cât şi cererea de suspendare a H.G. nr. 1911/2004.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că s-a întocmit un raport de expertiză tehnică de către expertul topo-cadastru T.M. din concluziile căruia rezultă că din suprafaţa de 7.160 mp ce aparţin reclamanţilor, o suprafaţă de 1.344,998 mp este ocupată de R. La data efectuării măsurătorilor în teren au fost prezente ambele părţi, respectiv reclamantul B.A.V. şi reprezentantul R., M.N.
Instanţa de fond a apreciat că reclamanţii nu au invocat motive de nelegalitate ale H.G. nr. 1911 din 10 noiembrie 2004 fiind nemulţumiţi de împrejurarea că o parte din terenul ce le aparţine este inclus în domeniul public al Oraşului Slănic Moldova, judeţul Bacău, împrejurarea că suprafeţele de teren se suprapun şi astfel reclamanţii sunt împiedicaţi în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate putând fi tranşată pe calea dreptului comun, prin formularea unei acţiuni în revendicare în contradictoriu cu autoritatea publică Consiliul Local al Oraşului Slănic Moldova.
Numai în cadrul unei astfel de acţiuni vor putea fi comparate titlurile de proprietate ale părţilor şi soluţionarea litigiului născut ca urmare a suprapunerii de terenuri.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanţii B.V.A. şi B.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că în mod greşit instanţa de fond a considerat că nu s-au invocat motivele de nelegalitate ale H.G. nr. 1911 din 10 noiembrie 2004, nefiind indicate normele legale încălcate prin emiterea actului administrativ atacat şi s-au încălcat dispoziţiile legale privitoare la dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 7.160 mp, aşa cum este identificat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 28 octombrie 1993.
Instanţa de fond, prin recomandarea făcută, respectiv formularea unei acţiuni în revendicare prin comparare de titluri de proprietate, admite că titlul de proprietate al consiliului local îl constituie H.G. nr. 1911/2004, aşa cum titlul reclamanţilor este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa de recurs a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În cauză, este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Deoarece Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
În cauza de faţă, instanţa de control judiciar consideră că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece prima instanţă nu a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, cu privire la legalitatea şi temeinicia hotărârii de guvern.
Mai precis, instanţa nu a analizat situaţia factuală existentă în speţă, în raport cu obiectul acţiunii prin care se solicită anularea H.G. nr. 1911/1993 pentru nelegalitate, respectiv pentru încălcarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 7.160 mp.
În sistemul de drept procesual civil român căile de atac constituie un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre judecătorească.
Motivarea în fapt şi în drept este o condiţie de esenţă a hotărârii judecătoreşti, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului această obligaţie legală, cu precizarea că judecătorul trebuie să explice părţilor, atât în fapt, cât şi în drept care au fost raţiunile care au determinat adoptarea soluţiei.
Curtea constată că în cauza dedusă judecăţii, judecătorul fondului, fără a analiza în vreun fel susţinerile reclamanţilor-recurenţi cu privire la nelegalitatea actului administrativ atacat, analiză ce este de esenţa unei acţiuni promovate în baza art. 1 şi 8 din Legea contenciosului administrativ, a respins acţiunea, reţinând că problema "exercitării prerogativelor dreptului de proprietate poate fi tranşată pe calea dreptului comun prin formularea unei acţiuni în revendicare".
Ori, aşa cum s-a arătat deja, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care se regăseşte şi în cauza Albina contra României, noţiunea de proces echitabil este înfrântă atunci când o instanţă a motivat pe scurt hotărârea, fără a examina în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză.
În baza prevederilor art. 11 din Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de România prin Legea 30/1994, aşa încât de la data ratificării face parte din dreptul intern, motiv pentru care judecătorul naţional are obligaţia legală de a aplica atât prevederile Convenţiei, cât şi cele ale jurisprudenţei Curţii, care împreună se constituie în blocul de convenţionalitate.
Faţă de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt întemeiate, ceea ce va conduce la casarea cu trimitere a cauzei, pentru ca instanţa de fond să analizeze motivele de nelegalitate invocate, urmând ca hotărârea să fie motivată corespunzător cu cerinţele legii, în sensul analizării apărărilor formulate de toate părţile implicate în litigiu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa sentinţa recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de B.V.A. şi B.M. împotriva Sentinţei civile nr. 5225 din 20 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 439/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4599/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
